Centrul de Resurse Juridice apără drepturile celor mai vulnerabili dintre cei vulnerabili: persoanele cu dizabilități intelectuale aflate în grija statului și cele supuse constant discriminării. Pentru asta, a contribuit la crearea de instituții, legi și proceduri și a întărit statul de drept. Dar CRJ e la fel de fragil pe cât ne e societatea civilă și la fel de puternic pe cât îi sunt voluntarii.
- Ce e aici?
- Un depozit.
- Nu plec până nu deschideți.
Așa începe piesa de teatru Eu sunt Luli, scrisă și pusă în scenă de Crista Bilciu și realizată la inițiativa Centrului de Resurse Juridice (CRJ). Scena ilustrează o situație frecventă cu care membrii CRJ se întâlnesc pe teren: administratori și angajați care le refuză accesul în subsoluri, mansarde și alte spații unde ascund lucruri și oameni. Spectacolul rezumă în 90 de minute o istorie de peste 30 de ani și destinul a zeci de mii de oameni închiși în orfelinate și centre rezidențiale din România, fără dreptul de a alege, de a se plânge sau de a pleca.
În termeni juridici, asta se numește moarte civilă și este efectul punerii sub interdicție judecătorească, o așa-zisă metodă de ocrotire de care a statul a abuzat până în 2022 în relație cu persoanele pe care ar fi trebuit să le aibă în grijă. Practic, le-a interzis orice drepturi și a preluat controlul asupra vieții lor. În viața de zi cu zi, asta s-a tradus în nepăsare, degradare și umilință, în dormit pe saltele murdare, uneori în propriile fecale, în mâncat pâine înmuiată în apă și zahăr, uneori legat de pat sau închis într-un subsol, fără medicația și serviciile pentru care statul plătește în medie 6-7.000 de lei pe lună de persoană.
Echipa de monitorizare a CRJ e condusă de Georgiana Pascu, expertă în drepturile omului și politici de servicii sociale. De 20 de ani, ea face vizite neanunțate la centrele rezidențiale pentru persoane cu dizabilități intelectuale și psihosociale (adică au un diagnostic de sănătate mintală și au fost discriminate). Tot de 20 de ani demască abuzurile și face rapoarte și plângeri către toate instituțiile care ar trebui să-i apere pe acești oameni: asistență socială, primării, procurori.
În cele mai multe dintre cazuri, ele rămân fără răspuns și fără măsuri din partea autorităților. Alteori însă ies la lumină realități crunte, așa cum s-a întâmplat astă-vară, în ceea ce presa a numit simplist „azilele groazei”. Doar că ele nu sunt azile, ci centre rezidențiale de îngrijire și asistență, iar cei descoperiți de DIICOT nu sunt (doar) bătrâni, ci persoane de toate vârstele, cu dizabilități intelectuale și probleme de sănătate mintală.
Centrul de Resurse Juridice e un ONG atipic, de tip watchdog, care reprezintă toate categoriile de persoane vulnerabile, spre deosebire, de exemplu, de cele axate pe drepturile persoanelor LGBT sau de etnie romă. Luptă împotriva discriminării, lucrează cu statul la îmbunătățirea legislației astfel încât accesul la justiție să fie liber și echitabil și pregătește specialiști din sistemul de justiție, și nu numai, să audieze și să reprezinte persoanele cu dizabilități într-un mod adaptat nevoilor lor.
Ba mai mult, putem spune că CRJ a contribuit la consolidarea statului de drept în România, pentru ca unii reprezentanți ai aceleiași Românii să se întoarcă împotriva lui atunci când a devenit incomod.
Și nici măcar nu sunt azilele „groazei”, spunea într-un interviu Georgiana Iorgulescu, fostă membră a Consiliului Superior al Magistraturii, din partea societății civile, și directoare executivă a CRJ timp de 18 ani. „Sunt azilele noastre, azilele României. Aproape toate sunt așa.”
Așa cum unii dintre noi au aflat despre condițiile din aceste centre abia acum, așa au aflat și despre existența CRJ, un ONG care luptă de 25 de ani pentru respectarea drepturilor omului în România și singurul din țară care are dreptul să facă vizite neanunțate în centrele de îngrijire pentru persoanele cu dizabilități. Merg inopinat tocmai ca să surprindă condițiile și serviciile oferite cu adevărat, fără ca administratorii să aibă timp „să regizeze” realitatea.
Început sprijinit de Soros și viziune locală
CRJ a fost înființat în 1998 de Fundația pentru o Societate Deschisă (mai târziu Fundația Soros România), pentru a sprijini reforma legislativă și instituțională, pentru ca, ulterior, sistemul juridic de la noi să se poată alinia standardelor UE. Organizația a lucrat cu Ministerul Justiției, Ministerul Public și cel de Interne, cu Institutul Național al Magistraturii (INM), Curtea Constituțională, Poliție, Direcția Penitenciarelor și a creat și susținut financiar grupuri de lucru mixte, implicate în eforturile de reformare.
Practic, angajați din aceste instituții veneau la CRJ la birou, după muncă, să lucreze la toate aceste modificări și erau și remunerați de CRJ pentru asta, își amintește Valentina Nicolae, care a fost în organizație din prima zi, a făcut management financiar și de proiect și din 2023 este director executiv interimar. „Era un suflu nou în societate, în general, nu numai în societatea civilă”, spune ea. „Relațiile erau mult mai fluide, de colaborare și încredere”, adaugă și Liliana Florea, la fel de veche în organizație ca Valentina. „Pe când acum îți trebuie multă diplomație ca să deschizi niște uși și să le păstrezi deschise.”
