Artiști, profesori, cercetători și alți specialiști din diferite părți ale lumii care critică războiul din Gaza și acțiunile Israelului au parte de represalii din partea instituțiilor cu care colaborează - uneori explicite, oficiale, alteori mai subversive. Scriitori care au primit premii sunt anunțați că ceremoniile de decernare nu vor mai avea loc, li se anulează colaborări și rezidențe, sunt scoși din antologii și nu mai sunt invitați la evenimente. Cercetători sunt dați afară de la instituțiile unde lucrează, agențiile renunță la actori cu care colaborau, fotbaliști sunt suspendați din cluburile în care activează și sunt anulate concerte.
Am vorbit despre consecințele poziționării lor cu Meir Baruchin, profesor din Israel, Ghayath Almadhoun, poet palestinian, Ghassan Hage, antropolog din Australia și cercetător la Max Planck Society, Lana Bastašić, scriitoare bosniacă, și Viet Thanh Nguyen, scriitor vietnamez-american premiat cu Pulitzer.
Deși vin din medii foarte diferite, concluziile sunt aceleași: instituții aflate în poziții de putere îi sancționează pe cei care se pronunță împotriva războiului și pun în mișcare un proces de „cancelare”, care le amenință carierele și, uneori, viețile. Atitudinea instituțiilor este o încălcare a libertății de expresie și le face rău atât victimelor războiului, cât și evreilor din comunitatea internațională.
La cinci luni de când Israelul a atacat Gaza, ca urmare a atacului Hamas din 7 octombrie 2023, armata israeliană a ucis peste 30.000 de palestinieni. Peste 13.000 dintre aceștia sunt copii. Printre victime se mai numără aproximativ 100 de jurnaliști, peste 300 de doctori și aproximativ 200 de lucrători umanitari.
Curtea Internațională de Justiție a decis în ianuarie că acțiunile Israelului în Gaza au toate datele să fie un „genocid”, iar organizații precum Amnesty International, Națiunile Unite, Human Rights Watch sau B’Tselem au descris de-a lungul timpului sistemul în care trăiesc palestinienii ca „apartheid” sau „închisoare în aer liber”. La 25 martie 2024, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a cerut un acord imediat de încetare a focului. Cu toate acestea, autorități și instituții culturale din Israel, Europa și SUA încearcă să cenzureze persoanele publice care vorbesc despre asta.
- a cancela: de la „to cancel someone”, a nu mai susține o persoană sau munca sa
- shadow banning: când o rețea socială reduce vizibilitatea conținutului unui autor fără a-l anunța; în context cultural, când se ia decizia de a nu mai include artiști în evenimente, fără a exista o decizie oficială sau publică în acest sens
- sionism: mișcare care a apărut în secolul al XIX-lea cu scopul de a stabili un stat pentru evrei în Palestina; în contextul politic de azi, termenul este folosit pentru ideologia etnonațională care respinge autodeterminarea palestinienilor în teritoriile la vest de râul Iordan
- etnostat / etnonațiune: stat în care cetățenia sau drepturile depline aparțin doar unei anumite etnii
- antisemitism: formă de rasism caracterizată prin prejudecăți sau printr-o atitudine (politică, socială etc.) ostilă față de evrei
De multe ori, cei vizați sunt acuzați de antisemitism, deși luările de poziție în urma cărora sunt sancționați spun doar lucruri precum „Opriți genocidul!”. Prin această practică, spun cei cu care am vorbit, este denaturat sensul cuvântului „antisemitism” și li se face un deserviciu adevăratelor victime ale acestuia. De asemenea, cei sancționați sunt de multe ori chiar evrei. În Germania, de exemplu, o treime dintre cei care au pierdut contracte sau colaborări începând cu 7 octombrie sunt evrei care au fost acuzați de antisemitism pentru că au criticat acțiunile Israelului împotriva palestinienilor, conform unei arhive unde sunt indexate cazurile.
Deși sunt cazuri peste tot în Occident, fenomenul e mult mai pregnant în Germania, care pare că a înțeles greșit efortul de a-și spăla păcatele pentru Holocaust. De asemenea, aceste cancelări, fie că sunt explicite sau sub formă de shadow banning, nu sunt ceva nou, însă au devenit mult mai frecvente după atacul Hamas din 7 octombrie.
„Prima dată când evreii și palestinienii se vor întâlni va fi pe câmpul de luptă, când sunt înarmați”
Meir Baruchin este profesor de 35 de ani și de 17 ani predă istorie și educație civică la liceul Yitzhak Shamir din Petah Tikva, Israel. La 18 octombrie 2023, a fost chemat de autoritățile locale la o audiere. A doua zi a fost concediat și câteva zile mai târziu Ministerul Educației i-a suspendat autorizația, astfel încât să nu mai poată preda nicăieri în țară.
La 9 noiembrie 2023, a primit un telefon de la poliție și a fost chemat pentru interogare pentru „suspiciuni de instigare”. Pe drum, și-a sunat avocatul, care i-a spus că un cetățean israelian poate fi interogat pentru asta doar în baza unui mandat de la procurorul general. Pentru că autoritățile nu l-au putut obține, când a ajuns la secție, acuzațiile invocate erau de „intenția de a comite un act de trădare împotriva statului” și „intenția de a deranja ordinea publică”. Tot aici i s-au confiscat telefonul și ceasul și a fost legat de mâini și de picioare. Polițiștii au început să-i caute prin telefon, apoi i-au arătat un mandat de percheziție, și l-au dus acasă. I-au răscolit toată casa și i-au luat laptop-ul și stick-urile USB. Înapoi la secție, interogatoriul a durat patru ore, timp în care i s-au arătat 14 dintre postările sale de pe Facebook, cele mai multe dintre ele dinainte de 7 octombrie 2023.
Într-una dintre postări, din 21 octombrie 2019, Meir scria despre un băiat de 10 ani bătut cu brutalitate de un soldat israelian: „Gândiți-vă prin ce proces trece un copil evreu născut în Israel astfel încât să ajungă la 18 - 19 ani să creadă că e în regulă să bată un copil. Gândiți-vă la cum îi influențează statul conștiința și cogniția ca să ajungă în punctul în care e programat să gândească nu că lovește un copil, ci că își apără patria”.
