Dacă mâine ar veni o apocalipsă, în România, sfârșitul societății ar fi scurt, dureros și fără eroi. Ionuț Codreanu (analist media la ActiveWatch) a ajuns la concluzia asta după ce a comparat tiparele din filme și seriale post-apocaliptice cu cele ale știrilor din media mainstream românești.
***
De câțiva ani, ca să scap de efectele adverse generate de programele TV senzaționaliste, mă refugiez în filme și seriale de tip brain-dead. Aici intră toate ficțiunile cinematografice în care scenariile sunt simple și predictibile, iar personajele nu excelează prin profunzime ori subtilitate. Pot să pierd weekend-uri întregi urmărind obstacolele și transformările spirituale pe care le suferă un grup de oameni care se deplasează dintr-un punct în altul pentru a supraviețui.
Acțiunea se petrece, de regulă, într-o societate post-apocaliptică - un eveniment major a dus la decimarea speciei și la demolarea ordinii sociale de până atunci. În unele cazuri, fenomenul major este generat chiar de nesăbuința oamenilor, care s-a transformat într-un război nuclear, într-o calamitate naturală de proporții sau într-un experiment biologic cu rezultate nefaste pentru majoritatea populației.
În alte situații, pericolul vine din afara sferei de influență a oamenilor - fie o invazie extraterestră, fie o revenire, din negura timpurilor, a unei specii de vampiri despre care publicul general n-avea habar c-ar fi existat vreodată. Sunt povești în care oamenii sunt pradă sigură și încearcă să scape cu viață din raidurile extratereștrilor (vezi seria Falling Skies) sau așteaptă să-i salveze Josh Hartnett de colții nemiloși ai unor vampiri flămânzi și revanșarzi (vezi filmul 30 Days of Night).
Deși aceste filme și seriale încearcă să pună în valoare calități umane excepționale, nu sunt așa convins că, în cazul unei epidemii zombi sau al unui cutremur catastrofal, am vedea prea mulți eroi pe străzile țării noastre. Poate vor fi câțiva supraviețuitori, dar cu speranță de viață redusă. Oricât ar suna de apocaliptic scenariul meu, am trei motive serioase care să-mi susțină ipoteza.
Nu vedem apocalipsa de copaci
În primul rând, cred că suntem desensibilizați și nu avem capacitatea de a distinge pericolul real și iminent de pericolele hiperbolizate în programele de știri sau în dezbateri. Apocalipsa a fost banalizată în discursul media și este invocată în legătură cu orice subiect de interes public. Aproape zilnic, suntem supra-stimulați să ne schimbăm comportamentul în legătură cu niște evenimente banale, deși există riscul să ratăm avertismentele serioase.
De ce am lua în serios autoritățile care, la începutul anului trecut, au închis școli în București pentru o fulguială banală, prezentată în media ca fiind debutul unei noi ere glaciare? Câtă credibilitate au jurnaliștii care fac transmisiuni speciale din mijlocul unor bălți sau din centrul unor furtuni de nisip inventate? Cred că marele cutremur ne va prinde complet indiferenți, pentru că, până acum, nicio placă tectonică nu s-a mișcat din cauza cutremurelor de 4 grade pe scara Richter pe care televiziunile le prezintă în regim de breaking-news.
Apocalipsa ne va prinde, cel mai probabil, inerți într-un ambuteiaj de pe Valea Prahovei sau din București, în niciun caz într-o mișcare de evacuare a orașelor din fața pericolului.
Scapă cine poate
În producțiile post-apocaliptice ni se arată cele mai urâte fețe ale naturii umane: egoismul și neîncrederea în celălalt. Însă nici nu poți să-l judeci prea aspru pe Viggo Mortensen, în The Road, că merge numai pe drumuri lăturalnice și că evită interacțiunile cu alți oameni. În definitiv, orice străin este o amenințare, fie pentru rezerva lui de provizii, fie chiar pentru fiul său. În The Road, canibalismul e ceva firesc, iar copiii sunt la mare căutare. Nu ne deranjează nici Dwayne Johnson – The Rock, în San Andreas, cu eforturile lui disperate de a-și salva fiica și soția de efectele catastrofale ale cutremurului care a lovit California. Chiar dacă misiunea asta se face prin utilizarea în scopuri personale a elicopterului de salvare plătit din banii contribuabililor americani. Suntem oameni și înțelegem că familia și prietenii sunt, cel puțin teoretic, pe lista scurtă de oameni pe care vrem să-i salvăm.
