Anul acesta, în preajma zilei naționale, Primăria Capitalei a pregătit un proiect intitulat „Centenarul Marii Uniri Explicat Tinerilor”. Explicat chiar de Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, și de autoarea manualului contestat de istorie pentru clasa a șasea, Magda Stan. Conform propunerii inițiatorilor și motivării doamnei primar general Gabriela Firea, elevii bucureșteni vor primi „cu ocazia zilei de 1 Decembrie 2018” 120.000 de cărți de istorie, iar „personalități ale vieții academice și culturale românești” le vor vorbi despre „impactul Marii Uniri asupra statului român modern și a istoriei Europei”. Vă prezentăm în detaliu această operațiune de culturalizare a maselor și aruncăm un ochi critic pe aceste cărți, despre care vor vorbi toți elevii bucureșteni în recreația mare.
Afacerea de familie pe banii bucureștenilor
Asociația Culturală „Ludmila Vidrașcu”, reprezentată de domnul Dan Vidrașcu, i-a propus doamnei primar general Gabriela Firea un parteneriat care va scoate din bugetul Primăriei 2.562.000 lei. Această sumă va fi folosită pentru plata tipăririi într-un tiraj total de 120.000 de exemplare a două cărți publicate deja de Editura Litera: Istoria ilustrată a românilor pentru elevi, de Magda Stan, și Istoria ilustrată a românilor pentru tineri, de Ioan-Aurel Pop. Cine conduce Editura Litera? „Vidrașcu și fiii” - cum se semnează în casetele editoriale ale cărților – adică Anatol, Marin și Dan Vidrașcu.
Familia Vidrașcu, originară din Republica Moldova, a adus Editura Litera în topul vânzărilor de pe piața de carte din România și iată că acum își întregește recordul de tiraje folosindu-se de banul public. Ce aduce familia Vidrașcu în acest parteneriat? Suma de 100.000 lei, care va fi folosită pentru organizarea caravanei „Pe urmele istoriei neamului”, în cadrul căreia niște „personalități ale vieții academice și culturale românești” vor conferenția în 20 de școli.
Proiectul a primit avizele necesare, dar a stârnit o mică dezbatere în Consiliul General al Municipiului București. Iată câteva argumente pro și contra:
- „Prețul la care ni se propun cele două lucrări este cu 40% mai mic față de prețul de vânzare în librării și s-a considerat că (...) ar fi foarte util să li se facă cunoscut, pentru că așa cum știți nu prea se mai citește acum nimic (...) dacă vă uitați puțin pe lucrare, este o lucrare foarte serioasă, ambele lucrări”. (Traian Petrescu, șeful Direcției Cultură, Învățământ, Turism)
- „V-ați uitat pe lucrare, domnul Petrescu? (...) Pentru că doamna Magda Stan [semnatara uneia dintre cele două cărți – n.red.] este autoarea acelui manual de istorie care acum apare ca fiind plin de greșeli, manualul unic, și eu zic că primăria ar trebui să verifice că și această carte nu...” (Roxana Wring, consilieră din partea USR)
- „Dacă înțeleg bine acest proiect, domnul director al asociației propune să-i finanțăm două cărți ale editurii la care este iarăși director. Nu vom vota pentru acest proiect”. (Matei Ioan Țugui, consilier din partea USR)
- „Să ne explice și nouă cineva care este logica și necesitatea acestui proiect. Sunt foarte mulți bani dați pentru ce? Există cărți deja publicate, există cărți...mi se pare că i se face acestui domn, președinte de Academie [Ioan-Aurel Pop, autorul uneia dintre cele două cărți – n.red.], care nu are nici un fel de rezultat de altfel, un mare favor pe bani publici. Sunt categoric împotriva acestui proiect și nu-i găsesc nici o justificare”. (Ciprian Ciucu, consilier din partea PNL)
Proiectul a fost în cele din urmă aprobat de către Consiliul General al Municipiului București, cu 36 voturi pentru și 9 voturi împotrivă.
