Cercetătorii din institutele Academiei Române lucrează în clădiri improprii, din care uneori cad bucăți de tencuială sau lipsesc cu totul condiții elementare de laborator. Fonduri pentru muncă de teren și conferințe nu există, nici echipamente, iar între angajații tineri și conducere, alcătuită în mare parte din academicieni dezinteresați, este o imensă diferență de viziune în activitatea profesională. Nici relațiile dintre colegii de generație din diferite institute nu sunt închegate, pentru că aproape toți sunt absorbiți de propriile proiecte sau iritați de absența lor; mulți ar vrea să descopere munca celorlalți, dar se simt izolați. Acesta este mediul în care 11 cercetători spun că lucrează zi de zi în țara cu cel mai mic buget de cercetare din Uniunea Europeană.

Academia Română are în subordine 49 de institute și centre de cercetare din mai multe orașe, din domenii care variază de la astronomie și geodinamică, la virusologie, cercetarea calității vieții, arheologie, istorie și lingvistică. Dacă s-ar întâmpla în condițiile potrivite și dacă s-ar ține cont de ele, cercetările din institute ar putea avea un impact real asupra societății. În realitate, însă, o parte din aceste institute au devenit irelevante, iar multe sunt ignorate. 

În pandemie, de exemplu, activitatea de comunicare a Institutului de Virusologie „Ștefan S. Nicolau” a fost distribuirea de citate motivaționale pe Facebook. În rest, a participat la „un proiect COVID” despre care a refuzat să le dea informații jurnaliștilor. La Institutul de Geodinamică „Sabba S. Ștefănescu” s-ar putea evalua riscurile de producere a unor dezastre naturale precum cutremurele. Dar în ultimii zece ani s-au desfășurat doar șapte proiecte, ultimul eveniment organizat, potrivit site-ului instituției, fiind în 2018. Pe de altă parte, deși Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din București a studiat cum i-a afectat pandemia pe români din punct de vedere profesional – cine a intrat în șomaj tehnic, cine și-a pierdut locul de muncă etc. –, autoritățile nu iau în calcul această muncă de cercetare ca să-și ghideze politicile. 

În România, în 2019, s-au alocat pentru cercetare 0,48% din Produsul Intern Brut, conform Institutului Național de Statistică: 0,20% în sectorul public și 0,28% în cel privat. Asta înseamnă ultimul loc, dintre țările membre ale Uniunii Europene, în privința cheltuielilor de cercetare și dezvoltare. Pentru 2021, bugetul a continuat să scadă, deși pe hârtie i se promitea 1% din PIB. Cât despre banii de la bugetul de stat destinați Academiei, din 2019 până în 2021, a fost o ușoară creștere, de la 472  la 571 de mii de lei anual.   

Sistemul în baza căruia funcționează în prezent Academia Română, înființată în 1866, datează din comunism, de când a fost reformată și s-au creat institutele după modelul sovietic. Iar una dintre întrebările care reiese, în urma discuțiilor cu cei care lucrează în institute este în ce măsură mai e acest sistem funcțional? 

În iulie 2018, mai mulți cercetători și bibliotecari ai Academiei au protestat public și au cerut, printre altele, „bani pentru a desfășura o cercetare de calitate, la nivelul secolului XXI, necesari pentru documentare, transport, cazare, efectuare de xerocopii și fotocopii, deplasări la reuniuni științifice”și „acordarea de posturi pentru toți cercetătorii angajați, pentru a putea promova conform pregătirii, vechimii și realizărilor”. Dar puține s-au schimbat de atunci. Lipsurile despre care vorbesc astăzi au rămas în mare parte la fel ca în 2018 și sunt aceleași în aproape toate institutele Academiei. 

Unii dintre cercetătorii pe care i-am contactat pentru acest material au refuzat să vorbească, de teamă că le-ar fi amenințate jobul și cariera, mai ales că posibilitățile de angajare în domeniile lor sunt limitate. Alții, dintre cei care s-au hotărât să povestească despre condițiile lor de muncă, au preferat să rămână sub anonimat. 