Aceste grupuri de lucru au contribuit la modificarea Codurilor Penal și de Procedură Penală (inclusiv la abrogarea Articolului 200, care incrimina relațiile dintre persoane de același sex), la dezvoltarea recent înființatului serviciu de probațiune (care se ocupă de reabilitarea socială a infractorilor) și la proiectul de lege din care s-a născut Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), instituție cheie într-un stat modern. Mai mult, CRJ a sprijinit Curtea Constituțională să se transparentizeze, iar cu INM și Școala de grefieri a lucrat până și la elementele de identitate vizuală și primele lor site-uri.
În 2001, CRJ a început să diversifice proiectele și să atragă bani și de la alți finanțatori, iar din 2003 strategia s-a schimbat major: organizația a devenit watchdog vigilent la chestiuni ce țin de stat de drept, discriminare, persoane cu dizabilități și integritate publică. Tot în 2003, au venit Renate Weber, ca președinte executiv (acum Avocatul Poporului), și Georgiana Pascu, după o serie de burse în SUA în domeniul asistenței sociale a copilului și advocacy pentru persoanele cu dizabilități.
În timp, la CRJ au lucrat și s-au format în drepturile omului magistrați și avocați, precum Iustina Ionescu, care, împreună cu Romanița Iordache, a obținut în 2018 la Curtea de Justiție a Uniunii Europene obligația ca toate statele UE, deci și România, să recunoască dreptul de liberă circulație și reședință pentru soții de același sex, chiar dacă țara noastră nu recunoaște încă această formă juridică. Competența organizației a fost validată în timp de organizații internaționale care le-au cerut să scrie rapoarte pe drepturile omului, rasism, discriminare, trafic de persoane sau violență domestică și care urmăresc constant munca lor.
Una dintre principalele victorii majore a fost când organizația a câștigat dreptul să apere în instanță drepturile persoanelor cu dizabilități mintale, private de libertate și aflate în custodia statului, ca urmare a cazului Valentin Câmpeanu. Acesta a fost un tânăr de etnie romă, cu retard mental, pe care Georgiana Pascu l-a găsit într-o noapte de iarnă în 2004 într-o cameră neîncălzită a Spitalului de Psihiatrie Poiana Mare. Era aproape dezbrăcat, subnutrit și neîngrijit și, pentru că avea HIV, tot personalul să ferea să îl atingă. Georgiana a alertat atunci autoritățile și a cerut transferul său la Spitalul de Boli Infecțioase din Craiova, dar i-a fost refuzat. Până dimineața, Valentin a murit.
CRJ a dat statul român în judecată și a pierdut, pe motiv că nu avea o relație directă cu victima. A câștigat însă la CEDO, care a condamnat definitiv România pentru încălcarea dreptului la viață. Toate astea cu o echipă destul mică – în acest moment sunt doar 12 angajați, dintre care patru lucrează pe administrativ.
Echipa care se ocupă de buna funcționare a CRJ
„Ca să mă relaxez, colorez lalele”
Asta spune în piesa de teatru Luli, o tânără care a crescut în grija statului și, parțial, în sânul unei familii. Era maximul de libertate pe care viața în centre i-l putea permite.
E vorba mult despre alegeri în această piesă, în care publicul e pus să aleagă cum continuă viața lui Luli. La 4 ani, e mai bine să rămână la orfelinat sau să fie adoptată? La 18 ani, e mai bine să plece din sistemul de protecție și să trăiască independent sau să meargă într-un centru pentru adulți?
Printre drepturile universale ale omului este acela de a decide pentru sine, iar persoanele cu dizabilități au aceleași drepturi ca și noi, insistă Irina Mihale, avocată care colaborează cu CRJ și reprezintă în instanță mai multe persoane care vor să-și recapete aceste libertăți fundamentale. „Nu prea interesează pe nimeni de persoanele cu dizabilități, nu sensibilizează pe nimeni suficient o poveste în care, uite, niște persoane cu dizabilități intelectuale sau psihosociale au fost abuzate nu știu câte luni prin următoarele mijloace”, spune ea. „Sunt văzuți ca niște oameni de categoria a doua, cărora e OK să le restrângi din drepturi.”
„Gabriela a fost printre primii oameni care m-au întâmpinat pe holul de la intrare, unde, la o masă, stăteau alți cinci rezidenți și se uitau în gol”, povestea Irina despre prima sa vizită într-un astfel de centru. „Nu m-a privit în ochi, dar m-a luat de mână și m-a întrebat: «Cum e afară? »”,. „Primul răspuns mi-a venit automat, de parcă uitasem unde sunt: «Nu ai ieșit astăzi în curte? Văd că aveți o grădină în spate.» Gabriela a ridicat privirea spre mine și mi-a răspuns: «Nu, nu în curte! Afară din centru! Cum e afară?»”.
La CRJ, Irina face uneori parte din echipele care vizitează inopinat centrele rezidențiale, împreună cu Georgiana și încă un membru, care poate fi avocat, psiholog, psihiatru, asistent social sau o persoană cu dizabilități care a fost în trecut instituționalizată. Ulterior, Irina preia în instanță cazurile persoanelor care cer ridicarea punerii sub interdicție judecătorească, practic anularea acelei morți civile la care până în 2022 statul îi condamna pe toți cei pentru care nu avea soluții reale și adaptate de îngrijire.
Codul Civil prevedea că, dacă nu ai discernământul necesar pentru a te îngriji de interesele tale, puteai fi pus sub interdicție și ți se numea un tutore care să te reprezinte și să ia decizii pentru tine. Uneori era cineva din familie, dacă aveai, dar pentru cei care trăiseră toată viața în centre ale statului, de obicei era cineva de la primărie, de la Direcția de Asistență Socială sau chiar directorului centrului. În acest caz, exista un real conflict de interese.
