Cum stăm cu toții prin case, Netflix surfează pe creasta unui val de popularitate tot mai vertiginos. De cele mai multe ori, însă, algoritmul ei împiedică multe propuneri mai îndrăznețe să ajungă la suprafață. Am pornit în lungi căutări, să vedem ce se poate salva din toată această avalanșă de vizual aiuritor. Separând grâul cinemaului de neghina show-urilor mai mult sau mai puțin inepte, am pus cap la cap o listă cu cinci filme numai bune de văzut până se redeschid cinemaurile.
She’s Gotta Have It (Spike Lee, 1986)
Nola Darling are trei pretendenți și îi vrea pe toți deodată: unul e aparent sufletist și măcinat de amor, altul e un slăbănog hazos care și-a atârnat la gât un lanț aurit cu numele său (Spike Lee), al treilea e o cocotă masculină plină de bani, căreia nu-i pasă decât de propriul ego; plus o femeie care îi face avansuri din când în când. Sună ușor caricatural, și așa și trebuie, fiindcă filmul nu se sinchisește de rotunjimea personajelor, mai mult niște exponenți sociologici. Suntem în Brooklynul anilor ‘80, pe fundal se-aude jazz, iar Malcolm X o veghează pe Nola de deasupra patului – un fel de altar înconjurat de lumânări parfumate pe care se consumă mare parte din acțiunea filmului. Spike Lee – unul dintre puținii autori de culoare care au dobândit faimă – e genul de cineast plecat ca din pușcă, apoi moleșit în forme comerciale pe la jumătatea carierei. She’s Gotta Have It, debutul său filmat într-un alb-negru zgrunțuros, își afirmă din start disponibilitatea pentru joculețe formale. Personajele vorbesc la cameră într-o parodie de ciné-vérité, iar filmul, bruscat dintr-o parte în alta, nu curge spre final, ci se fofilează printre secvențe ca o bilă prinsă într-un aparat de pinball. Alegând să nu se încurce cu albi, She’s Gotta Have It este probabil as good as it gets în termeni de cinema politic pe Netflix.
Videograme dintr-o Revoluție (Harun Farocki & Andrei Ujică, 1992)
Nimic mai improbabil decât întâlnirea dintre Netflix, platformă a nivelării estetice, și Videograme dintr-o Revoluție, unul dintre cele mai importante filme despre relieful imaginilor. Filmul duce la capăt o constatare formulată de mai mulți gânditori de-acum 30 de ani, anume că, pentru prima dată în istorie, un eveniment a coincis cu transmisiunea lui în direct (aici, o lucrare excelentă). „Tele-invenția României”, așa cum a numit-o criticul de film Serge Daney, vine dintr-o „țară fără imagini” și marchează definitiv „botezul de foc” al televiziunii, trecerea sa de partea Istoriei. Căci imaginile, așa cum ne arată acest film, sunt niște creaturi foarte ciudate, care ascund în ele sâmburii unor minciuni nespuse. În 1989 am avut o revoluție populară – trebuie văzut chipul terifiat al tiranului pus față în față cu clocotul de furie al unei mulțimi care nu se mai lasă dojenită și asuprită. Dar am avut și o revoluție a imaginilor care, în doar câteva zile, se revoltă împotriva stăpânului și, odată eliberate, invadează strada. Inițial, puținele imagini recoltate sunt ca niște rachete de semnalizare care arată că cineva, undeva, există. Paradoxal însă, cu cât nevoia de a înregistra crește, cu atât crește și ambiguitatea celor înregistrate. Lecția acestui mare film e să ne facă mai circumspecți față de ceea ce vedem, îndemnându-ne să privim mereu și din unghiul opus.