„Nu există fonduri pentru reparații”

Clădirea în care ne desfășurăm activitatea se află în paragină, iar Academia sprijină foarte puțin încercările noastre de a face rost de fondurile necesare pentru renovarea Casei Macca din București, reprezentativă pentru sfârșitul secolului XIX. (Florian Matei-Popescu, cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București)

Esențial ar fi să avem un spațiu al nostru - stăm 20 de persoane într-o sală nu foarte mare. Mai avem o cameră pentru secția osteologie, una pentru contabilitate și una pentru direcțiune.  (Alexandra Ion, cercetătoare la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” din București)

Institutul e într-o clădire de patrimoniu construită de Nicolae Iorga, care este veche și cu probleme. Nu există fonduri pentru reparații. (Elena Bedreag, cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București)

Institutul în care lucrez ocupă mai puțin de un etaj al unei clădiri. Uneori, pentru proiectele noi avem nevoie de echipamente noi și avem și finanțarea necesară, dar se pune problema lipsei de spațiu. (Cercetătoare la Institutul de Biochimie din București)

„Ne trebuie un laborator”

Studiez un grup de nevertebrate mai mici de un milimetru care se găsesc în peșteri. Echipamentul optic cu care lucrez trebuie să fie de înaltă performanță ca să pot să identific corect animalele. La institut nu avem microscop electronic. Trierea animalelor colectate din teren o facem la stereomicroscop. Există un singur microscop optic, cu obiective care măresc de 40 de ori sau mai mult, și avem nevoie de el pentru determinarea speciilor. Un alt lucru care ne lipsește este un laborator. Ne desfășurăm activitatea în Casa Academiei, unde sunt camere mari, dar cu mobilă masivă și covoare pe jos. Ne trebuie un laborator cu gresie, faianță și mese speciale, unde se păstrează curățenia corect. Fiecare și-a  amenajat în birou câte o masă de lucru. Uneori, în institut nu se găsea nici măcar alcool de cereale pentru conservare sau nu aveam bani să cumpărăm o cantitate mare să ajungă pentru toți. (Cercetătoare la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din București)

Banii pentru achiziționarea aparaturii științifice nu sunt niciodată disponibili imediat, iar achizițiile pot dura foarte mult. Academia alocă foarte puțini bani pentru a îmbunătăți sau a întreține infrastructura existentă. O mare parte din munca de cercetare este teoretică, cealaltă este realizată folosind tehnica de calcul – dezvoltarea de aplicații software specifice, servicii de asistență și furnizarea buletinelor de vreme spațială. Pandemia a afectat mai puțin sectorul nostru și am putut munci de acasă, dar s-au întrerupt programele de observații astronomice la observatoarele care nu au fost încă robotizate și nu pot fi comandate de la distanță. Costul modernizării lor este prea mare, încă nu au fost obținuți banii necesari pentru a le putea robotiza. Automatizarea ar simplifica mult procedurile de lucru. Proiectele legate de vremea spațială folosesc observațiile științifice pentru a furniza informații și alerte privitoare la evenimentele și fenomenele solare, care pot cauza furtuni geomagnetice și efecte nedorite asupra sateliților, telecomunicațiilor, rețelelor electrice și de gaze, cu influență asupra unor activități economice importante, dar și direct asupra florei, faunei, a oamenilor și a sănătății lor. (Cercetător la Institutul Astronomic din București)

În ultima vreme, se încearcă folosirea unor metode de cercetare non-invazive, dar tehnologia – de la dronă până la instrumentele de scanare a pământului – costă. Este un echipament necesar pe care Academia Română nu-l susține. Trebuie să te descurci din proiecte extrabugetare. Indiferent dacă situl urmează să fie cercetat prin metode tradiționale, adică săpături, pentru a nu le mai face pe scară largă, pentru că sunt distructive, se recomandă folosirea acestor metode non-invazive și, pe baza rezultatelor, se ia decizia unor cercetări viitoare. (Florian Matei-Popescu, cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București)

