Memoria e una dintre acele teme mari care hrănesc imaginarul din literatură și din filme, o temă alunecoasă, care poate da fie în emoție călduță și pedantă, fie în răceală generică când e instrumentată doar de dragul formalismului.
Mulți regizori importanți au alunecat pe panta amintirilor în filme autoreferențiale din ultimii ani: Paolo Sorrentino cu Cea mai mare frumusețe și A fost mâna lui Dumnezeu, Alejandro G. Iñárritu cu Bardo: falsă cronică a câtorva adevăruri sau Steven Spielberg cu Fablemans: povestea unei vieți aparte. Bugete enorme, cinematografie luxuriantă și protagoniști-vedete.
Hollywood-ul și canalele de streaming se adapă și ele intens la memoria colectivă și apasă pedala pe nostalgie cu remake-uri, prequeluri și sequeluri, investind infinit mai mult în reșapări de povești menite să păcălească publicul cu familiaritatea lor decât în povești noi și originale. Puține filme, chiar și din sfera cinemaului de artă, lucrează cu memoria fără să cadă într-una dintre capcanele de mai sus. Probabil nu e o surpriză că unele dintre cele mai extravagante tematizări le găsim la regizorul Apichatpong Weerasethakul; în cel mai recent film al său, Memoria, reduce amintirile la esența lor primară, la ecouri care transcend rațiunea și individualitatea.
Cele mai bune „amintiri” puse pe ecran sunt cele în care țesătura formală e așa de fină încât îți dă impresia că ai privilegiul să vezi momente de viață suficient de prețioase ca să fie păstrate în memoria emoțională. Autenticitatea e un cuvânt pe cât de golit de sens prin supra-utilizare, pe atât de greșit pentru redarea amintirilor, pentru că memoria așază straturi peste straturi de experiențe ulterioare peste realitatea trăită.
Și totuși A fost odată ca o vară, filmul lui Charlotte Wells, începe cu un tânăr care întinde rufe pe balcon filmat de fetița lui. Schimbă câteva replici, aparatul de filmat se închide, apoi îi vedem pe cei doi din nou, de data asta fără filtrul camerei. Și prima senzație e de recul: personajele au ieșit din convenția filmulețelor tipice de casete de familie, „există în carne și oase” pe ecranul de cinema. Ca spectator, ai trecut din momentul filmat în momentul trăit. Printr-o simplă opțiune regizorală, știi că ești pe tărâmul memoriei și al intimității, al autenticității puse în scenă.
Charlotte Wells debutează în lung metraj cu A fost odată ca o vară (Aftersun), intră în toate topurile criticilor, iar în 2023 câștigă premiul pentru Cel mai bun debut la BAFTA. Paul Mescal, care îl joacă pe Calum Paterson, ia pe toată lumea prin surprindere și e nominalizat la Oscar pentru Cel mai bun actor în rol principal. Și astfel publicul și presa își întorc din nou atenția spre acest indie care se lansase aproape discret cu luni în urmă.
Calum, un foarte tânăr tată divorțat, o duce pe fiica lui, Sophie, în vacanță la un all inclusive din Turcia. Nimic extravagant, un resort tipic de vacanțe cu familia, camere înghesuite, piscine pline de copii, restaurante în aer liber cu muzică live, karaoke, plajă. Totul acoperit de apatia și moleșeala plăcute de vară eternă cu zile care nu se mai termină.
Și tot ce trebuie să știm despre cele două personaje aflăm din interacțiuni și dialoguri: Calum face în curând 31 de ani, are o relație amicală cu mama copilului său, o viață destul de neașezată: un eșec cu altă femeie, încercări ratate de antreprenoriat și o nevoie de exerciții de calmare și meditație. Pe măsură ce zilele trec, ne e tot mai clar că dincolo de bonomia și tandrețea lui se ascund neliniști, frustrări și traume. Banii sunt o sursă de tensiuni când subtile, când explicite între cei doi: mici detalii precum sărăcia camerei de hotel, supărarea când Sophie pierde ochelarii de scafandru scumpi, o ceartă la karaoke când tot ea vrea să îl rănească și îi spune „Nu-mi promite lucruri de care știi că nu ai bani”. Nu știm despre trecutul lui decât că nu s-a simțit iubit de familie (părinții i-au uitat aniversarea de 11 ani, vârsta de acum a lui Sophie). E tulburat când Sophie, care are toată viața înainte, îl întreabă ce visa să fie când era mic, e tulburat când i se cântă La mulți ani și spune cu nonșalanță „nu mi-am imaginat vreodată că o să trăiesc până la vârsta asta”. E meritul regiei, dar și al lui Paul Mescal că din expresii și gesturi scurte reușește să redea atât de bine și în crescendo neliniștea și iminența unui gest morbid, nu știm care.