Din acel moment, nu mai puteai lucra sau închiria o locuință, nu mai puteai nici măcar să-ți faci un abonament la telefon. Iar dacă erai într-un centru, nu puteai pleca, pentru că nu aveai dreptul să decizi pentru tine. Și aici s-au făcut abuzuri. Echipele CRJ au găsit centre în care toată lumea fusese pusă sub interdicție, fără o evaluare reală, sau cazuri în care directorii de centre nu știau – și nici nu le păsa – cine avea această măsură și cine nu.
În 2020, Curtea Constituțională a decis că această punere sub interdicție e neconstituțională. A urmat un vid legislativ de doi ani, timp în care s-a lucrat la o lege nouă, la care a contribuit și CRJ. Aceasta a venit cu noi măsuri de protecție, care se aplică gradual, în funcție de nevoile concrete: asistență la încheierea actelor juridice (persoana cu dizabilități alege și stabilește la notar pe cineva care s-o ajute să înțeleagă și să încheie acte), consiliere judiciară (pentru cei ale căror facultăți mintale sunt deteriorate parțial; în funcție de raportul psihiatric, judecătorul decide ce poate face de una singură și ce nu – de exemplu, poate face un cont la bancă, dar nu poate adopta copii – și numește o persoană care să co-semneze tot ce face) și tutelă specială (când facultățile mintale sunt deteriorate total, instanța numește un tutore care să acționeze conform intereselor persoanei cu dizabilități).
Practic, legea nouă ajută oamenii să-și exercite drepturile, nu le interzice drepturile.
Mai mult, CRJ a obținut ca în următorii trei ani să fie rejudecate din oficiu toate deciziile de punere sub interdicție judecătorească de după 1990. Pentru că statul nu știe de câte persoane e vorba, tot CRJ a cerut date tuturor judecătoriilor din țară și a făcut matematica: sunt aproximativ 80.000 de decizii, dar nu se știe câți dintre oamenii ăștia mai trăiesc. CRJ a estimat că ar trebui rejudecate cam 50.000 de cazuri. Ridicarea interdicției nu presupune că oamenii vor fi dați afară din centre, ci doar că își vor redobândi drepturile de bază, în funcție de abilitățile lor reale.
La cât de încărcate sunt instanțele și la cât de puțini specialiști pot face evaluările psihologice și psihiatrice necesare, e puțin probabil ca rejudecările chiar să aibă loc în doar trei ani. Dar e un breakthrough istoric, ca mai toate pe care le-a obținut sau la care a contribuit CRJ.
Cei din organizație merg în centre și le vorbesc angajaților și beneficiarilor despre noua lege, au făcut un ghid ușor de înțeles pe care l-au trimis la toate centrele din țară, fac training-uri cu polițiști, magistrați, avocați, ca să înțeleagă și să aplice unitar această lege, și training-uri pentru psihologi care să intermedieze relația dintre persoanele cu dizabilități și magistrat. Practic, creează instrumentele ca această lege să nu rămână una fără dinți, ca atâtea în țara asta.
În plus, au creat aplicația Ceasul Bun, prin care un beneficiar dintr-un centru al statului poate semnala abuzurile direct autorităților, poate cere să plece din centru sau să îi fie reexaminată punerea sub interdicție mai repede, nu când i-ar veni rândul. CRJ a distribuit și 60 de telefoane oamenilor din diferite centre, ca să aibă și ei acces la aplicație. De multe ori, acești oameni nu sunt lăsați să aibă telefon sau, dacă au, îl folosesc pe ascuns. Uneori nu au acces nici la o foaie de hârtie, dacă ar vrea să scrie o plângere.
Toți știau
„Toți știau” e titlul seriei pe care Centrul de Investigații Media și Buletin de București au publicat-o în iulie 2023, imediat după ce DIICOT a descins la trei centre de îngrijire din Ilfov: două în Voluntari și unul în Afumați. Ambele publicații relataseră încă din ianuarie abuzurile și încrengăturile politice din respectivele centre, două dintre ele aflate în fieful Gabriela Firea - Florin Pandele, dar la acel moment și autoritățile, și presa mainstream au ignorat subiectul. Mai mult, toate instituțiile abilitate fuseseră sesizate deja de CRJ, care făcuse vizitele de monitorizare în toamna lui 2022 și care, ca de fiecare dată, făcuse publice și rapoartele de monitorizare.
„Dintr-o altă încăpere, tot din mansardă, a ieșit o tânără care părea sedată, nu se putea ține pe picioare”, a scris CRJ în raportul despre centrul Sfântul Gabriel cel Viteaz, din Voluntari. „A repetat de câteva ori că nu cunoaște motivul pentru care este acolo, crede că mama ei a decedat și așa a ajuns în spital și apoi în centrul acesta. A implorat plângând să fie luată de acolo.”
„În tot centrul era un miros pregnant de fecale și urină. Am întâlnit o rezidentă care dormea pe un pat metalic pe care era doar o saltea, fără lenjerie, fără pernă, acoperit doar cu o pătură”, scria CRJ și despre centrul Armonia, din Afumați. „Hainele în care era îmbrăcată erau murdare și păreau uzate. Și salteaua, și pătura erau murdare, prezentau inclusiv pete mici, maronii (posibil pete de sânge de la ciupituri de ploșniță, întreg centrul fiind infestat de acești paraziți). Din discuția cu respectiva rezidentă, de când a fost adusă în centru i s-au aplicat metode de contenționare ce nu au fost dispuse în conformitate cu procedurile legale.”
