Noul roman al lui Ionuț Chiva, Kids are not OK, apărut la Editura Polirom, în colecția EGO Proză, este o poveste de familie care se desfășoară într-un cadru bucolic, context ideal pentru autor de a crea premisele unui thriller care se lasă cu controverse, arestări și acuzații de pedofilie. Un roman despre părinți și copii, despre eșec și (ne)vinovății și care vine cu un suflu nou în literatura română contemporană. 

Ionuţ Chiva (n. 1978) a debutat în 2004 cu romanul 69, publicat la Editura Polirom. Au urmat volumul de poezii instituţia moartă a poştei (2011, Editura Casa de Pariuri Literare) şi cel de povestiri Boddah speriat (2014, Editura Polirom). A lucrat ca traducător, corector, ziarist. A publicat în revistele Vatra, Ziua literară, România  literară, Paradigma, Luceafărul, Ziarul de Duminică, Dilema veche, Scena9 ş.a.

Vă invităm să citiți un fragment din Kids are not OK, roman care va fi lansat vineri, 22 noiembrie, la Londohome, și duminică la Târgul Gaudeamus.

*

La țară! La țară!

Erau doi tineri ca orice tineri, dar în secret întreţineau ideea că sînt diferiţi. Într‑o dimineaţă de iunie s‑au urcat în maşină şi au pornit spre Remich. Pe pod, cînd treceau peste Moselle curgînd în dreapta, sub soare, pe deasupra vaporului care făcea curse pentru turişti, lăsînd în spate Hotelul Moselle cu obloanele albe şi terasele cu umbrele albe de pe malul rîului, în apele căruia se oglindea cerul neverosimil, de un albastru extrem de palid, de ezitant, al Marelui Ducat în care trăiseră pînă atunci, şi‑a pus mîna pe genunchiul ei şi a mai întrebat‑o o dată:

— Domne, eşti sigură? Cît de sigură?

— De parcă poţi să ştii, îi răspunse fata uşor repezit. Ce vrei, cred că da. 

— Şi n‑o să faci? 

— Nu ştiu, ok? 

Jignit parcă, îşi puse la loc ochelarii de soare şi îşi întoarse capul ca să se uite pe geam la o barcă mică, la spuma albă pe care o lăsa în spate aşa cum tăia apa în viteză. Ieşiţi din Remich şi din Marele Ducat, au luat‑o pe un drum care se desfăşura în curbe largi printre cîmpuri, dincolo de care se vedea cazinoul, şi apoi au intrat în pădure. Şi‑a aprins o ţigară, după care i‑a aprins şi ei una. 

— Vrei Red Bull? 

— Da, dă‑mi o gură, te rog. 

Treceau în viteză printre copaci înalţi, verzi, spărgînd pete de lumină. Egon scheună uşor pe bancheta din spate. S‑a întors spre el: 

— Ce‑i, domne? 

— Ce face? întrebă fata.

— Se linge pe sex. Ce‑i, domne? îl întrebă din nou, apucîndu‑l de pliurile de pe guşă.

Egon îşi scutură capul încercînd să scape şi îşi aşeză lăbuţa pe spătarul scaunului gîfîind. Băiatul i‑o sărută şi se întoarse la loc. Nori albi, umflaţi sau, dimpotrivă, alungiţi neverosimil, gata să se destrame parcă, se reflectau în capota neagră a maşinii pe care abia ce‑o spălaseră.

— Andor doarme? 

Băiatul aruncă din nou o privire spre bancheta din spate.

 — Da.

 — Uite, Orscholz, mai spuse fata şi‑l sărută scurt pe gît, după care îi luă cutia de Red Bull din mînă. 

Treceau prin Orscholz, pe lîngă un pavilion de sticlă, unde erau băile, printre case mai mult decît îngrijite, răsfăţate, provinciale, ca cele din ducat.

 — Parcă nici nu simt că plec de tot.

— Căcat, acum pleci de tot, se răsti iar fata. Îţi iei busul şi te duci cînd vrei.

— De aia nu simt. Poate că ar fi mai bine să nu începem deja să ţipăm – poate ar fi mai bine să nu ţipăm. 

— Păi, atunci zi că nu vrei şi gata. 

— Vreau, am zis de foarte multe ori că vreau.

— Şi atunci. 

Printre dealuri se vedea deja clopotniţa şi curînd erau în sat, în Weiten. Opriră în faţa unei case albe cu etaj, cu un balcon de lemn negricios, ca şi podul, şi ferestre mari cît o vitrină de magazin la parter. Agentul le deschise uşa. 

— Tag, îi strînse mîna agentului, arătîndu‑şi zîmbetul de milioane, după care se strecură pe lîngă el şi trecu prin holul înalt, alb, cu gresie roşie care imita cărămida, apoi prin living şi în sfîrşit pe terasa cu dale crăpate, apoi în grădină. 

Era cum o ţinea minte de prima oară, lungă, cît un părculeţ de fapt, cu o parte plină de copaci şi tufe şi alta doar cu iarbă, despărţite printr‑o potecă de beton crăpat, copleşit de vegetaţie şi muşchi, care se întindea pînă în fund. Trecu pe lîngă straturile de crini din faţa serei, pe lîngă brad şi magnolie şi, aprinzîndu‑şi o ţigară, se opri la umbră, sub copacul mare despre care nici el, nici fata, nici agentul nu ştiau ce este. 