Meir povestește că întrebările pe care le-a primit la interogatoriu erau foarte manipulatoare, aveau răspunsul plantat în ele. De exemplu: „Ca cineva care justifică violurile comise de Hamas, ce părere aveți despre…?”. A primit apoi eticheta de deținut de mare risc, ca teroriștii, a fost dus la o închisoare cu securitate ridicată și a fost ținut în izolare carcerală – singur într-o cameră – timp de patru zile. A primit doar două pături care miroseau a țigări, cu una s-a învelit, pe cealaltă a folosit-o ca pernă. A stat în tot acest timp în hainele cu care venise și i s-au luat șireturile și cureaua. „Nu aveam ceas, gardienii nu aveau voie să vorbească cu mine, nu știam când e zi și când e noapte”, mi-a povestit Meir într-o seară pe Zoom. Ca să treacă timpul mai repede cât a stat în detenție, făcea exerciții fizice.
În a doua zi de arest, s-a ținut o audiere pentru a i se prelungi detenția. Nu a fost prezent fizic, a participat prin videoconferință dintr-o sală a centrului de detenție, încătușat și abia auzind ce se discută. În fața sălii de judecată s-au adunat câțiva susținători ai săi într-o manifestare pașnică, dar au fost dispersați violent de poliție.
Cu o zi înainte să fie eliberat, a fost interogat din nou, folosind aceeași tehnică de a implanta răspunsul în întrebare. „La un moment dat, au spus că postările mele de Facebook sunt ca Protocoalele Înțelepților Sionului (n.r.: un text fabricat și antisemit care descrie o conspirație evreiască de dominare a lumii).” Ca profesor de istorie, Meir e familiar cu acest text de propagandă, vorbește despre el și la clasă, așa că i-a întrebat pe interogatori dacă l-au citit. „Nu au mai spus nimic”, îmi povestește Meir.
Autoritățile locale au vrut să-i interzică lui Meir să mai predea, dar pe 14 ianuarie a primit o hotărâre judecătorească conform căreia putea reveni la liceu până la următorul termen de judecată. „Municipalitatea Petah Tikva e condusă de un extremist de dreapta”, povestește Meir. „Pentru că au pierdut cazul, au decis să stârnească comunitatea școlară, studenții și părinții împotriva mea și să mă delegitimizeze.” Când a revenit la ore, în ianuarie, elevii îl înjurau și îl scuipau. Cu o zi înainte, primise un mail de la directoare, care spunea că se așteaptă la reacții violente și că a chemat poliția și forțele de ordine municipale, însă nu a fost așa. „Nu era poliție, nu era securitate, studenții refuzau să intre în clasă. Eram asaltat în cancelarie, zeci de studenți băteau în geamuri și mă înjurau. Când am vrut să ies, m-au scuipat. La finalul zilei, când am vrut să plec din școală, m-au fugărit spre mașină, înjurau și scuipau”, povestește profesorul. Instanța națională de litigii de muncă a decis ca până la finalul lunii martie, Meir să-și înregistreze orele, iar studenții să le urmărească online. Profesorul spune că autoritățile locale de care aparține liceul ar vrea să scape de el, însă, pentru că e titular de post și are vechime, nu le este atât de ușor.
Profesorul crede că reacția violentă pe care a primit-o din partea elevilor este și din cauză că aceștia sunt expuși încă de când se nasc doar la narațiunea național-sionistă, „noi suntem cei buni și palestinienii sunt ăia răi”. Copiii nu aud niciodată vocea palestiniană, nu merg la școală cu copii palestinieni, nu joacă cu ei fotbal după ore și nu se pregătesc împreună pentru examene – e o separare totală între elevii evrei și cei palestinieni. „Prima dată când aceștia se vor întâlni va fi pe câmpul de luptă, când sunt înarmați. Pentru că ei aud o singură voce, e greu să vii la clasă și să ții o oră de educație civică sau de istorie. Încerc la clasă să creez un dialog democratic și argumentativ, dar toată lumea vorbește și gândește la fel, e greu să porți un astfel de dialog. Când vorbim despre relațiile dintre evrei și palestinieni, nu există studenți care să prezinte vocea palestiniană, deci îmi asum eu rolul ăsta. La început, unii dintre ei se simt incomod, dar pe măsură ce trece timpul încep să mă cunoască și observă că nu sunt așa de periculos și se creează un dialog foarte frumos, care rămâne în memoria lor ani de zile după ce termină liceul”, explică profesorul.
Meir îmi povestește că are foști elevi care acum au 40 - 50 de ani și care îl caută an de an și îi spun „Îți amintești când am vorbit despre…?” Câțiva dintre aceștia vor veni să depună mărturie în favoarea lui în instanță. Cu toate astea, spune că e tot mai greu de la an la an să vorbească cu elevii despre Palestina.
Această abordare din sala de clasă o are și în social media, cu același scop: de a-i umaniza pe palestinieni, de a le prezenta poveștile, de a le da nume și fețe, cu speranța că israelienii îi vor vedea ca oameni și vor comunica cu ei în moduri nonviolente. „Pentru cei mai mulți israelieni, palestinienii au o imagine falsă. Dacă spui «palestinian», ei automat se gândesc «terorist». Palestinienii nu au nume, față, familie, speranțe, planuri, nimic”, explică profesorul. Mai spune că această narațiune e întreținută din 1948, prin educație, mass-media și discurs public. „An de an le spunem aceeași poveste, iar scopul este să îi pregătim pe elevi pentru serviciul militar. Nu trebuie să gândească nimic pozitiv despre palestinieni, trebuie să îi vadă ca pe niște diavoli și să se poarte cu ei corespunzător.” Meir argumentează și spune că în școală și în mass-media israeliene nu se vorbește despre atrocitățile pe care le comit soldații israelieni. „Nu vei vedea în nicio curriculă masacrele IDF (n.r.: Israel Defence Force), violurile și furturile comise din 1948 încoace. Poți citi despre ele în The Guardian, The New York Times sau Al Jazeera, desigur, dar aici mass-media mainstream nu le arată.”
Profesorul a mai avut o problemă similară acum patru ani, când și-a pierdut locul de muncă din orașul Rishon LeZion din cauza a două postări pe Facebook: una din noiembrie 2019, în care a criticat pilotul unui avion israelian care a bombardat o casă din Gaza, omorând o familie întreagă, și alta din 2018, în care îi îndemna pe lunetiștii israelieni să nu omoare palestinienii neînarmați care participau la Marele Marș al Întoarcerii. 200 de palestinieni au fost omorâți, un sfert dintre ei copii, și alți 9.000 au fost răniți.