Desfășurarea de forțe pe care am văzut-o cu toții la televizor în iulie a fost posibilă pentru că un procuror competent „a înțeles gravitatea și a făcut urmărire penală pe bune”, spune Ovidiu Vanghele, jurnalistul din spatele investigației, dar și pentru că el și CRJ lucrează împreună de 10 ani.
Au început în 2013, când CRJ a încercat să intre într-un centru din Breaza care funcționa ilegal. Un an mai târziu, Centrul de Investigații Media a publicat „Morții nimănui”, o anchetă despre moartea a șase tineri cu dizabilități mintale în acest centru, care, altfel, primea bani de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Sector 4.
„Mi s-a părut excepțională combinația ziarist-activist”, spune Ovidiu, așa că un an mai târziu a obținut un grant, cu CRJ ca partener, pentru a pregăti 40 de jurnaliști și activiști să documenteze situații de abuz și corupție în sistemul de asistență socială pentru persoanele cu dizabilități și a le dubla prin monitorizări ale CRJ.
La Ilfov, Ovidiu e cel care a mers către CRJ, după ce fusese sesizat de avocatul unor locuitori din Voluntari care de luni bune cereau inutil autorităților să ancheteze neregulile pe care ei le vedeau la centrul Sfântul Gabriel cel Viteaz. De la improvizații la canalizare, la medicamente aruncate peste gard, mâncare adusă în găleți și țipete care veneau din subsol. Ovidiu a cooptat-o pe Bianca Albu, o tânără jurnalistă de la Buletin de București, și au investigat vreo patru luni centrul acesta și pe cel din Afumați, care aparținea aceleiași asociații. Nu au vrut să publice înainte ca cineva să verifice și din interior, așa că au mers la CRJ, care a făcut vizitele inopinate în toamna lui 2022. Au așteptat ca Centrul să publice rapoartele, apoi au publicat și ei investigațiile de presă.
După controalele DIICOT din vară de la cele trei centre, cei peste 100 de beneficiari au fost relocați, directorii au început să fie cercetați și, la presiunea publică, ministrul Muncii și Solidarității Sociale, Marius Budăi, și Gabriela Firea, ministrul Familiei, și-au dat demisia.
În septembrie 2023, CRJ a descoperit un centru și la Bărdești, în Mureș, unde lucrurile stăteau chiar mai rău, spune Georgiana Pascu, și unde au găsit și oameni cu domiciliul în București, care nu știau cum ajunseseră acolo.
De ce autoritățile au intervenit de data asta? am întrebat-o pe Georgiana Pascu, care își petrece luni bune dintr-un an pe teren, în aceste vizite, și care a văzut cam toate centrele din țară, pe unele de mai multe ori. Și ea e convinsă că la Ilfov au fost câțiva polițiști și procurori care și-au făcut treaba cu adevărat, dar asta nu înseamnă nimic la nivel de sistem. Au fost zeci de alte situații în care procurorii au spus că nu au putut aduna suficiente probe și, ca atare, au clasat cazurile.
Situația din centre nu s-a îmbunătățit în timp, așa cum ne-am putea imagina, spune ea. Vede centre cu o singură îngrijitoare la 50 de persoane, care trebuie să le și spele, să le dea și medicația, să facă și focul în sobă. Vede adulți pe care îi știa de copii și care, la rândul lor, îi recunosc pe cei de la CRJ. În noiembrie, de exemplu, echipa sa a găsit un bărbat cu autism în București pentru care, în urmă cu 22 de ani, cereau ajutor din partea autorităților locale, pentru ca starea lui să nu se acutizeze. „Ca să vezi cum e viața... directorul DGASPC-ului căruia noi îi scriam atunci e acum șeful centrului respectiv”, spune Georgiana. „Pentru băiat nu s-a schimbat absolut nimic.”
Ce îi mai dă speranță să continue sunt unii oameni de bună credință. În noiembrie, într-unul din multele tururi prin țară, a cunoscut doi asistenți sociali care au venit din proprie inițiativă, pe banii lor, zeci de kilometri, ca să apuce câteva ore în plus de explicații despre noile măsuri de protecție. Cu o zi înainte, Georgiana vizitase centrul unde lucrau cei doi, dar pentru că nu au avut timp suficient pentru discuții, le-a spus că ar putea veni în ziua următoare la un alt centru. Și asta au făcut. „Cum te aștepți ca un sistem să se schimbe, când angajații din centre nu au făcut o zi de formare în 20 de ani?”, spune ea.
Sistemul e putred din rădăcini
Mizeria și corupția pe care le-am văzut vara trecută descoperite de polițiști, procurori și presă sunt posibile pentru că legile și actualele reglementări privind serviciile sociale le permit.
De exemplu, conform legislației actuale (n.r. ianuarie 2024, înainte de votarea modificărilor la legile asistenței sociale), ca să obții licența provizorie, valabilă maximum un an, ca și centru de îngrijire pentru persoane cu dizabilități intelectuale și psihosociale, este suficient să trimiți o autoevaluare din care să reiasă că îndeplinești standardele, fără vreo inspecție în teren în momentul autorizării.
În plus, transparența banilor pe care statul îi plătește pentru beneficiarii cu dizabilități intelectuale și psihosociale, uneori spre 10.000 de lei / persoană / lună, e aproape zero. E și greu de spus dacă e o sumă mare sau mică, pentru că situațiile diferă. Pentru unii, care au nevoie de psiholog, logoped, kinetoterapeut și alte activități specifice, poate fi puțin. Pentru alții, cu nevoi mai mici, poate fi suficient. La final de lună nu există „un deviz” pentru fiecare persoană, ca să știi cât s-a cheltuit pentru fiecare.
