Ne trăim viața printre imagini și acest lucru nu pare că se va schimba prea curând. Imaginile sunt peste tot împrejurul nostru, pe stradă, în mașină, în casă, în mâinile, dar mai ales în mințile noastre. Și pentru că așa stau lucrurile, aș vrea să explorăm împreună câteva imagini pe lângă care trecem zilnic în București.
Dar înainte de orice, o explicație: înțeleg prin imagine orice instanță fantomatică ce face prezent sau trimite la ceva ce nu este de fapt acolo. E o definiție laxă și destul de vagă, dar mi se pare folositoare, fiindcă imaginea nu înseamnă neapărat ceea ce se vede, ci multitudinea de mijloace prin care inaparentul se ivește dintr-o dată în conștiința noastră. Și ce punct mai bun de plecare decât (iarăși) Piața Unirii? Mall Unirea este fără doar și poate un mare ecran, un loc peste care s-au proiectat fantasme. În anii ‘90, la parter s-a deschis primul McDonalds, tot atunci etajele superioare ale clădirii au început să fie folosite ca spațiu publicitar. Au fost instalate reclame din neon și bannere imense. Vidul urban de la Unirii a fost speculat din plin. Toți cei care treceau prin parc sau pe la fântâni se puteau uita la acest ecran (devenit cu adevărat ecran după renovările din 2011, atunci când s-a uniformizat fațada). Dar Mall Unirea nu e numai un loc unde sunt proiectate imagini, ci și un generator de imagini. Pe tiktok e acest craze să te sui cu prietenii pe Mall Unirea și să postezi un video de lângă reclama la Mec. Imaginile cheamă alte imagini, așa a fost dintotdeauna. You don't do it for the plot, you do it for the vibe.
Dar unele imagini se lasă înțelese mai ușor ca altele. Dacă lași în urmă Mall Unirea și treci de primele blocuri înspre Curtea Veche (presupunând că treci cu bine peste asaltul pe care ți-l dau mâțele din fața Hanului lui Manuc), dai de câteva mici ziduri de cărămidă aranjate în forma unui edificiu care nu mai este acolo. Dacă mai și citești placa explicativă, vezi că e vorba despre fosta biserică Sf. Anton, numită și „biserica pușcăriei” (la bază, locul unde se depozitau puștile și praful de pușcă, devenit între timp carceră - de aici am avea sensul curent al cuvântului), care a fost distrusă de incendiul din 1847. Nimic de zis aici, totul e clar. Dacă însă continui să mergi pe Șepcari, până la intersecția cu Gabroveni, nu vei observa poate că sunt denivelări în pavaj. Brusc, pe mijlocul drumului, în locul dalelor de piatră cubică, dai de pietre de râu. Nu e încă o lucrare făcută de mântuială, ci o altă imagine. Peste tot prin Centrul Vechi sunt aceste linii (fie de piatră de râu, fie din cărămidă roșie). Ele semnalează un alt contur, mai mare - cel al vechii fortificații domnești de la Curtea Veche și al diverselor alte clădiri descoperite atunci când s-au decopertat străzile (cândva după 2008, dacă țin eu minte bine). În acest caz imaginea înseamnă urma unui lucru, însă alteori poate fi doar umbra sa. O astfel de umbră era și fostul Magazin București, tot o astfel de umbră e și actualul Magazin București. Construit în interbelic, acest complex comercial s-a numărat printre clădirile iconice ale capitalei, un hub al mondenității. Clădirea a rămas în ruine după ‘90 și recent a fost demolată, în locul ei construindu-se alta, cu o copie exactă a vechii fațade. Umbrele sunt acele imagini care, deși pornesc din lucrul reprezentat, nu fac decât să-i semnaleze prezența. Acestă fațadă este o umbră peste timp.