Meir îmi mai mărturisește că, în privat, mulți colegi și prieteni îl susțin, dar le e frică să o facă public. „Toți cetățenii israelieni, nu doar profesorii, știu că dacă ai și cel mai vag sentiment pentru oamenii din Gaza sau dacă critici politica guvernului de a omorî cetățeni nevinovați, inclusiv femei și copii, vei fi persecutat politic, vei suferi oprobriul public, îți vei pierde locul de muncă sau, ca în cazul meu, vei ajunge în închisoare”, îmi spune profesorul. Mai spune că a primit sute de mesaje de susținere de la colegi, dar toate sunt formulate: „te susțin, dar am copii de întreținut”, „te susțin, dar am o rată de plătit”, „te susțin, dar fiica mea urmează să se mărite”.
Ultima audiere a fost pe 20 martie, iar rezultatul a fost în favoarea sa. Pe 1 aprilie se va pronunța o decizie în privința locului său de muncă. Dacă pierde, va face apel, iar dacă va fi în favoarea sa, se așteaptă ca municipalitatea să facă apel. Momentan, încă își înregistrează lecțiile.
„E periculos că devenim obișnuiți să acceptăm genocidul tot mai mult.”
Ghassan Hage e un cercetător libanez-australian renumit în comunitatea științifică pentru studiile sale în antropologia comparativă a rasismului, naționalismului și multiculturalismului în Australia și Orientul Mijlociu. Este profesor de antropologie la Universitatea din Melbourne și până recent cercetător la Max Planck Society, principala organizație non-universitară de cercetare din Germania, unde lucra la proiectul Anthropology of Social Repair, un spațiu de colaborare între diferiți antropologi. În paralel, lucrează la o carte despre antropologul francez Pierre Bourdieu, cu care a lucrat când era tânăr.
În februarie 2024 a fost dat afară în de la institutul de cercetare din Germania pentru „postări pe social media care exprimă puncte de vedere incompatibile cu valorile de bază ale Max Planck Society”.
Postările lui Hage criticau războiul Israelului în Fâșia Gaza, caracterul etnonațional al Israelului și făceau paralele între politicile publice sub care trăiesc palestinienii în Israel și cele din perioada nazistă. Pe 8 octombrie 2023, acesta spunea că „în istoria colonială, «dreptul de a se apăra» a fost adesea folosit ca legitimare a crimei coloniale și chiar a crimelor în masă”, într-o postare în care critica guvernul australian pentru indignarea selectivă pe care o practică față de Israel și Palestina.
Într-o scrisoare de susținere a acestuia, semnată de British Society for Middle Eastern Studies (BRISMES), este contextualizată acuza de antisemitism care i se aduce atât cercetătorului Hage, cât și celorlalte persoane care au parte de represalii. Aceste acuze se bazează pe definiția neoficială a antisemitismului publicată de International Holocaust Remembrance Alliance (IHRA), care include și antisionism sau critici la adresa Israelului. Cu alte cuvinte, după această definiție, orice critică adusă caracterului etnonațional sau politicilor statului Israel este antisemită. „Definiția antisemitismului folosită în Germania astăzi spune practic că, dacă ești evreu, susții un stat etnonațional. Mie asta mi se pare rasist și antisemit: să pui toți evreii în aceeași oală și să susții că nu pot gândi într-o multitudine de feluri și că nu pot avea mai multe tendințe politice”, mi-a spus Hage. Ne-am auzit pe Zoom într-o marți dimineața / după-amiaza în Melbourne.
Mulți cercetători au subliniat de-a lungul timpului că critica unei ideologii, a unei doctrine sau a unui stat nu trebuie confundată cu xenofobia. Profesoara E. Tendayi Achiume, raportoare specială ONU pentru forme contemporane de rasism, discriminare rasială, xenofobie și alte forme de excludere bazate pe prejudecăți, a avertizat într-un raport din 2022 că folosirea acestei definiții extinse a antisemitismului e susceptibilă la a fi instrumentalizată politic, lucru care poate dăuna drepturilor omului.
Profesorul Hage a primit mai multe scrisori de susținere din partea mediului științific. Una dintre acestea, semnată de evrei din Israel și din restul lumii, argumentează: „Analiza sa critică a etnonaționalismului – fie că este australian, israelian sau palestinian – și viziunea sa de politici alternative pentru Israel/Palestina invocă o alternativă la structurile politice naționaliste și posibilitatea unei conviețuiri egalitare între evrei, creștini, musulmani și alții. [...] Profesorul Hage dă dovadă de sensibilitate față de complexitatea situației politice din țara noastră. Poziția sa e politică și critică, dar nu antisemită. A-l acuza de antisemitism este malițios și denotă lipsă de bună credință.” Scrisoarea mai argumentează că a include criticile aduse Israelului la antisemitism îi pune în pericol pe evreii din diaspora și mai ales din Germania – lucru demonstrat și numărul de evrei din Archive of Silence – o listă cu persoanele din Germania care au fost cancelate începând cu 7 octombrie.
Același argument este susținut în altă scrisoare de antropologa Julia Elyachar, de la Princeton Institute for International and Regional Studies: „Ca cercetătoare evreică dintr-o familie rabinică care a trăit în Palestina sute de ani, acuzele acestea mi se par foarte denigratoare. Mulți din familia noastră s-au opus sionismului. Bunicul meu a plecat din Palestina după conflicte puternice cu oficialii sioniști aliniați Mandatului Britanic după Primul Război Mondial. Sionist la rândul lui mai târziu în viață, mereu i-a respins ca fasciști pe mentorii politici ai președintelui Netanyahu și ai aliaților săi, pentru aspirațiile lor de a controla toată Palestina istorică ca un stat doar pentru evrei.”
Institutul Max Planck a răspuns printr-un mesaj general la toate scrisorile de susținere, argumentând că a existat o lungă istorie în care Ghassan Hage a fost rugat să o lase mai moale cu postările pe social media pentru a „îndeplini standardele instituției”, iar acesta nu s-ar fi conformat. „Am răspuns public că nu au existat astfel de discuții în trecut. Este complet fabricat”, mi-a spus Ghassan Hage. Acesta a atacat în instanță decizia Max Planck Society de a-l da afară.