Mai mult, aceste centre rezidențiale, care pot fi și ONG-uri, și SRL-uri, funcționează într-o logică comercială. Statul scoate la licitație loturi de beneficiari (adică x persoane care au nevoie de un loc) și încheie contracte pe standardul minim de cost impus de Ministerul Muncii. CRJ a găsit însă și contracte unde prețul era sub minim, și atunci e clar că serviciile vor fi la o calitate foarte slabă sau nu vor fi deloc.
Irina Mihale, avocata colaboratoare care mai merge în vizitele de monitorizare, a găsit și ea încălcări ale legii, cum ar fi că unele centre nu au registru de decese, că fac contenționare ilegal, adică îi leagă pe rezidenți, când asta ar trebui decis doar de medic, gradual, și pentru un timp foarte scurt, sau că au izolatoare, care sunt complet interzise în centrele de îngrijire. Iar atunci când le cere explicații angajaților, atitudinea acestora e: „Ce bine că ne-ați spus, sigur, o să facem!” sau „Asta e situația, nu avem fonduri, facem și noi ce putem”, spune Irina.
Realitatea din centrele de îngrijire
„Autoritățile sunt haotice”, spune Georgiana Bădescu, sau Gee, după cum i se adresează toți. „Totul e brusc. S-a dat o decizie brusc. S-a dat un ordin brusc. Am găsit șase persoane la subsol, brusc.” Iar ei trebuie să poată reacționa imediat, clar și contextualizat.
Gee are 26 de ani, e la CRJ de un an și ceva, coordonează tot ce înseamnă comunicare și, mai nou, coordonează și echipa de nouă voluntari. Pe la ea trec toate textele pe care le face CRJ, de la cartoane de Facebook la rapoartele pentru autorități. La ea vin și pozele și filmările de pe teren, în timp real, ca să mai existe într-un loc sigur. „E foarte dureros să fiu un prim filtru pentru poze. Cel puțin la monitorizările astea din Mureș... cred că au fost cele mai groaznice poze pe care le-am văzut vreodată. Așa, la cald, într-o zi pur și simplu, de nicăieri.”
La nivel de societate, e o urgență să vorbim despre zecile de mii de persoane închise în centre, dar „noi nu suntem îndeajuns de multe la CRJ încât să-i vedem pe toți”, crede ea.
Deși în organizație e foarte clar cine de ce domenii se ocupă, cu oamenii din centre ajung, într-un fel sau altul, să vorbească mai toți. Liliana Florea, de la administrativ, își amintește o dimineață de sâmbătă, când pe mobilul organizației a sunat un angajat dintr-un centru, anonim, să le ceară să intervină pentru o tânără abuzată. „M-a implorat să venim, pentru că nu știa cât mai rezistă fata”, spune Liliana. Georgiana Pascu a plecat în câteva ore. S-a dovedit că bărbatul nu exagerase, iar fata a fost salvată.
Uneori, CRJ primește și astfel de „ponturi” de la angajați, dar majoritatea sunt telefoane de la beneficiari, de la familiile lor sau de la vecini. Ruxandra Roșu, juristă la CRJ din noiembrie 2022, spune că e posibil să te sune un rezident dintr-un centru și de 20 de ori într-o zi, spunându-ți fix același lucru, iar tu trebuie să fii calm și să îi răspunzi pe înțelesul lui. După „azilele groazei” din vară, telefoanele și mesajele s-au înmulțit.
Ruxandra a lucrat șase ani în domeniul financiar nebancar, a coordonat departamentul juridic al unei firme de leasing și a fost șase ani executor judecătoresc, când a trebuit să și evacueze oameni din locuință. Și-a dorit să-i ajute cumva pe cei vulnerabili, așa că a aplicat la CRJ. Dacă ar putea, ar înăspri modalitățile de licențiere a centrelor și ar înzeci controalele, cu comisii mixte cu responsabilități și proceduri clare, ca beneficiarii să nu se sperie. „Dacă unul e îmbrăcat în doctor, unul în polițist, altul fâșâie dosare și-ncă unul îi întreabă dacă au purici, nu e confortabil deloc”, spune Ruxandra.
Privilegiu înseamnă posibilitatea de a alege
O direcție poate mai puțin vizibilă a CRJ, pentru că nu e suficient de spectaculoasă încât să apară la televizor, e cea de antidiscriminare. Începe de la evaluări și încercări de îmbunătățire a politicilor publice și merge până la dat în judecată instituții publice în numele unor persoane discriminate.
Cea care coordonează programul e Cezara David, sau „Cezara mare”, după cum o știu colegii. Lucrează în ONG-uri din 2002, e specialistă în relații publice, dar 11 ani a făcut management de proiect la organizația Romani Criss, care luptă pentru drepturile romilor. De aproape opt ani e la CRJ – practic, a trecut de la minoritatea romă, la toate minoritățile, glumește ea.
Printre altele, aici a coordonat analiza a cinci manuale (educație civică, engleză, istorie, română și religie) din perspectiva antidiscriminării și a făcut o serie de recomandări pe care spune că Ministerul Educației „le-a ignorat cu brio”. În 2016, când s-au schimbat planurile cadru la gimnaziu și au apărut și dispărut materii, din toate recomandările CRJ, Ministerul a introdus doar capitolele despre sclavia și Holocaustul romilor, pe care manualele de dinainte le ignorau sau le tratau foarte prost.