„Banii de la bugetul de stat ajung doar pentru salarii”

Avem nevoi financiare pentru derularea unor proiecte, unele urgente, chiar și de interes național. Fenomenul COVID este nou și ni se cer informații și date, dar nu le avem. Din Academie nu putem accesa fonduri pentru cercetare, iar banii de la bugetul de stat ajung doar pentru salarii. Dacă i-ai lua un interviu directorului nostru, academicianul Cătălin Zamfir, ți-ar spune că institutul are acces la Biblioteca Virtuală de Sociologie, unde sunt multe materiale, și la Biblioteca Academiei, unde sunt manuscrisele foarte vechi din secolele XVIII, XIX, XX. Dar noi, cercetătorii, avem nevoie de materiale recente publicate în 2020. Din fericire, marile baze de date și jurnale dau acces gratuit la orice articol științific legat de COVID. (Delia Bădoi, cercetătoare la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din București)

Când îți propui să analizezi ceva, pentru că lipsesc resursele, te vei orienta spre ce e accesibil. O să produci cunoaștere bazată pe interviuri, de exemplu, doar cu persoane conectate la internet. Ai nevoie de bani să ajungi la grupuri din comunități mai vulnerabile, care poate sunt, fizic, la o distanță mai mare. Te orientezi să-ți faci tema de cercetare cu costuri cât mai mici, pentru că nu e sustenabil pe termen lung să dai bani din salariu. Nu prea ai acces nici la softuri de analiză calitativă și cantitativă decât dacă reușești să le cumperi printr-un proiect (n.r. – început în urma câștigării unui grant) sau dacă folosești versiunea trial, care durează două săptămâni. Eu chiar mi-am programat să termin partea de analiză în cele două săptămâni; dacă lucrez la trei proiecte în același timp, trebuie le înghesui în acea perioadă de probă. Lipsesc și trainingurile – le-am avut doar când am aplicat pentru finanțare bazată pe traiectoria individuală. Așa apar diferențele în formare: doi-trei cercetători o să reușească, iar restul nu. (Laura Tufă, cercetătoare la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din București)

Ne-ar ajuta un acces mai rapid sau mai simplu la fondurile destinate cercetărilor arheologice, care de multă vreme nu mai sunt puse la dispoziție de Academia Română, ci printr-un concurs sau o selecție de dosare de către Ministerul Culturii. În funcție de locul unde se află șantierul, poate depinde și de buna înțelegere dintre reprezentanții institutului și muzeul local/ județean, care ar putea să facă rost de bani de la consiliul județean sau de la primăriile locale. (Florian Matei-Popescu, cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București).

„Multe dintre volumele Academiei au fost scoase la altă editură”

În ultimii doi ani, cele două manuscrise de care am avut nevoie au fost digitalizate pe banii mei. Mi-aș dori ca Academia și secția ei de istorie, de care depinde Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, să se gândească mai mult la dezvoltarea relațiilor internaționale și să găsească metode de a ne sprijini să ajungem mai ușor la arhive și biblioteci străine. Nu cred că depinde de managementul fiecărui institut, ci de prezidiul Academiei și de secția de istorie. Faptul că multe dintre volumele Academiei din anul Centenarului au fost scoase la altă editură, nu la cea a Academiei, spune totul despre problemele cu care ne confruntăm. La ultima evaluare a Consiliului Național al Cercetării Științifice (CNCS) Academia nici măcar nu și-a depus dosar de acreditare. Potrivit CNCS, publicațiile editurii Academiei Române nu există. (Marian Coman, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București) 