Continuând să mergi prin Centrul Vechi, dai de tot felul de umbre. De la ecourile cunoscute („nu rămâneți la noi să beți o bere?”) de care nu scapi orice ai face, până la clădirile învăluite în pânze de construcții (à la Christo & Jeanne-Claude) menite să împiedice prăbușirea cărămizilor și a ghipsului peste trecători. Pe Stavropoleos, înaintezi încet înspre Palatul CEC (Palatul Casei de Depuneri, Consemnațiuni și Economie) ce se profilează la orizont. E printre cele mai iconice imagini ale Bucureștiului Belle Epoque. E imaginea pe care o găsești pe cele mai multe ghiduri turistice și cărți poștale (remember cărțile poștale?). Cea pe care o recunoști din filme și din cărți. Mie îmi amintește de delirul lui Max Blecher consemnat în jurnalul său de sanatoriu: „În timp ce toate obiectele și întreaga piațetă își păstrau culoarea albă, iată că pe Casa de Depuneri cupola deveni roșie, extraordinar de roșie, splendid de roșie, păstrând toată strălucirea fațetelor de sticlă din care e construită, ca un imens rubin peste acoperișe. Și de la cupolă toată piațeta fu invadată de culoarea roșie ca o revărsare de sânge și de purpură. Până și aerul deveni roșiatic, ca în cabina unui fotograf, deși tot își păstră luminozitatea, încât vizibilitatea rămase perfectă.” Încerci și tu să-ți imaginezi toate astea, dar de abia reușești, fiindcă umbreluțele de la terasa unui restaurant blochează puțin peisajul. E ok, măcar au dat jos acoperișul acela temporar care bloca și mai mult priveliștea.
Fără să vreau, aici, lângă Caru’ cu Bere, mă apucă și pe mine vedeniile. Câteodată imaginile sunt mentale, ca la Blecher. Văd cu ochii minții câteva acoperișuri de ardezie și țeava unei puști cu lunetă survolând. Nu știu de unde să le iau. Ar putea fi de oriunde, de oricând. Fiindcă atunci când vorbești despre imagini nu ai niciodată control total, trebuie să te dedai lor. Trebuie să accepți într-o oarecare măsură că dintr-o răfuială cu imaginile nu vei ieși niciodată complet neșifonat/ă. Privesc în sus crenelurile neogotice (și ele ficțiuni arhitecturale) și-mi amintesc. În scurtmetrajul studențesc al lui Mircea Veroiu niște asasini se împușcă pe acoperișurile acestea. Pe de altă parte tot pe aceleași acoperișuri Andreea Bălan (in her Avril Lavigne era) își ia gagicul adulterin în vizorul lunetei. Singura diferență este că ea nu apasă pe trăgaci. Nu se știe exact dacă îl iartă sau trece peste. Îmi place să cred că da. În orice caz asta trebuie să facem și noi.
Ne întoarcem și ocolim palatul Dacia-România. În această piațetă de obicei arhiplină găsești artiși stradali și din când în când oameni cu măști de Guy Fawkes. Vizavi de Muzeul Băncii, un bătrân reproduce melodii celebre la theremin. Uneori imaginile sunt înșelătoare. E cazul micului trompe l'oeil de pe Banca Națională (care se vede atât de pe Stavropoleus, cât și de pe Lipscani). E printre puținele fresce de acest tip din București. E o secvență fantezistă, inclusiv pentru că pe balconul pictat apar și câteva ferestre care le copiază pe cele ale clădirii instituției. Imaginea nu se hotărăște ce vrea să arate: interiorul sau exteriorul? Confuzia se naște și în noi. Unde ne aflăm: dincolo sau dincoace de imagine? Genul ăsta de jocuri vizuale merge privit cel mai bine iarna sau pe o vreme mohorâtă. Fiindcă un contrast între reprezentare și receptare ne ajută să nu ne pierdem în ficțiuni. Dar ce ne facem atunci când ficțiunile par a se materializa în fața noastră?