Ulterior, echipa Cezarei a analizat și suporturile de curs pentru modulul psihopedagogic, pe care toți profesorii sunt obligați să-l aibă ca să poată preda. „Concluzia era că, și dacă ai vrea să te formezi pe educație interculturală, n-ai șanse”, spune ea. „Am găsit un suport de curs în care se spunea că dacă ești copil cu cerințe educaționale speciale sau de etnie romă, nu ai vreo șansă să fii în școala de masă, pentru că IQ-ul tău nu e suficient de dezvoltat.”
Au urmat ghiduri care explică profesioniștilor ce sunt infracțiunile motivate de ură, proiecte despre intersecționalitate, care se uită la persoane care au mai multe vulnerabilități concomitent, și încercări de a analiza eficacitatea măsurilor afirmative pentru elevii romi: au rost acele locuri rezervate la liceu și facultate, dacă ei abandonează școala până în clasa a VIII-a?
Un caz important și care arată, pe de o parte, abuzurile pe care le pot face autoritățile locale, și, de altă parte, cum poate ajuta CRJ, s-a întâmplat anii trecuți la Alba Iulia: primăria a evacuat abuziv 200 de chiriași (majoritatea de etnie romă), dintr-un bloc de locuințe sociale pe care voia să-l dărâme și a încercat să cumpere apartamentele celor care erau proprietari cu sume de nimic, de 2-3.000 de euro (ulterior, și datorită demersurilor CRJ, a dublat sumele). CNCD a decis încă din 2018 că evacuarea a fost discriminatorie.
CRJ s-a implicat, de la întâlniri cu primăria, la petiții la Avocatul Poporului, plângere privind criteriile discriminatorii de alocare a locuințelor sociale (și aici CNCD a constatat discriminarea și a și amendat primăria). Mai mult, organizația a plătit avocatul celor patru proprietari care au cerut suspendarea hotărârii de expropriere. Doar că, din patru, doi s-au retras la primul termen, pentru că primăria le-ar fi promis locuințe, și ceilalți doi – ulterior.
Cazul ilustrează o vulnerabilitate tipică ONG-urilor care se implică în acțiuni în justiție (și a cărei victimă a căzut recent și organizația Salvați Bucureștiul în raport cu dezvoltatorul imobiliar One): li se pot cere cheltuieli de judecată foarte mari, pe care nu au de unde să le plătească, ca atare riscă să intre în insolvență și să se închidă. Ipotetic, CRJ ar fi putut fi într-o situație similară dacă procesul ar fi continuat și ar fi pierdut.
Sunt precedente periculoase, care pun în pericol funcționarea unui stat democratic și drepturile omului, spune Cezara David. „Ar trebui să găsim o formă de sprijin, un fond de urgență ca organizațiile să poată da în judecată statul român în numele și pentru cei care nu sunt deloc protejați.”
E greu să mai recunoști victoriile, spune și jurista Cezara Băceanu („Cezara mică”), care lucrează la CRJ din 2021, după ce a terminat Facultatea de Drept a Universității din București. Ea lucrează și pe proiectele pe antidiscriminare, și pe persoane cu dizabilități, dar cea mai multă energie a pus până acum pe zona de locuire socială. De exemplu, a trimis cereri la peste 300 de primării ca să analizeze criteriile prin care acordă locuințe sociale și să le identifice pe cele discriminatorii. Deși există o lege, nu există practici unitare.
Ulterior, a depus opt petiții la CNCD, dar răspuns a primit doar la trei deocamdată, și în toate s-au constatat fapte de discriminare – pe care evident că primăriile le-au contestat în instanță. Cezara și-ar dori să existe mai multe locuințe sociale, transparență în alocarea lor, iar autoritățile locale să țină cont de jurisprudența la care contribuie acum CRJ.
Chiar dacă în facultate nici nu știa că există CRJ sau posibilitatea de a lucra ca jurist într-un ONG, acum nu se imaginează nicăieri altundeva. Își dă seama că s-a schimbat de când e aici și că, în cazul unor lucruri pe care înainte doar le simțea, de exemplu afirmațiile misogine sau rasiste, acum poate să facă mai mult. Elevii de liceu i se par foarte proactivi și asta îi dă speranță. Spune că iau atitudine când văd o nedreptate și știu mult mai mult decât știa ea la vârsta lor.
De fapt, tinerii, în general, și voluntarii, în special, sunt cei care îi motivează pe toți din CRJ. De câțiva ani, nu prea e voluntar care să nu ceară să-și prelungească stagiul de trei-patru luni, iar 2023 e primul an când nici n-a fost nevoie de un anunț de recrutare. Aproape toți cei nouă au venit după o prezentare pe care Gee a ținut-o la Facultatea de Științe ale Educației.
Și Elena Perry, 37 de ani, care face comunicare în proiectele antidiscriminare, a fost voluntară în 2021. E traducătoare de engleză și spaniolă, dar a lucrat mult în ONG-uri la noi, în SUA și Kârgâzstan. La CRJ a rămas pentru că e un mediu de lucru sănătos și o organizație care începe de la întrebarea: Ce putem face pentru oamenii pentru care lucrăm?. Abia apoi gândește proiecte și caută finanțare, nu invers. Deși progresul în conștientizare și educație e lent și crede că o să ne ia generații bune până să nu mai discriminăm populația romă și categoriile vulnerabile, simte că miza e la tineri și se bucură că organizația reușește să-i atragă. Instagram e cel mai popular canal de social media al CRJ.