Fuma de ceva timp uitîndu‑se la mesteacănul pitic, torturat de fostul proprietar ca să crească aplecat ca o salcie, asta dacă nu creştea aşa de la sine, dracu’ să le mai ştie şi pe astea. Se întoarse pe burtă şi‑şi lăsă faţa în iarbă. „E foarte posibil să fie bine“, îşi spuse toropit de căldură, cu capul greu, aproape gata să adoarmă. 

Îşi crăpă cu greutate ochii, buimăcit. I‑era foarte sete, îşi simţea limba umflată în gură. Cămaşa albă i se lipise de spate. Îşi scoase ochelarii de pe nas şi se frecă la rădăcină, lăsîndu‑se să se rostogolească la loc pe spate. O boare de vînt foşni deasupra sa frunzele copacului. Îşi dădu părul din ochi şi reuşi să se tragă spre trunchi şi să se ridice în capul oaselor. Plescăi confuz, încercînd să ia o gură de aer, îşi aprinse o ţigară şi se uită la ceas. Nu dormise decît cinci minute. O pisică galbenă traversă în fugă terasa aruncîndu‑i o privire scurtă, disperată.  Se îndreptă clătinîndu‑se spre fundul grădinii şi se sprijini cu braţele de portiţa din spate. Pădurea din spatele cîmpului de după casă foşnea şi norii purtaţi cu o viteză neverosimilă începuseră să se strîngă pe cerul palid, pe care se profila turnul clopotniţei. În jur se ondulau dealurile pe care erau răsfirate casele din Freudenburg. „E foarte posibil să fie bine“, îşi spuse din nou trăgînd din ţigară, cu cămaşa umedă, lipită de şira spinării. 

Se întorcea spre casa albă, cu geamuri mari la parter, cînd fata ieşi la unul dintre geamurile de la etaj, al dormitorului mare, dacă ţinea bine minte: 

 — David, eu o iau! îi strigă.

 — Ok! A trecut o pisică galbenă pe terasă, strigă înapoi. 

Dar fata nu‑l mai auzi, pentru că în grădina de lîngă ieşise un bărbat în pantaloni scurţi, kaki şi polo alb, care tundea iarba făcînd să vuiască, i se părea, toată valea, aşa cum mergea sprijinit în braţele maşinii, uitîndu‑se ţintă în faţă, sub norii care se adunaseră neverosimil de repede, acoperind cerul palid cu substanţa lor alburie, greoaie ca limfa – şi dintr‑odată picături mari de ploaie începură să se spargă pocnind pe pămînt şi în jur. Agentul apăru şi el la o altă fereastră, a uneia dintre camerele mici, îşi spuse, şi îi strigă ceva, dar băiatul îi făcu semn că nu aude şi o luă la fugă spre casă, prin iarba aplecată în valuri sub vînt, împiedicîndu‑se terorizat de o pisică tărcată care ţîşnise dintr‑o tufă din faţă, apucînd să‑şi dea seama în cădere că în jur păsările zburau bezmetic, ţipînd înnebunite.

Vecinul de vizavi îşi săltă puţin storurile cînd, peste cîteva săptămîni, parcară camionul în faţa casei şi începură să descarce. Egon şi Andor, unul cu păr scurt, brun ca mierea, lucind în razele soarelui, celălalt cenuşiu, blănos, cu labele albe, amîndoi scunzi, compacţi, puternici, săriră primii din camion, urmaţi de mica Sofia, care sări dintre un scaun de birou şi biroul propriu‑zis, aterizînd în picioare, dar apoi căzu instantaneu în fund şi începu să plîngă. Cîinii se strînseră lîngă ea, mirosind‑o, împungînd‑o în cap cu boturile lor turtite. Dădeau din coadă şi jucau nervoşi pe picioare, însă fetiţa se ridică sprijinindu‑se de gîtul lor şi apoi îi împinse la o parte ca să‑şi ia bagajele. Primi cele două mici trolere roz, încărcate la maximum, pe care i le întinsese David şi apucîndu‑l pe fiecare cu o mînă se îndreptă spre casă între ele, clătinîndu‑se ca o raţă, cu burta scoasă înainte. Egon şi Andor o urmară, calmi ca altceva, oprindu‑se puţin să‑şi facă nevoile pe peluza din faţa casei. 
Sofia săltă cu greu valizele peste prag şi, ajunsă în hol, aproape răsturnată de cîinii care se strecurară pe lîngă ea, se lăsă în fund pe gresia roşie. Pereţii albi, înalţi, puntea de la etaj, scara în spirală, continuată cu cea care ducea spre pod şi apoi cine ştie, o deconcertaseră puţin.

— Îţi place, domne? o întrebă David făcîndu‑şi loc pe lîngă ea cu un scaun în spinare. 

— Pot să mă duc acolo sus? întrebă fetiţa privindu‑l prostită de pe podea. 

— Da, ai grijă pe scări! mai apucă să‑i strige. 

În living, Egon şi Andor aşteptau gîfîind, cu nasurile lipite de geamul uşii care dădea spre grădină. Îşi întoarseră amîndoi capul spre el cînd intră. Deschise uşa şi ieşi pe terasă să‑şi aprindă o ţigară. Cîinii coborîră treptele terasei în fugă, crăcănaţi, şi, ajunşi în grădină, dădură întîi două ture nebune, după care se ciocniră piept în piept şi, ridicîndu‑se pe picioarele din spate, începură să se muşte de fălci şi de guşă, sprijiniţi unul de celălalt în soare. Simţi o mînă pe umăr. Era Sabine, se uita de‑a lungul grădinii.

 — O, Tara, spuse fata şi părul îi flutură în vînt.

Foto main: Roman Boed/flickr.com