„Nu sunt o persoană cu poziții politice și nu particip la proteste, deci din punctul ăsta de vedere aș putea fi chiar o dezamăgire pentru cei care mă pot vedea acum ca un mare activist. Mai postez pe social media, iar în mediul de lucru sunt profesionist, nu le încurc”, mi-a spus cercetătorul. Acesta povestește că totul a început când un reporter de la un ziar de dreapta, populist, din Berlin, Welt am Sonntag, i-a trimis un mail în care selectase niște pasaje din postările sale de pe Facebook. „Fără context, jumătate de frază de aici, jumătate de dincolo, cu întrebarea: «Ați fi surprins dacă în urma acestor citate cineva v-ar numi antisemit?» Știu cum sunt publicațiile de acest fel. Când te contactează în felul ăsta, ți se pregătește un asasinat mediatic și dacă le răspunzi doar contribui la acel asasinat. Așa că nu le-am răspuns, dar le-am trimis un mail celor de la Max Planck să îi avertizez că se va scrie un articol urât despre mine. Apoi am aflat că au trimis același mail și conducerii institutului”, povestește cercetătorul.
Acesta se aștepta ca, având în vedere munca sa de 35 de ani în antropologie, cu eseuri despre rasism și antisemitism, dar și acuzele ridicole din mailul jurnalistului, institutul să fie de partea sa. Dar conducerea i-a cerut să „plece fără a face zgomot”, la care cercetătorul a spus: „Nu, va trebui să mă dați afară.”
Ghassan Hage îmi povestește de primul eveniment care l-a făcut să realizeze că acest val de cancelare din Germania a pătruns în bula intelectuală. Spune că înainte de 7 octombrie 2023 a fost nominalizat pentru premiul Humboldt, unul dintre cele mai prestigioase și generoase premii din țară. Pe 18 octombrie, cei de la Alexander von Humboldt Foundation le-ar fi trimis un e-mail celor care l-au nominalizat și le-au spus că în cadrul procesului de evaluare a profesorului Hage au descoperit că acesta ar avea legături cu mișcarea BDS și au cerut explicații. Boycott, Divestment and Sanctions (BDS) este o mișcare care promovează boicotul, retragerea finanțărilor și impunerea de sancțiuni împotriva Israelului, pentru a pune presiune pe acesta să respecte legea internațională. Cu alte cuvinte, cer retragerea din Teritoriile Ocupate, eliminarea zidului de separare din Cisiordania, drepturi egale pentru cetățenii arabi și palestinieni din Israel și dreptul refugiaților palestinieni de a se întoarce la casele lor.
Profesorul a răspuns că susține mișcarea BDS ca formă de a găsi o soluție pașnică la situația Palestina / Israel. „La începutul lui noiembrie, am fost informați că comitetul Humboldt s-a întrunit și «nu se poate decide dacă să îmi acorde sau nu premiul.»” Atunci profesorul a spus că vrea să i se retragă nominalizarea. „Nu pot trăi cu mine știind că am acceptat un premiu de la oameni care pun astfel întrebări non-academice”, mi-a spus acesta.
În lucrările sale din trecut, Ghassan Hage a făcut paralele și între Liban și Israel, el provenind dintr-o familie creștină libaneză, unde a fost crescut cu stereotipuri anti-musulmane. „Pentru mine a fi pro-palestinian nu a fost vreun sentiment primordial, ci ceva ce am dobândit la universitate.”
„Societățile nu extermină pe cineva din senin, ci au o lungă istorie în care îi fac pe oameni exterminabili, astfel încât, atunci când se întâmplă, e acceptabil.”
Cercetătorul a mai spus că în momentul de față se duce o luptă între gândirea academică și cea politică, iar cea politică șterge pe jos cu cea academică. „Am scris într-un articol recent că nu e vremea gânditorilor, ci e vremea războinicilor, iar aceștia au propriile bătălii, dar în același timp câștigă și lupta cu gânditorii. Nimeni nu are timp sau chef să gândească prudent acum”, mi-a spus Ghassan Hage.
L-am întrebat pe cercetător de ce societățile occidentale nu oferă o voce palestinienilor, sau chiar încearcă să o suprime. Profesorul spune că „este clar că forțele coloniale occidentale văd existența vocii palestiniene ca un pericol, așa că nu vor să o audă”. Antropologul a mai spus că e relevantă în acest context o serie de discuții și texte pe care a inițiat-o în perioada 2006 - 2010 despre conceptul de „exterminabilitate” – felul în care societățile se pregătesc să accepte exterminarea altora. „Societățile nu extermină pe cineva din senin, ci au o lungă istorie în care îi fac pe oameni exterminabili, astfel încât, atunci când se întâmplă, e acceptabil. Avem o lungă istorie în care sionismul și colonialismul occidental au conspirat să-i facă pe palestinieni exterminabili. Ce vedem azi nu e nou, istoria colonialismului occidental e plină de genocid, ce e nou e faptul că acest genocid ne invadează spațiul, e acolo unde nu credeam că se poate întâmpla. Cred că ce e periculos la situația de acum e că devenim obișnuiți să acceptăm genocidul tot mai mult.”
Ghassan Hage a subliniat și faptul că e greșită tendința societății de a crede că popoarele care au fost supuse la genocid, cum au pățit evreii, acum nu datorează nimic altora decât propria supraviețuire. „Există pericolul acesta inclusiv cu palestinienii în viitor. Cred că este important ca vocile care se opun să insiste nu doar să îi salveze pe cei persecutați de cel care persecută, ci cum construim o societate în care oamenii pot relaționa unii cu ceilalți. Iar ce e omorât azi în Gaza nu e doar poporul palestinian, ci chiar posibilitatea unei coexistențe palestiniano-israeliene. Nu prea exista oricum, dar era puțină și era ceva pe care se putea construi o societate viabilă multi-confesională, nu una etnonațională.”
„Era și timpul să vorbim despre cum banii și structurile de putere conduc lumea artistică”
Lana Bastašić, scriitoare bosniacă stabilită în Berlin, a fost anunțată la începutul anului de către Literaturfest Salzburg și Literaturhaus NÖ că nu mai este invitată la festivalul și rezidența de literatură la care tot ei o invitaseră. Aceiași organizatori îi confirmaseră prezența cu o săptămână înainte. Evenimentul a avut loc după decizia Lanei de a părăsi editura S Fischer, motivând că aceștia „ignoră genocidul din Gaza și cenzura sistemică din Germania din ultimele luni”. Scriitoarea a mărturisit atunci că renunță la principala sursă de evenimente și la bani din care ar fi putut trăi un an, într-o profesie oricum precară.