Cezara David, colega senioră a Elenei, e îngrijorată de flexibilitatea mai redusă în activități și proiecte și de birocrația crescută cu care se confruntă azi ONG-urile, dar încearcă să rămână optimistă: „Speranța mea vine de la voluntari, de la oamenii care nu mai acceptă bullshit și de la conștientizarea privilegiului”. La noi, ești din start privilegiat dacă nu aparții unei comunități discriminate, dacă nu ești născut în sărăcie, etnic rom sau femeie în rural, spune Cezara. Ești privilegiat dacă te bucuri de drepturile tale fără să fie nevoie să le ceri și dacă ai posibilitatea să alegi. Pe când oamenii aceia din Alba Iulia, de exemplu, nu au putut alege.
Nici „azilele groazei” nu au reușit să schimbe legea
Dreptul de a face controale neanunțate în centre este dat de Ministerul Muncii și de Consiliul de Monitorizare a Implementării Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități, o instituție sub control parlamentar creată în 2016 în baza unei legi sprijinite tot de CRJ.
Deși ar trebui să fie de aceeași parte a baricadei, cele care pun uneori bețe în roate echipei CRJ sunt chiar autoritățile. „Le punem în față o oglindă. E o muncă care te aduce într-un oarecare conflict cu autoritățile”, spune Georgiana Pascu.
Sunt unele direcții de asistență socială din țară care i-ar desființa mâine, dacă ar putea. De exemplu, în centrele de îngrijire din județul Vâlcea nu pot intra de vreo 20 de ani, de când „au deranjat” ultima dată, deși CRJ a avut constant protocoale-cheie cu două instituții, care le-au dat acest drept.
Nu numai că directorul de atunci al DGASPC Vâlcea e încă în funcție, dar e și foarte puternic. „Pur și simplu nu ne lasă să intrăm”, spune Georgiana. „Am făcut plângere, am chemat poliția, ne-a dat tot nouă avertisment.”
Și unii miniștri au făcut tot ce au putut ca să tragă CRJ pe linie moartă. Olguța Vasilescu, în 2017, ca ministru al Muncii, a revocat prima dată protocolul de acces, sperând că organizația nu va mai avea astfel dreptul să verifice centrele, dar următorul ministru l-a reinstituit.
A urmat Marius Budăi, în 2023. A revocat și el protocolul după rapoartele și articolele despre Ilfov, din iarnă. Iar într-o ședință cu directorii DGASPC din țară, cineva de la Ministerul Muncii ar fi spus: „V-am scăpat de CRJ”. A primit aplauze. „M-a bufnit plânsul”, mărturisește Georgiana. „Nu credeam că mai e posibil ca în 2023 să se întâmple așa ceva. Cei de la DGASPC ar fi putut să se ridice și să zică: ce spune CRJ e adevărat, avem problema asta și asta... Dar nu, e o complicitate.”
Simona Bucura-Oprescu a venit ministru al Muncii imediat după demisia lui Budăi și e prima dată când Georgiana simte că are ușa deschisă la minister. Prima dată au vorbit când era în subsol la centrul din Mureș, unde au găsit patru persoane în stare foarte gravă, acoperite de sânge, fecale și muște. „A aflat că suntem acolo și m-a sunat să întrebe ce poate ea să facă.” Ceea ce până acum niciun ministru nu a făcut, ba dimpotrivă, negau toate problemele pe care CRJ le descoperea. „Înainte cred că aveam numele pe ușă”, glumește amar Georgiana. „Dacă vine Pascu, de la CRJ, să nu pună piciorul în minister. Dar acum pot să-i dau un telefon doamnei ministru și răspunde.”
Cu toate astea, protocolul care le dă acces în centrele unde statul îi are în grijă pe cei mai vulnerabili cetățeni, pe care fostul ministru Budăi l-a revocat, nu a fost refăcut. Ministerul ne-a răspuns că astfel de protocoale vor putea fi încheiate în termen de un an după ce vor intra în vigoare modificările la legile asistenței sociale, inițiate de Ministerul Muncii și cel al Familiei după „azilele groazei”. Procedura nu se referă doar la CRJ, ci la orice ONG care ar îndeplini criteriile de selecție pe care tot noua lege le-ar stabili.
Până atunci, CRJ poate merge în centre în baza celuilalt protocol, cu Consiliul de Monitorizare. Prin înființarea acestuia, CRJ nici măcar n-a vrut să-și creeze un back-up care să-l ferească de ingerințe politice, ci a vrut pur și simplu să existe un organ al statului care să facă munca asta. Liliana Florea, colega de la administrativ, își amintește ce bucurie a fost când Georgiana Pascu și Valentina Nicolae, directoarea executivă de acum, i-au anunțat că a trecut legea de înființare. „Era 21 sau 22 decembrie, ne pregăteam să sărbătorim finalul de an. Ne-am bucurat, ne-am îmbrățișat, pentru că știam ce lupte se duseseră pentru asta.”
Cert e că, dacă nu ar fi existat protocolul cu Consiliul, CRJ ar fi rămas la mâna unor miniștri precum Budăi. Și mai trist e că, în timp, posibilitatea de a verifica aceste centre și de a-i proteja pe cei vulnerabili a devenit tot mai birocratizată. În 2003, când a început monitorizările, tot ce avea ONG-ul era o foaie de la Ministerul Muncii și una de la Ministerul Sănătății, care spuneau: „Susținem activitățile de advocacy pe drepturile omului ale CRJ”. Și era suficient.
Acum, modificările la legea asistenței sociale, inițiate de Ministerul Muncii, vizează chiar introducerea unui nou protocol, cu Ministerul Familiei. Speranțele pe care CRJ și o țară întreagă și le puseseră în această necesară reformă a asistenței sociale sunt pe cale să se destrame. „Pare că s-au făcut modificări masive”, spune avocata Roberta Secuianu, care colaborează cu CRJ și care a fost implicată în propunerile pe care Centrul le-a înaintat. „Dar, în afară de câteva elemente de noutate, multe dintre noile prevederi nu produc o schimbare reală pentru beneficiari.”