O astfel de ficțiune este pasajul Macca-Villacrosse, cu arcadele sale pariziene, ferestrele oarbe și cariatidele sale impunătoare. O alta e și în Piața Universității, în spatele statuii lui Spiru Haret. Palatul Oscar Maugsch sau Palatul Societății de Asigurări „Generala” a fost construit în 1906 în stilul curat parizian al începutului de secol. Dar nu despre el e vorba, ci despre ce se află în dreapta sa, fix înainte de Casa Oppler (de pe colț). Între aceste două clădiri multă vreme nu a fost nimic. De fapt, ca să fim mai preciși, era un teren viran pe care se organizau acele așa-zise grătare naționale - terase unde se putea mânca și bea pe săturate. Vidul acesta a fost umplut cu două „plombe” urbane, mai precis cu două laturi de clădire. Plomba din stânga, care continuă într-un mod extrem de convingător Palatul Generala, țese o adevărată ficțiune urbană. Prin ea, Palatul pare să primească o nouă aripă, dar este numai o aparență. Până să-mi semnaleze și mie cineva trucul, imaginea m-a înșelat de mii de ori. Acum îmi place din când în când să trec foarte repede pe lângă Palatul Generala și să intru, aproape fără să gândesc, în „aripa” această ficțională. Disonanța cognitivă este totală. Holul modernist-socialist mă șochează de fiecare dată. Sunt autori care ne invită să pășim prin Centrul vechi și să ne imaginăm cum călătorim în timp. Meh. Aici divergența temporală este cât se poate de reală și te lovește în moalele capului. Brusc sari dintr-o realitate în alta. Mi se pare că avem nevoie de o zgâlțâitură dintr-asta din când în când.
Hai, totuși, să ne continuăm drumul, de data aceasta pe Calea Victoriei. Plimbarea printre imaginile Bucureștiului poate continua oricât, fiindcă la drept vorbind nu le-am putea epuiza vreodată. Orașul e plin de imagini de tot felul, după cum am văzut. Pe locul Novotelului a fost cândva Teatrul Național. Din el nu a rămas nimic. Arcadele pe care le vedem atașate construcției de oțel și sticlă sunt ficțiuni. Mergând mai spre nord dăm de fostul sediu al Comitetului Central, locul care a generat cele mai recognoscibile imagini ale istoriei recente. Iar dacă vă interesează imaginile sonore, puteți traversa Cișmigiul și merge până la Sala Radiodifuziunii, acolo unde în noaptea de 4 martie 1977 banda de magnetofon a capturat zgomotul produs de cel mai mare cutremur care a lovit România. Vă las pe voi să explorați.
Eu mă opresc puțin mai înainte, tot pe Calea Victoriei, lângă Odeon. Pe unul dintre blocurile de acolo vedem o placă ce spune că pe locul acela era sediul ziarului L'independance roumaine, unde au avut loc primele proiecții cinematografice de pe teritoriul țării. Acolo, la nici jumătate de an de la inventarea cinematografului (a aparatului, nu și a ideii de imagine în mișcare), s-au putut vedea vederile fraților Lumière. Tot acolo au fost proiectate și vederi românești, realizate de către Paul Menu și alți operatori din acea primă generație. Dacă ne uităm, găsim primele imagini filmate cu Bucureștiul, în timpul paradei regale din data de 10 mai 1897. Ceea ce nu vedem din prima este că acel scurt cadru cu procesiunea regală e filmat chiar pe Calea Victoriei. Mai precis, operatorul a ieșit de la L'independance roumaine, a traversat strada și și-a amplasat aparatul astfel încât să prindă cortegiul regal cum trece fix prin fața sediului publicației. Primele imagini cinematografice din România sunt, într-un fel, și primele imagini publicitare de aici. Nu e nimic nou, sigur, la fel se poate spune și despre primul film făcut vreodată, Muncitori părăsind fabrica Lumière (1895), și la fel spune și Radu Jude în ultimul său film. Dar tot mi se pare un fapt demn de amintit cu fiecare ocazie, la cât de ușor e de trecut cu vederea.
E oke tho. Bucureștiul este un ecran. Oricât de multe filme ne-am lua, e de așteptat să intre din când în când și câte o reclamă.