„E uluitor că un festival literar ia decizii nu pe temei literar, ci în funcție de instituțiile cu care am contract. Fosta mea editură e o instituție puternică și nu m-ar mira să se fi dat telefoane”, mi-a scris Lana într-un schimb de e-mail-uri.
În scrisoarea publică prin care a răspuns organizatorilor Literaturfest Salzburg și Literaturhaus NÖ, Lana a spus: „Este părerea mea politică și umană că copiii nu trebuie să fie omorâți și că instituțiile culturale germane ar trebui să știe mai bine când e vorba de genocid. V-ați adăugat unei liste lungi și infame de instituții care cancelează artiști ce refuză să tacă atunci când lumea țipă. Nu știu ce înseamnă literatura pentru voi în afară de networking și granturi. Pentru mine înseamnă în primul rând o iubire necondiționată pentru oameni și pentru caracterul sfânt al vieții. Având în vedere că m-ați invitat la rezidență și festival, înseamnă că cunoșteați munca mea, care vorbește despre consecințele războiului asupra copiilor. Poate pentru voi operele literare nu au legătură cu viața, dar poate voi nu ați cunoscut războiul îndeaproape. Vă mulțumesc că v-ați retras invitația. N-aș vrea să fac parte din încă o instituție care nu doar cancelează artiști pentru activismul lor, dar care crede și că tăcerea și cenzura sunt răspunsul corect la genocid.”
Romanul ei de debut, „Prinde iepurele”, apărut în România la Black Button Books, tratează teme precum exilul și identitatea și a câștigat în 2020 Premiul European pentru Literatură (EUPL).
Scriitoarea bosniacă mai spune că Germania pare că ar vrea să devină irelevantă cultural și că în câțiva ani vom vedea consecințele de azi ale deciziei instituțiilor de a reduce la tăcere și de a ignora artiștii care vorbesc despre Palestina. „Sunt mulți bani în cultură aici și de aceea mulți artiști au venit de-a lungul timpului din alte părți. Dar banii vin cu obligații, așa că toate instituțiile de cultură sunt atent observate de către stat, care poate tăia oricând finanțările. Cred că era și timpul să vorbim despre cum banii și structurile de putere conduc lumea artistică. Acum am devenit foarte conștienți de asta, în secunda în care vocile noastre contrazic status quo-ul.”
Lana mai subliniază că în actualul climat cultural din Germania, toate persoanele care au avut poziții pro-Palestina sau critice față de Israel au avut de suferit, însă cu precădere aceștia sunt arabi, musulmani și evrei, pentru că ei sunt și cei mai vocali. Spune că o treime din cancelările din Germania în acest context a fost împotriva artiștilor evrei. „Oamenii încearcă să se organizeze și să se ajute unii pe alții, dar e greu. Prieteni și-au pierdut locurile de muncă, mulți au fost cancelați. Cu toate astea, sunt multe voci neclintite în critica lor față de autorități și situația actuală din sectorul cultural”, spune artista.
Când vine vorba de folosirea etichetei de „antisemit” pentru oricine critică acțiunile statului Israel, și Lana este de părere că acest fenomen va duce la denaturarea termenului, făcându-l să nu mai însemne nimic. „Ar trebui să ne îngrijoreze că nemți albi, non-evrei și fără calificare în domeniu decid ce e antisemit. În același timp, avem antisemiți adevărați care candidează în Germania. Dar așa-zisa stângă a strigat «Lupul!» de atâtea ori că nu vor mai putea face nimic când adevărații lupi vor fi în Parlament.”
Avertismentul Lanei e confirmat de statistici. Extremiști de dreapta s-au infiltrat în forțele armate germane, în agențiile de securitate și în poliție, agenți de informații și soldați au fost deconspirați ca făcând parte din comploturi extremiste, iar partidul de extremă dreapta AfD este în creștere în sondaje.
„Literatura persistă atât ca formă de artă, cât și ca formă de a permite morților să vorbească”
În octombrie 2023, la mai puțin de o lună după atacul Hamas din 7 octombrie, scriitorul vietnamez american Viet Thanh Nguyen, câștigător al premiului Pulitzer, trebuia să vorbească despre cartea sa de memorii A Man of Two Faces, în fața a 900 de oameni la 92NY, unul dintre cele mai importante centre culturale din New York. În romanul lui, Nguyen vorbește teme ca războiul sau memoria. Chiar în ziua evenimentului, organizatorii au decis să amâne discuția pe termen nedefinit, motivând „comentariile publice despre Israel ale autorului invitat”.
Comentariile la care se referă sunt câteva postări pe social media critice față de Israel, completate de faptul că Viet a semnat o scrisoare deschisă alături de alți 750 de scriitori în care cereau încetarea violențelor față de civilii din Palestina. De asemenea, din 2016 Viet și-a declarat public suportul pentru mișcarea BDS, despre care spune că este o formă non-violentă de a protesta, „din punctul meu de vedere una mai bună decât acte agresive de protest”.
Până la urmă, discuția a fost mutată într-o librărie, unde au venit aproximativ 100 de oameni. Decizia 92NY a fost criticată în lumea literară americană, iar scriitoare precum Dionne Brand și Paisley Rekdal și critici precum Christina Sharpe, Saidiya Hartman și Andrea Long au anunțat că nu vor mai participa la evenimentele centrului cultural pentru care erau programate. Mai mulți scriitori au semnat o scrisoare deschisă prin care își arătau susținerea pentru Viet Thanh Nguyen.
Scriitorul vietnamez american spune că, în cele din urmă, este fericit că a fost „cancelat”. Am vorbit pe Zoom în miez de noapte, când era abia după-amiază în California. „Au fost niște săptămâni stresante după, dar cred că mi-a permis să am mai multă claritate morală, politică și personală. Atât pe subiectul războiul Israelului asupra palestinienilor, dar și asupra propriei mele poziții de scriitor.” Acesta a amintit de propriul roman, Devotatul, care este despre necesitatea adoptării unei poziții ferme, în special de către persoanele cu interese sociale sau scriitori care se consideră de partea dreptății.
„Ce a devenit foarte clar pentru mine este că principiile nu contează dacă nu ești dispus să plătești un preț pentru ele. De asta nu am avut o problemă să continui să fiu vocal pe această problemă în social media sau în eseul publicat în The Nation”, a mai spus scriitorul.
„De asta cărțile sunt cenzurate, pentru că instituțiile și cei ce au puterea recunosc potențialul moral în martorul literar.”