CRJ condamnă faptul că schimbările nu vor îmbunătăți deloc calitatea serviciilor oferite în centre și siguranța beneficiarilor. Organizația a susținut în principal ca modul și standardele pe baza cărora se obține acum licența unui centru rezidențial de îngrijire și asistență să se schimbe, iar cele din urmă să fie clare, măsurabile și unele – obligatorii, ceea ce acum nu se întâmplă (acum, să ai un anumit număr de angajați și să ai „o ambianță plăcută” – criteriu existent și nedefinit – valorează la fel de mult). Practic, după „noile” reguli, „azilele groazei” din vară ar obține fără probleme licența din nou, spune CRJ.
CRJ a mai cerut ca inspectorii sociali care merg în control să poarte un body cam, pentru transparență – un amendament cu care Comisia de drepturile omului din Senat chiar părea de acord, dar care a fost respins din lipsă de cvorum, într-un simulacru de dezbatere din decembrie. Totodată, a propus ca legea să prevadă expres dreptul ONG-urilor de drepturile omului de a face vizite inopinate (ca să nu mai depindă de câte un ministru), și sancțiuni pentru centrele care nu le primesc.
Niciuna dintre cerințele lor nu a trecut.
Ar fi fost un moment bun, pentru că exista presiunea publică, dar nimic din „legea nouă” nu o să facă o diferență reală în viața oamenilor din centre, spune Roberta Secuianu. „Prea curând n-o să mai prindem genul ăsta de oportunitate.”
Cine vine din urmă?
Cei de la CRJ nu și-au dorit niciodată să fie singurii care fac ce fac. Doar că în 20 de ani n-a mai apărut nimeni lângă ei. Nu se gândesc la ce s-ar întâmpla dacă ei nu ar mai exista. Riscuri sunt, cele mai multe aceleași ca pentru oricare alt ONG: lipsa fondurilor strategice pe termen lung, legislația care se tot schimbă, birocrația tot mai stufoasă pe care le-o cer finanțatorii.
„Bani de la statul român? Nu există”, mi-a spus Valentina Nicolae, directoarea interimară, când enumeram proiectele din care se finanțează organizația. Unele dintre ele, importante, se termină, pentru altele nu știu încă răspunsul la cererile de finanțare, iar alte perspective – precum noua alocare de fonduri norvegiene, o sursă de bază pentru o bună parte din societatea civilă românească – sunt într-un prelungit stand-by. CRJ are un mare noroc, aproape unic în peisajul ONG-istic românesc: a reușit să-și cumpere acum mulți ani casa în care are sediul, altfel chiria ar fi adăugat o presiune destul de mare.
Chiar și așa, dacă îi întrebi pe cei din organizație „Ce putem face noi?”, așa cum a întrebat un tânăr la finalul piesei Eu sunt Luli, banii nu se numără printre răspunsuri. Nici ale lor, dar nici ale noastre. Din iulie încoace, după „azilele groazei”, donațiile directe către CRJ s-au înmulțit, dar tot nu s-au strâns mai mult de 8.800 de lei până la început de ianuarie.
Faptul că se vorbește mai mult despre persoanele cu dizabilități intelectuale și psihosociale e deja un pas înainte, spune Georgiana Pascu. Speră ca tinerii care interacționează cu oameni din aceste centre, fie că sunt medici, avocați sau asistenți sociali, să fie de acum mai atenți, să întrebe de unde a venit omul ăla, în ce condiții trăiește, să se asigure că nu e închis, să vrea să îi ofere servicii în comunitate.
Ce o face pe ea să continue această muncă solicitantă e faptul că reușesc să mai salveze pe câte cineva. Așa cum s-a întâmplat, de pildă, vara trecută, când au găsit în subsolul din Mureș o tânără despre care erau siguri că va muri. Dar au luat-o de acolo și a început să meargă, s-a îngrășat 8 kg în șase săptămâni, i-a crescut părul, poartă cercei și nu se mai ferește când te apropii de ea. Îi amintește de Valentin Câmpeanu, bărbatul care a murit la scurt timp după ce tot ea l-a găsit, în urmă cu 20 de ani. Încă se gândește că soarta lui ar fi putut fi alta dacă ar fi insistat să vină salvarea atunci. „Îmi mai vindec din rănile proprii când văd că un om, după vizita noastră, mai scapă”, spune ea.
Cam astea sunt bucuriile în echipa CRJ. Când văd că oamenii din centre „sunt bine”. Adică zâmbesc, explică Gee. Sau când avocații cu care colaborează mai câștigă în instanță dreptul ca o persoană vulnerabilă să-și exercite drepturile fundamentale. Sau când văd interes de la unii angajați ai sistemului de protecție socială. Sau când simt pe teren că CRJ a mai câștigat credibilitate în fața angajaților din instituții, mai ales după descoperirile din vară. Inițial, la cursurile pe care le organizau, Irina Mihale, avocata colaboratoare, auzise replici ca: „Voi, ca ONG, mai bine mergeți și salvați căței, lăsați centrele” sau „Mai și exagerați, inventați niște scenarii în care să fie încălcate toate drepturile” – referindu-se la Valentin Câmpeanu. Acum simte că lumea a început să-i ia în serios.
Cu toate astea, CRJ e în continuare vulnerabil. Iar faptul că e singur în ceea ce face ne face pe toți vulnerabili.
Dacă vrei să susții munca CRJ, apasă aici.
Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.