În cazul apocalipsei mioritice, nici nu trebuie să ajungem la canibalism. Cred că suntem incapabili să cooperăm, pentru că zi de zi suntem bombardați cu narațiuni conspiraționiste, cu dușmani inventați, de regulă din afara țării. Media prelucrează, fără discernământ, scenariile paranoide ale liderilor politici care văd forțe coloniale oculte, forțe ce se pun de-a curmezișul dezvoltării patriei. Cei mai importanți oameni de stat se simt amenințați de corporații, de Bruxelles, de Ungaria sau de Rusia. Dușmanilor externi li se alătură agenții infiltrați din ONG-uri, servicii secrete și alte instituții care vor să ne fure rezervele de provizii și să ne mănânce copiii.
Neîncrederea în celălalt este dublată de neimplicare. Probabil și în post-apocalipsă vom sta pe margine și îi vom filma pe concetățenii noștri sfâșiați de zombi sau fugăriți de extratereștri, așa cum astăzi, în pre-apocalipsă, îi filmăm prinși în accidente rutiere sau agresați pe stradă. Acest comportament este încurajat chiar de media: și-au deschis canale speciale de comunicare cu publicul, care poate trimite subiecte ce pot deveni știri. Dincolo de meritele evidente pe care le are jurnalismul cetățenesc atunci când semnalează nereguli în funcționarea societății, cred că, în cazul unor evenimente dramatice, vom avea nevoie de mai mulți cetățeni decât de jurnaliști. Evident, de mare ajutor ne-ar fi și câte un elicopter.
Fă-te frate cu dracul până treci Apocalipsa
Există trădători care fraternizează cu opresorii și în serialele post-apocaliptice. De exemplu, în seria Van Helsing, în plin război între vampiri și oameni, există un sub-grup de oameni care au ales să coopereze cu vampirii și să saboteze planurile omenirii. Unii colaborează pentru că vor să supraviețuiască, alții pentru că aspiră la rangul de vampir nemuritor sau mai greu muritor.
Istoria umanității este plină de momente de colaboraționism cu forțele ostile, iar România, numai în ultimul secol, a trecut prin două regimuri autoritare care au consemnat numeroase forme de cooperare interesată. Singura diferență dintre ficțiune și realitate este că opresorii erau chiar semeni de-ai noștri, nu veniți din altă galaxie (vezi serialul V), nici din vreo criptă îngropată în munți.
Avem suficiente date și din trecut, și din actualitate care ne arată că suntem predispuși la trădare și cooperare cu forțele răului, pentru că relativizăm răul și legitimăm opresorul. Cel mai la îndemână exemplu ne este oferit de campaniile media de spălare și reciclare a imaginii publice pentru diferite persoane care controlează puterea și resursele prin metode cel puțin oculte.
Așa se explică existența unor narațiuni alternative (sau paralele), în care unii jurnaliști critică cu înverșunare polițistul sau pe susținătorii polițistului, în loc să urmărească cu atenție ce fac oamenii zilei cu puterea și cu resursele. Vampirii noștri de azi sunt suspectați de corupție, au un trecut neclar și beneficiază de clemență, ba chiar de admirația publicului. Pentru ei, media realizează sondaje de opinie sau emisiuni-eveniment care să ne arate că, la finalul zilei, sunt oameni buni, chiar dacă mai calcă în străchini.
Este cea mai frecventă formă de colaborare cu deținătorii puterii și am bănuiala că situațiile acestea nu au nicio legătură cu teama. Dovadă că există exemple de foști jurnaliști care au aspirat la nemurirea vampirilor și au intrat în politică. Prin urmare, în cazul unei invazii extraterestre, cred că o parte mică din societatea românească este pregătită să colaboreze, fără ca noii stăpâni să fie nevoiți să-și etaleze forța.
Apocalipsa de azi se amână
Vestea bună pentru omenire este că apocalipsa de ieri nu a produs prea multe pagube. La fel vom spune mâine și despre apocalipsa de azi. Știrile apocaliptice din media urmează același tipar cu ficțiunile post-apocaliptice. Filmele artistice nu au niciodată un deznodământ clar, iar serialele se opresc din difuzare mereu într-un sezon intermediar, lăsându-ne suspendați în tensiune. Aceeași soartă o au și subiectele din media, care nu depășesc aproape niciodată nivelul intrigii și sunt dezvoltate insuficient. Poate că, până la urmă, chiar trăim în post-apocalipsă, adică într-o apocalipsă pe care o uităm de pe-o zi pe alta. Fără eroi și fără lecții învățate.
Foto main: Captură "The Road"