Strălucirea eternă a minții neprihănite (Michel Gondry, 2004)
Dacă e-adevărat că trecem prin lume zombificați, așteptând apariția cuiva care să ne readucă la viață, atunci Michel Gondry și scenaristul Charlie Kaufman au avut dreptate să facă acest film. E cel mai cunoscut titlu de pe listă, și-aproape că nici nu-mi vine să-l mai prezint: cine a trecut prin despărțiri lăcrămoase probabil știe deja cu ce se mănâncă. Astea fiind zise, Eternal Sunshine of the Spotless Mind e mai mult decât a enșpea variațiune melo pe tema romance-ului. Partea poveștii în care un bărbat întâlnește o femeie o fi la fel de generică și siropoasă ca toate celelalte, dar partea furtunoasă de după e altceva. Pentru Gondry, videast în adevăratul sens al cuvântului, despărțirea e literalmente un sfârșit al lumii, în care peisajul digital e demolat de un exacavator nevăzut, mintea ni se umple de apă și nisip, iar peste toate se așază un întuneric gros. Jim Carrey e aici genul de om care lasă capul în pământ atunci când e privit, iar grimasele lui chinuite par mai atașante ca niciodată, în timp ce Kate Winslet – știți vorba aia cu atracția contrariilor – e nebunatica cu părul în culorile curcubeului. Imaginând un mecanism prin care fiecare își poate uita fostul partener, filmul lasă impresia că presară un condiment SF într-o rețetă deja distopică. Dar nu durează mult să ne dăm seama că Gondry – ca destui alți regizori pe care i-am trecut prea repede în categoria SF – e în fond un realist.
Familia mea fericită (Nana Ekvtimishvili & Simon Groß, 2017)
Știm cel puțin de la Tolstoi încoace că un titlu precum Familia mea fericită trebuie întotdeauna luat cum grano salis. Așa și cu familia din acest film, bulversată de decizia Mananei, soție și mamă, de a-și lua catrafusele și a se instala singură într-un apartament modest, în partea „rău famată” a orașului. Un capriciu de moment? O relație extramaritală? Nici, nici – și chiar dacă până la final nu vom afla totul despre Manana, meritul filmului este să ne îndemne, cu discreție, să-i înțelegem motivațiile intime. Revederile cu familia au loc într-o înghesuială de neamuri care se busculează și vorbesc unele peste altele ca într-un film românesc sufocant, cu personaje ușor nevrotice. În schimb, atunci când Manana revine în noul ei apartament gol și aerisit, filmul împărtășește cu noi iluzia unei minunate libertăți. Oarecum didactică pe alocuri – societatea este chemată în repetate rânduri să își spună părerea cu privire la gestul Mananei –, povestea inventează o breșă, dincolo de toată această gâlceavă domestică fără ieșire, din care pândește o emoție ca-n filmele lui Douglas Sirk, mereu gata să iasă la lumină. Scenariul evită însă patosul, acumulând în loc o uzură calmă și resemnată, după chipul acestei protagoniste, iar cea mai frumoasă scenă nu e nimic altceva decât o revedere cu soțul în noul apartament, când fiecare caută să afle vești despre celălalt.
Shéhérazade (Jean-Bernard Marlin, 2018)
Shéhérazade se-avântă pe urmele unui tânăr proaspăt eliberat dintr-un centru corecțional și hotărât să-și construiască un nume printre bandele de cartier din centrul Marsiliei. E o lume dubioasă, care-și face loc cu pumnii și picioarele sub arșița mediteraneană, între mare și clădirile arse de soare din centrul vechi. Zachary, omul nostru, nu duce deloc lipsă de șmecherie – calitatea numărul unu în cartier – astfel că, din doi timp și trei mișcări, ajunge un mic baștan proxenet. Cu una dintre fete se-ntâmplă să dezvolte o relație dincolo de clasica șef-prostituată, deși știe că, în cercurile lui, îndrăgosteala e rușinea absolută. Ajunsă în impasul tensiunii clasice dintre frăție și iubire, tema se fâsâie până la urmă. Dar până atunci, filmul ne va fi pus față în față cu ambiția acestui tânăr încă maleabil, amestec de șuvițe blonzii de amoraș și trăsături de baistruc hoțoman cu ochiul vânăt. E un lucru extraordinar ca un regizor să vadă un actor (în fond, așa a apărut Nouvelle Vague-ul), și exact asta se întâmplă aici. Filmul e la cel mai înalt nivel atunci când descoperă această falie între coolism dur și vulnerabilitate, pe care Zach (Dylan Robert) încă nu știe cum s-o gestioneze. În aceste momente de fragilitate ezitantă, Shéhérazade atinge adevărul unui om cum vedem prea rar în fața camerei, capabil să-și acompanieze personajul până-n pânzele albe.