Biblioteca institutului nostru nu mai este sprijinită cu acel fond financiar din partea Academiei pentru achiziționarea de noi publicații. În afară de o platformă care merge destul de greu, Academia nu are nici măcar un abonament pentru conturile clasice folosite în Occident precum JSTOR, de unde se pot descărca articole științifice. Dacă există această resursă, probabil este limitată la nivelul anumitor institute. Ajungem să avem câte un cont prin bunăvoința unor colegi din străinătate care ne dau acces. (Florian Matei-Popescu, cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București)

Ar fi importantă o implicare concretă a Academiei. Proiecte avem, iar institutul în care lucrăm primește 10-15 % din bugetul total al unora dintre ele. De multe ori, Editura Academiei spune că nu sunt resurse financiare și o cercetare încheiată vede lumina tiparului peste doi-trei ani. (Elena Bedreag, cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București) 

În grupuri de istorie medievală – chiar și pe Facebook – sunt accesibile lucrări sau documente. Nu trebuie să fii într-un loc anume. Dacă îți trebuie o carte, știi cine s-a mai ocupat de subiectul respectiv și îi dai un telefon sau îi scrii. Lucrăm mai mult interuman decât interinstituțional. (Liviu Cîmpeanu, cercetător la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu)

„Discrepanța e destul de mare între științe. În cele socio-umane încă ne chinuim”

Am câștigat un proiect de cercetare și primul lucru pe care-l vom face când vor sosi banii va fi să cumpărăm o licență Zoom pentru Institutul „Francisc I. Rainer”. Am jumătate de normă la Institutul de Studii Sud-Est Europene; cei de acolo au reușit să plătească licența pentru Zoom și viața institutului continuă nestingherită. E de înțeles, pentru că directorul e mai tânăr. Cred că ar fi bine dacă managementul institutelor ar înțelege că lumea se schimbă și că, indiferent de vârstă, trebuie să ne adaptăm. Dar problema nu este doar managementul unui institut, ci politica cercetării din România. (Ștefan Dorondel, cercetător la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” din București) 

Contează și deschiderea internațională a directorului și cât de bine colaborează cu alte institute de profil din alte țări sau din România. Noi suntem în competiție pentru granturi cu institute bine stabilite din țări ca Germania și Marea Britanie. Și pentru proiecte de cercetare naționale trebuie să aplicăm, nu vin automat prin Academia Română. Discrepanța e destul de mare între științe. În cele socio-umane încă ne chinuim, iar fondurile sunt destul de mici, mai ales cele naționale. (Delia Bădoi, cercetătoare la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din București)

O problemă este în administrarea efectivă a granturilor. Noi, cercetătorii, ne ocupăm de toate aspectele administrative, trebuie să facem proiecțiile financiare ale propunerilor de proiecte. La cele mici nu este o problemă, dar pe măsură ce cresc în valoare și importanță, cred că mulți dintre cercetători sunt depășiți de aceste aspecte administrative. Simt că ne-ar fi de ajutor un management profesionist al proiectelor. (Cercetătoare la Institutul de Biochimie din București)

„Plătești ca să ai dreptul la voce”

Cei pe care îi știu din mediul academic fie au cunoscut pe cineva în locul unde se deplasau și n-au plătit cazarea, fie au căutat conferințe fără taxe de participare. De multe ori, plătești ca să ai dreptul la voce, să vorbești despre cercetarea ta. În condițiile de acces redus la resurse, cercetătorii sunt, totuși, foarte solidari și împărtășesc cunoașterea. (Laura Tufă, cercetătoare la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din București)

În institut nu avem bani pentru conferințe sau pentru cercetări de teren. Ele contează, pentru că suntem evaluați pe baza a câte articole am publicat și a numărului de conferințe internaționale la care am participat. Mergem fie pe banii noștri, fie prin granturi câștigate. Costurile pentru o conferință internațională de patru-cinci zile în Europa pot duce spre 1.000 de euro. Taxa este câteva sute de euro.  (Alexandra Ion, cercetătoare la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” din București)

„Ne despart câteva generații”