Viet Thanh Nguyen spune că instituțiile americane se comportă în felul acesta pentru că Israelul a ajuns să fie identificat și să se autoidentifice cu iudaismul și populația evreiască. Autorul spune ferm că antisemitismul și orice formă de rasism trebuie condamnate, însă criticile la adresa unui stat nu trebuie confundate cu ura față de un popor. „Israel a devenit un etnostat și au existat voci critice încă de la fondarea și transformarea Israelului în asta, inclusiv gânditori evrei precum Albert Einstein sau Hannah Arendt. Dar Israel a fost creat pentru o varietate de motive, cel puțin unul fiind să funcționeze ca un stat național în Orientul Mijlociu, ale cărui interese să se alinieze cu cele ale Statelor Unite, Marea Britanie sau statele europene. Și de asta cred că le e dificil instituțiilor culturale americane să vorbească despre ce se întâmplă acolo, pentru că interesele naționale ale Statelor Unite sunt aliniate cu cele ale Israelului”, argumentează scriitorul. Acest fapt, spune el, influențează felul în care se comportă toate instituțiile din State, de la autorități la instituții de cultură, mass-media și Hollywood.
Acesta subliniază și diferența dintre artiști și instituțiile culturale, argumentând că primii sunt mai dispuși să piardă burse, locuri de muncă și colaborări pentru principiile lor decât sunt dispuse instituțiile să piardă donatori sau bani de la guvern.
Viet consideră că literatura, chiar dacă este umbrită de film, televiziune sau jocuri video, este importantă în acest context, „pentru că scriitorii servesc ca martorii și vocile conștiinței”. „Cred că funcția morala a literaturii, care desigur nu e singura ei funcție, rămâne, chiar dacă oamenilor nu le mai pasa de literatură. De asta cărțile sunt cenzurate, pentru că cred că instituțiile și cei ce au puterea recunosc potențialul moral în martorul literar.”
Autorul mai spune că îi dă speranță acest fapt - că în timp de criză literatura contează. „Literatura persistă. Atât ca formă de artă, cât și ca formă de a permite morților să vorbească, sau de a ne permite nouă să fim martori și să-i ascultăm pe cei morți. Îmi dă speranță și că există o mișcare globală de susținere a Palestinei, care e dispusă să numească un genocid genocid. Și asta are un impact. Chiar dacă e o mișcare minoritară în SUA, Marea Britanie sau UE, e o mișcare globală. Cred în puterea minorității. Dacă majoritatea spune că susținem genocidul, colonizarea, imperialismul, poziția minorității e crucială. Asta îmi dă speranță că minoritatea poate fi încă custodele principiilor morale.”
„Este cea mai mare reducere la tăcere a unui grup de oameni din istoria Europei, iar asta se întâmplă acum, în democrație”
Poetul palestinian Ghayath Almadhoun spune că în momentul de față trăiește din economii, pentru că începând cu 7 octombrie mulți artiști palestinieni sunt boicotați în Europa. Îmi dă un exemplu: este la a treia traducere în neerlandeză și în câteva zile ar trebui să plece în Amsterdam. La lansările anterioare, în 2014 și în 2017, a avut turnee lungi în Belgia și Olanda, cu câte 20 de evenimente din oraș în oraș. Acum va avea doar două evenimente în Olanda și niciunul în Belgia. „Nu mi s-a mai întâmplat asta. Este evident că lumea occidentală ignoră, respinge, boicotează, cenzurează și șterge vocile palestinienilor”, spune poetul. Ne-am auzit într-o după-amiază și mi-a spus timp de o oră și jumătate pe Zoom povestea lui și a cancelării artiștilor în Germania.
În noiembrie 2023, autoritățile berlineze au decis să oprească finanțarea spațiului cultural Oyoun, pe care îl descrie ca „singurul spațiu pentru străini, refugiați, palestinieni, persoane queer, persoane non-albe și așa mai departe”, după ce a fost găzduit aici un eveniment al organizației Jewish Voice for a Just Peace in the Middle East. Deși este o organizație condusă de evrei, autoritățile locale au decis că este antisemită, pentru că a sprijinit BDS. „Au spus că vor opri finanțarea pentru că există antisemitism ascuns. Păi, dacă e ascuns, dezvăluie-l, să vedem și noi despre ce e vorba”, spune Ghayath.
În 2019, Parlamentul german a adoptat o hotărâre care interzice finanțarea din fonduri publice pentru proiectele care susțin mișcarea BDS. Mai multe obstacole legale au obligat ulterior Parlamentul să publice un act adițional care precizează că această hotărâre nu constituie un act cu efecte juridice. Cu toate acestea, efectele sale se resimt în spațiul cultural german. O scrisoare din același an semnată de 1.500 de profesori, artiști și jurnaliști avertiza în privința unui „climat represiv în care lucrătorilor culturali li se cere în mod repetat să se dezică formal de BDS, pentru a putea lucra în Germania”.
Pe 12 octombrie 2023, Haus für Poesie l-a anunțat pe Ghayath Almadhoun că lansarea antologiei la care lucrase doi ani se anulează din cauza lipsei de fonduri, deși cu o săptămână înainte poetul primise confirmarea din partea instituției. A doua zi, scriitoarea palestiniană Adana Shibli a fost anunțată că nu va mai avea loc ceremonia ei de premiere din cadrul Frankfurt Book Fair. LitProm, asociația care acordă premiile, a declarat public că „decizia a fost luată împreună cu autoarea”, însă agenția literară la care e Adania Shibli a declarat pentru The Guardian că decizia a fost luată fără consimțământul ei. După mediatizarea acestui caz și o scrisoare deschisă care a criticat decizia, Haus für Poesie a schimbat macazul și a spus că doar au amânat antologia curatoriată de Ghayath. „Sunt lași și mint. Am email-urile de la ei, nu au spus că se amână”, spune Ghayath.