Ce vedem nu sunt amintirile tatălui, ci ale lui Sophie. Charlotte Wells surprinde foarte firesc momente care ne spun că fetița de 11 ani începe să-și descopere feminitatea, cu priviri furate băieților mai mari din resort sau mici ieșiri de adult în devenire care își caută independența. Iar Frankie Corio transmite natural ghidușia copilărească combinată cu inteligența naturală a copiilor de a observa lucruri pe care adulții le cred bine ascunse. Chimia dintre Paul Mescal și Frankie Corio era esențială ca filmul ăsta să funcționeze și să transmită emoții autentice și le iese din plin.
Dar vacanța de vară de pe ecran e rememorată de o Sophie adultă, care apare în secvențe ce sparg în câteva momente timpul narativ și autenticitatea pusă în scenă: vedem o Sophie adultă care se visează cu tatăl ei din acea vacanță într-un club aglomerat cu muzică asurzitoare. Îl zărește de la distanță dansând nefiresc, contorsionat și complet pierdut, prin lumina stroboscopică. Îl vede cu fiecare intermitență de lumină și îl pierde cu fiecare intermitență de întuneric.
Din nou, o opțiune regizorală simplă, dar extrem de eficientă și revelatoare pe două paliere: accentuează sub-tonurile de neliniște insinuate printre secvențele verii solare, adaugă la emoția și tensiunea spectatorului, iar pe planul înțelegerii lovește la fix fără să expliciteze nimic: Calum nu mai e în viață. Înțelegem prin emoție, show don't tell ridicat la feel, don't tell. Sophie adultă rememorează vacanța de vară din Turcia (probabil ultima împreună) de ziua ei. Momentul ăla critic și incredibil de dureros când un copil trece pragul vârstei la care a murit un părinte. Nu știm dacă Sophie se întoarce la acea vară pentru a căuta semnele a ce va să fie, pentru a se încălzi la amintirea ultimelor zile petrecute împreună sau pur și simplu ca într-un soi de spațiu al retrăirii trecutului în absența viitorului. Poate câte puțin din toate.
Ultima secvență din film, „ultimul dans” aduce laolaltă cele două planuri, pe Sophie mică și pe Sophie adultă, pe Calum înghețat în chihlimbarul amintirii și pe Calum care se pierde în clubul de noapte și întoarce spatele vieții. Și tot aici Wells înscenează o trimitere neașteptată la intimitatea feminină surprinsă de Chantal Akerman în scurt metrajul din 1972, La chambre.
Firul roșu care trece prin tot filmul este un elogiu delicat adus minunii, de-acum banalizate, a surprinderii timpului trăit pe cameră. Într-o vreme în care ne filmăm narcisic viețile cu telefoane mai performante ca unele aparate profesionale de filmat și apoi le postăm pe canale sociale, Charlotte Wells se folosește de instrumentul retro-tandru al camerelor de filmat neprofesionale cu care se făceau casetele cu filmulețe de familie. Bucuria lui Sophie de a filma cele mai banale lucruri din vacanța de vară, mișcat și neclar, autentic, e molipsitoare și trezește nostalgia acelor filmări intime, de uz familial, fără nicio pretenție de estetică și staging.
Câtă autoficțiune e în A fost odată ca o vară? Într-o scrisoare deschisă publicată înainte de lansarea filmului, Charlotte Wells recunoaște că e un film extrem de personal și un elogiu adus tatălui ei care a dus-o într-o vacanță în Turcia când era mică: „Memoria e un lucru alunecos. Detaliile sunt nestatornice, nedeslușite. Cu cât te concentrezi mai tare, cu atât vezi mai neclar. Amintirea unei amintiri se corupe permanent. În ultima vreme am început să cred că sentimentele sunt mai substanțiale ca amintirile, dar și asta e înșelător. Pentru că a-ți aminti un moment din trecut și cum te-ai simțit atunci e încărcat de un sentiment nou: ce înseamnă momentul ăla, acum, pentru tine. În limba turcă, hasret înseamnă o combinație de dor, iubire și pierdere a cuiva drag. Mi se pare un cuvânt extrem de potrivit pentru acest film.”
Ca în orice produs artistic bun, biografia contează prea puțin. Cel mult, aici să spunem că explică emoția și căldura care răzbat prin toate scenele. Povestea lui Calum și Sophie ne reamintește cât de prețios e timpul și cât de prețioase sunt amintirile, oricât de complicate și stratificate de memorie. Și cum limbajul și resorturile memoriei (aș zice și ale cinemaului) sunt inerent legate de limbajul și resorturile dorului.
„A fost odată ca o vară” rulează în cinematografe. Filmul e adus în România de Bad Unicorn.