Noi, cercetătorii, nu interacționăm cu academicienii și cu președintele Academiei. Directorii de institute, care sunt fie membri corespondenți, fie academicieni, interacționează când se iau decizii mai importante, inclusiv în legătură cu teme de cercetare, cum a fost în perioada COVID. Am fost direcționați să studiem cum au fost afectate diverse grupe de vârstă și grupuri vulnerabile. (Delia Bădoi, cercetătoare la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din București)

Academia Română este o instituție întemeiată în secolul XIX, a avut un anumit rol în construcția proiectului național și există inevitabil un decalaj ideologic și de deschidere care se manifestă mai cu seamă în diferența dintre academicieni și cercetători. Ne despart câteva generații. (Marian Coman, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București)

„Nici nu știm ce lucrează ceilalți colegi”

Mi-ar plăcea să avem colocvii, să participe și invitați din străinătate. Ar fi bine să existe un group reading, fiecare să propună săptămânal un text, să ne întâlnim și să îl discutăm. Am început chiar eu un astfel de grup la Institutul de Antropologie prin 2012, dar participăm numai cinci-șase cercetători. În multe departamente și institute (n.r. – din afară), colegii oferă comentarii și sugestii la o lucrare nefinalizată. Este cel mai direct ajutor pe care îl poți primi de la ei.  (Ștefan Dorondel, cercetător la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” din București)

Masterul l-am făcut la Universitatea Central Europeană din Budapesta și stagiul de un an, la Universitatea din Oxford. Din punct de vedere al cercetării, care e diferența fundamentală? Sociabilitatea. Acolo ai posibilitatea să discuți, în toate etapele cercetării, cu oameni bine pregătiți care te pot ajuta. La noi, de regulă, cercetătorul desfășoară o muncă solitară și apoi își publică articolul sau cartea. (Marian Coman, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București)

Ideal ar fi să avem seminarii, fie la nivel de institute, fie la nivel interdisciplinar și să fie prilej de întâlnire pentru colegii de la mai multe instituții, cum se întâmpla la Universitatea Cambridge. Și în Polonia erau seminarii. Nici nu știm ce lucrează ceilalți colegi, poate au loc cercetări minunate. (Alexandra Ion, cercetătoare la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” din București)

Există colaborări, dar nu instituționalizate. S-a mai colaborat cu Institutele de Studii Sud-Est Europene și de Istorie, dar ar fi necesar un contact permanent cu alți colegi de la geografie și geologie. De cele mai multe ori, avem nevoie de ei, dar fiecare trebuie să-i caute pe cont propriu. (Florian Matei-Popescu, cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București)

Pentru a face lucrurile să meargă mai bine, poate ar fi nevoie de o reunire a celor trei institute de la București, Iași și Cluj sub un singur institut național de arheologie, cu filiale la Cluj și Iași. În ce măsură s-ar putea eficientiza activitatea institutelor de cercetare ale Academiei este greu de spus. Se pune și problema îndreptățită: În ce măsură sistemul acesta mai este viabil? A fost copiat după sistemul sovietic adus în România în anii ’50. În Occident, institutele sunt mai degrabă pe lângă universități, iar academiile de științe sunt o zonă de consacrare. (Florian Matei-Popescu, cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București)

„Foarte rar persoane de la vreun minister ne solicită o colaborare”

Politicienii români nu sunt obișnuiți să ceară expertiză de la cei care sunt plătiți să o ofere. După un proiect din 2013-2016, care se uita la Valea Dunării și la experiențele istorice pe care populațiile din generațiile trecute expuse inundațiilor repetate se presupune că le-ar fi avut, am făcut un raport pentru policy makers în română și în engleză. E destul de citit și citat. Cuprinde concluziile despre zona fostă inundabilă a Dunării, care acum e un uriaș câmp pentru agricultură. Am trimis raportul de cercetare la Ministerul Agriculturii și parcă și la Ministerul Mediului, dar n-am primit niciun mail de confirmare, nu mai spun de mulțumire. (Ștefan Dorondel, cercetător la Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” din București)