Poetul spune că este mândru de antologia Kontinentaldrift: Das Arabische Europa, o carte bilingvă în arabă și germană cu 31 de poeți arabi, însă au fost probleme cu apariția ei încă dinainte de 7 octombrie 2023. Când a fost contactat prima oară pentru a conduce acest proiect, în noiembrie 2021, Haus für Poesie avea altă conducere. În 2022 a venit conducerea actuală și la prima videoconferință i-au spus lui Ghayath că trebuie să adauge un capitol în contract în care toți cei 34 de poeți care urma să fie publicați trebuie să semneze că sunt împotriva mișcării BDS. „Le-am spus că e discriminare, unu pentru că în trecut, la alte antologii, nu i-au pus pe autori să semneze că sunt împotriva a ceva, și doi pentru că sunt 500 de mișcări interzise în Germania, precum KKK sau cele neo-naziste, de ce să semneze doar împotriva acesteia? Le-am zis că pot introduce ceva de genul «Haus für Poesie este împotriva homofobiei, antisemitismul, islamofobiei, rasismului, sexismului etc.», ceva standard, care să apară pe toate contractele. Și asta au făcut, dar nu apare islamofobia”, povestește poetul.
Apoi a fost anunțat printr-un e-mail că au fost scoase din antologie șapte poezii de la câte un autor, iar alți trei autori au fost eliminați complet din volum. „Fără să se consulte cu mine, m-au anunțat direct că au fost scoși, deși eu sunt curatorul. După un an jumate în care am lucrat cu acești oameni, au fost traduși, le-au fost traduse biografiile, am colaborat cu opt traducători.” Ghayath spune că motivul invocat de Haus für Poesie este calitatea poeziilor, deși peste jumătate dintre cele eliminate sunt legate de Palestina, iudaism sau istoria Germaniei.
Îmi dă exemplul unei poezii care a fost scoasă, scrisă de poetul sirian kurd Golan Haji, în care vorbește despre călătoria cu trenul înspre lagărele de concentrare și descrie frica din ochii evreilor înainte de ultima stație. „Pentru Golan e ceva personal și sentimental. Nevasta lui e evreică franceză, fiica lui și-a pierdut bunicii în Holocaust chiar cum descrie el în poezie, el vorbește despre familia lui acolo. Dar ei [n.r.: Haus für Poesie] n-au putut suporta asta. Cum adică un poet arab să arate simpatie sau sentimente pentru evrei? Asta e treaba oamenilor albi. Dacă ești arab, ori ești antisemit, ori taci dracului din gură”, explică Ghayath.
În alt text, o poetă spune „am întâlnit-o pe Strada Omar Mukhtar”, iar traducătorul a pus o notă de subsol în care menționează că „Omar Mukhtar este strada principală din Gaza”. Și această poezie a fost scoasă din antologie.
Ghayath a decis atunci să iasă din proiect, însă conform contractului treaba lui se terminase în acel moment, pentru că deja le predase poeziile, iar cartea avea să apară cu numele lui, indiferent de decizia sa.
„Oamenii spun că musulmanii sunt teroriști. Dar mulți au fost acuzați de terorism de-a lungul timpului: Nelson Mandela, Malcolm X, Martin Luther King.”
Ghayath spune că discriminarea pe care o resimt artiștii palestinieni și cei care și-au exprimat public sentimente pro-palestiniene este una subtilă și eficientă, pentru că de multe ori nu sunt acuzați direct de ceva, ci pur și simplu nu mai sunt invitați la evenimentele la care erau chemați înainte. Se organizează în continuare festivaluri, seri de lectură și alte evenimente, dar fără ei și fără vreun motiv invocat, deci fără a se deschide vreo discuție despre asta – o formă de shadow banning în viața culturală. „Nu mai suntem incluși în nimic și nu mai avem siguranță financiară”, spune Ghayath.
Poetul și mulți dintre cunoscuții săi apar în Archive of Silence. Ghayath spune că lista, care are 121 de cazuri la momentul publicării acestui articol, oferă doar o mică parte din imaginea reală, pentru că sunt alte sute de cazuri de artiști care au preferat să nu vorbească public despre ce au pățit, de teamă să nu fie și mai excluși din viața publică în viitor, și mult mai multe cazuri despre care nici nu se știe, din cauză că au fost puși într-un con de umbră. „Chiar dacă nu punem la socoteală toate aceste cazuri și le luăm doar pe cele publice, tot este cea mai mare reducere la tăcere a unui grup de oameni din istoria Europei, inclusiv din perioada nazistă sau fascistă, însă asta se întâmplă acum, în democrație. Iar din acea listă, 30% sunt evrei, deci Germania încă o dată reduce evreii la tăcere, deși unii dintre ei nici măcar nu au criticat Israelul, doar au spus lucruri ca «Opriți războiul!»”, spune Ghayath.
În Germania există, îmi spune Ghayath, conceptul de „antisemitism importat”, descris și în revista Jewish Currents, legat adesea de valul de imigranți din Orientul Mijlociu din anii 2015 - 2016. Cu alte cuvinte, cei care promovează acest concept spun că antisemitismul prezent în societatea germană contemporană nu ar fi o problemă a nemților, ci ceva „importat” în ultimii ani de la arabi și musulmani. Deși, spun Ghayath și autorul articolului din Jewish Currents, cele mai multe incidente antisemite sunt motivate de ideologii de extremă dreapta și provocate de bărbați albi, creștini. Statisticile autorităților arată același lucru: incidentele antisemite din Germania sunt într-adevăr în creștere în ultimii ani, dar, în 2021 de exemplu, 84% dintre acestea au fost provocate de grupuri de extremă dreapta. O serie de studii realizate în cinci țări europene în 2018 arată că nu a crescut antisemitismul în Europa ca urmare a imigrației din Orientul Mijlociu.
Lui Ghayath i se pare ironic că a fugit în 2008 din Siria din cauza cenzurii și acum se confruntă din nou cu ea în Germania, dar și faptul că aude zilnic în discursul public de aici despre lipsa libertății de expresie în țări ca Turcia sau Rusia, însă oamenii sunt în negare în ce privește ce se întâmplă în țara lor. Îmi povestește amuzat că a ajuns să participe la întâlniri secrete cu oameni din domeniul culturii, unii cu funcții importante, care se tem să își piardă locurile de muncă.
Artistul găsește speranță într-un text al poetului arab din perioada preislamică Zuhayr bin Abī Sulmā, care spune că „oricare ar fi caracterul unui om, deși acesta crede că ceilalți nu îl văd, va fi știut”. Așa speră și el că, la un moment dat, lumea va ști cum sunt palestinienii de fapt. „Oamenii spun că musulmanii sunt teroriști. Dar mulți au fost acuzați de terorism de-a lungul timpului: Nelson Mandela, Malcolm X, Martin Luther King.”
***
Ghayath Almadhoun îmi spune că familia sa este una dintre cele mai mari din Palestina. În ianuarie 2024, 122 de membri ai familiei din Gaza fuseseră omorâți de bombardamentele Israelului, peste 90 dintre ei copii. Ghayath a postat atunci o listă cu numele celor 122, ca să arate că sunt mai mult decât încă o statistică.
Familia Almadhoun a fost strămutată de două ori de-a lungul istoriei. În 1948, când Israel a ocupat Ashkelon, care făcea atunci parte din Fâșia Gaza, familia lui a fugit și s-a stabilit într-un cort în Khan Yunis. Tatăl lui avea șase luni și unchiul doi ani. „În Ashkelon aveau o casă mare, iar bunicul avea o cafenea unde oamenii veneau să bea cafea și ceai și să asculte radioul, cred că avea un radio Philips din anii ’40”, îmi povestește Ghayath. După ce s-au refugiat în Khan Yunis, în timp, cortul s-a mărit, au adăugat la el ciment și tablă și a devenit o cocioabă. Apoi, în 1967, în timpul Războiului de șase zile, când Israel a ocupat Gaza, Cisiordania, Înălțimile Golan și Peninsula Sinai, tatăl poetului a fost arestat și deportat în Egipt, dar mama lui, bunica lui Ghayath, a rămas în Gaza, unde a stat singură până în 2012, când a murit.
„Tata avea 18 ani atunci. A stat cred că șapte zile fără mâncare, doar cu apă, cât i-au dus prin deșertul Sinai până la Canalul Suez. Apoi i-au urcat în bărci și i-au aruncat în partea egipteană.” Tatăl lui Ghayath a mers apoi în Iordan, iar după masacrul „Septembrie Negru” s-a dus în Siria, unde a cunoscut-o pe mama poetului. Ghayath s-a născut în Siria, de unde a plecat în 2008. „Am fugit de dictatură, mulți dintre prietenii mei au fost arestați. Asta se întâmpla cu trei ani înainte de Revoluția Siriană.” Fusese invitat la un festival de poezie în Suedia, așa că a cerut azil și a devenit refugiat politic și mai târziu cetățean suedez. „Umblu ca un vagabond, din loc în loc, nu am un loc al meu. În 2019 m-am mutat din Amsterdam în Stockholm și apoi în Berlin, unde am primit bursa DAAD Künstlerprogramm, și de atunci stau în Berlin”, îmi povestește poetul.
Ghayath își amintește că în septembrie 2008, când a ajuns în Suedia, era foarte sărac și s-a chinuit să strângă bani să-și cumpere un al doilea telefon, pentru că nu se putea telefona între Gaza, unde rămăsese bunica lui, și Siria, unde era tatăl. Așa că îi suna de pe cele două telefoane, pe care le punea pe speaker, ca să se poată auzi între ei. „A fost o experiență foarte ciudată”, îmi spune poetul. „Vorbeam în fiecare zi cu bunica, dar la finalul lui 2008 Israel a atacat Gaza, a omorât 1.400 de civili, dintre care 900 de femei și copii, și în prima zi de conflict a distrus turnul de telefonie. La peste o lună după ce s-a terminat războiul a fost reconstruit și am putut s-o sun, să aflu că încă e vie”. În zilele acelea, când Gaza era atacată și nu putea da de bunica lui, a scris poemul Noi, care poate fi citit aici în 18 limbi.
Bunica lui era foarte bătrână și își dorea mult să o viziteze, dar „eram un om fără țară și fără acte. Fără a avea o țară, nu am putut obține nici pașaport suedez. Cei mai mulți palestinieni nu au o țară, însă eu nu am nici acte, pentru că proveneam din grupul care a ajuns în 1967 în Siria, și nu în 1948”. Până a reușit să facă rost de pașaport suedez, bunica lui a murit și nu a mai apucat să o cunoască. „Deși aveam viză de la Ambasada Suediei din Damasc, deși fusesem invitat în Suedia și tradus cu două cărți, tot a durat patru ani să-mi facă pașaportul. Este un iad să fii palestinian.” Din 2016 are și cetățenie suedeză. „Dacă mi-ar fi dat cetățenia în 2012, aș fi putut să o vizitez ca cetățean suedez, pentru că orice persoană din lume poate vizita Israel și Palestina, mai puțin palestinienii.”
NOI
Noi, cei răsfirați în bucăți, cei a căror carne zboară prin aer ca picăturile de ploaie, ne cerem scuze profunde tuturor celor din această lume civilizată, bărbați, femei și copii, pentru că am apărut neintenționat în casele lor pașnice, fără să cerem voie. Ne cerem scuze că le-am impregnat memoria albă ca zăpada cu părțile tăiate din corpurile noastre, că în ochii lor am pângărit imaginea ființei umane normale, întregi, că am avut impertinența să răsărim brusc în buletinele de știri și pe paginile de pe internet și-n presă, goi, mai puțin acolo unde ne acoperă propriul sânge și rămășițele carbonizate. Ne cerem scuze față de toți cei ce nu au avut curajul să se uite direct la rănile noastre de teamă că vor fi prea îngroziți și față de toți cei ce nu-și pot termina cina după ce au văzut imagini noi și neașteptate cu noi la televizor. Ne cerem scuze pentru suferința pe care am provocat-o tuturor celor care ne-au văzut așa, necosmetizați, fără să fi încercat să ne recompunem sau să ne reasamblăm din rămășițe înainte să apărem pe ecranele lor. Ne cerem scuze și față de soldații israelieni care și-au dat osteneala să apese pe butoane în aeronavele și tancurile lor pentru a ne sfârteca în bucăți și ne pare rău pentru cât de hidos arătam după ce și-au ațintit obuzele și bombele direct către capetele noastre moi și pentru orele pe care le vor petrece ei acum în clinicile de psihiatrie, încercând să redevină oameni, așa cum erau înainte de a ne transforma în părți respingătoare ale corpului, care îi urmăresc ori de câte ori încearcă să adoarmă. Noi suntem lucrurile pe care le-ați văzut pe ecranele voastre și în presă și, dacă ați face un efort să alipiți piesele, ca într-un puzzle, ați obține o imagine clară despre noi, atât de clară încât n-ați mai fi în stare să faceți nimic.
Interviul cu Viet Thanh Nguyen a fost luat de Oana Filip.
Poezia „Noi” a fost tradusă din limba engleză de Ioana Pelehatăi.
Fotografiile din Palestina sunt făcute de Anas Mohammed, fotoreporter din Gaza.