Foarte rar persoane de la vreun minister ne solicită o colaborare, date sau informații. Am realizat în Academie o serie de rapoarte de cercetare pentru publicul larg cu recomandări de măsuri și politici publice. Am vrut să vedem cum au fost afectate munca și ocuparea în perioada COVID, câte persoane au intrat în șomaj tehnic, câte și-au pierdut locul de muncă, cine sunt ele. (Delia Bădoi, cercetătoare la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din București) 

„Cred că este responsabilitatea fiecărui cercetător să ajungă la publicul larg”

Multe dintre datele pe care le produc proiectele noastre nu sunt necesare imediat societății, dar îi sunt utile pe termen lung comunității de cercetare. Munca pe care o facem este mai dificil de explicat decât descoperirea unui nou medicament, spre exemplu, ceea ce nu ne ajută prea mult la capitolul imaginii publice. Unul dintre lucrurile care îmi plac foarte mult la munca în institut este libertatea pe care o am în desfășurarea experimentelor. În același timp, am norocul să colaborez cu profesioniști entuziaști cu experiență acumulată la instituții de prestigiu din restul lumii și de la care simt că am mereu ceva de învățat. (Cercetătoare la Institutul de Biochimie din București)

Când am intrat în cercetare, mi s-a părut că pot să explorez un pic mai bine lumi care nu-mi aparțin. Ulterior, poți să vezi rolul tău social. Pentru că observi că există inegalități și acces diferențiat și nedrept la tot felul de resurse, îți dorești prin munca ta să contribui într-un fel. După aceea, vezi că aceste inegalități există inclusiv în sistemul tău. (Laura Tufă, cercetătoare la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din București)

Ca să ajungi în anumite peșteri trebuie să te cațeri sau să mergi mult pe jos de la locul în care poți parca mașina. În cazul peșterilor verticale, ai nevoie de pregătire tehnică. Noi facem cursuri de tehnica speologiei alpine, unde se coboară și se urcă pe coardă. Foarte rare sunt peșterile accesibile precum cele amenajate turistic – cu galerii largi, unde mergi pe drum drept. Majoritatea au fie o intrare îngustă, fie porțiuni lungi pe unde trebuie să mergi târâș, să escaladezi, să treci peste cascade. Cercetarea fundamentală are sensul ei în dezvoltarea unei țări. Ce facem noi e important și în contextul schimbărilor climatice – în peșteri vedem foarte multe legat de ele. O stalactită are o structură care permite identificarea vârstei geologice, afli ce s-a întâmplat în mediul respectiv acum mii de ani, îți dai seama dacă undeva a fost o inundație acum o sută de mii de ani. Datele, dacă le corelezi cu ce mai găsești în jur și cu animalele, îți oferă o imagine mai clară asupra impactului pe care schimbările de mediu le-au avut. (Cercetătoare la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din București)

E important să-ți cunoști trecutul, nu în sensul patriotard, dar să știi care sunt originile societății în care trăiești. Cred că este responsabilitatea fiecărui cercetător să ajungă la publicul larg. Am petrecut trei luni în Austria și o lună în Germania – atunci am ajuns la Arhiva Teutonilor de la Berlin. Am trimis o carte la editura Humanitas și urmează să fie publicată. Fiind o ediție de document medieval, mi-au cerut și o variantă de popularizare. Am schimbat puțin paradigma și am scris despre evenimentele militare din manuscrisul respectiv și despre principalii actori politici. (Liviu Cîmpeanu, cercetător la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu)

Sunt și lector la Facultatea de Istorie a Universității din București, iar faptul că discut cu tineri cărora vreau să le stârnesc pasiunea pentru istorie mă provoacă permanent să caut cel mai potrivit unghi de abordare, să fiu la curent și cu ce se întâmplă în cultura pop. Mă ajută să-mi păstrez o anumită prospețime pe care o pot valorifica în cercetare. (Marian Coman, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București)