Autori din Sistem
Cei doi autori deja vizați de obiecțiile unor consilieri, Ioan-Aurel Pop și Magda Stan, au creat multă controversă în ultimul an. Magda Stan, autoarea volumului Istoria ilustrată a românilor pentru elevi (care va fi distribuit gratuit în 58.000 de exemplare), este profesoară la un liceu din București și a publicat câteva manuale alternative și materiale ajutătoare de istorie („memoratoare” și „sinteze pentru bacalaureat” - adică niște instrumente de învățat pe de rost date și nume). Recent, a devenit autoarea manualului unic de istorie pentru clasa a VI-a, care conține numeroase greșeli evidențiate de Societatea de Științe Istorice din România.
Ioan-Aurel Pop este un istoric cunoscut prin desele luări de poziție față de tendințele noi în istoriografie și, în caz particular, față de scrierile lui Lucian Boia. Ascensiunea sa rapidă în fruntea Centrului de Studii Transilvane, a Universității „Babeș-Bolyai” și a Academiei Române a fost însoțită – dacă nu chiar determinată – de discursuri care s-ar putea înscrie în curentul conservatorismului istoriografic și cultural. Recent, numele său a fost descoperit într-o listă de colaboratori pe care Securitatea comunistă i-ar fi putut folosi pentru influențarea opiniei publice străine referitoare la regimul comunist din România. Editura Litera îl prezintă drept „autor și coautor a peste șaptezeci de cărți, tratate și manuale și a peste cinci sute de studii și articole”. Una dintre aceste opere se intitulează Istoria ilustrată a românilor pentru tineri și va fi distribuită gratuit către 62.000 de elevi bucureșteni.
Manuale cu coperta schimbată
Cele două Istorii ilustrate..., despre care inițiatorul proiectului spune că au fost „realizate la cele mai înalte standarde de calitate științifice și tipografice”, au apărut anul acesta. Deoarece contribuabilii ar trebui să știe ce fel de istorie se tipărește pe banii lor, am cumpărat volumele și le-am citit din scoarță în scoarță. Ele izbesc de la început prin structura mulată pe programa școlară de istoria românilor din anii ’90 și ’2000. Între timp, noua programă de istorie a încercat îmbinarea abordării tematice cu cea cronologică, însă cele două cărți restaurează ordinea pur cronologică. Fie că i-am spune cronica românilor sau mare epopee națională, ne este foarte familiară „poezia”: dacii și romanii – etnogeneza – formarea statelor medievale – ungurii vs. românii în Ardeal – voievozii Mircea, Iancu, Vlad, Ștefan, Mihai și „poarta creștinătății” – descurcarea sub otomani, habsburgi și ruși – emanciparea națională – Unirea Principatelor, Cuza, independența, dinastia, războiul „de întregire a neamului”, Marea Unire – interbelic ok – „rapturi” teritoriale, război „necesar”, „sovietizare” – comunism, anticomunism, democrație, integrare în „structurile euro-atlantice”.
Spuneți-i cum vreți – istorie canonică, clasică, tradițională sau convențională. De ce ar lăsa elevii telefonul și Xbox-ul în timpul lor liber pentru încă un manual indigest de istorie, pentru încă o istorie etnocentrică a statului și elitelor române – așa cum ar trebui să sune titlul real? Se spune să nu judeci o carte după copertă, dar tinerii vor judeca Istoriile ilustrate... după prima pagină și le vor arunca într-un colț al camerei lor, într-un anticariat sau pe olx. De zeci de ani tinerii au repetat că istoria – în modul în care e de obicei prezentată – îi plictisește și pare-se că nici acum nu s-a găsit cineva care să îi asculte.
Să dăm statului ce e al statului: manualele sunt produse ale unei ideologii politice bine conturate și împământenite, prin urmare nu avem mari așteptări de la ele. Dar pe piața de carte istoria nu are constrângeri, în afara exigențelor științifice. Ioan-Aurel Pop și Magda Stan au ratat toate oportunitățile care puteau duce la scrierea unor altfel de cărți de istorie: atractive, educative și stimulante. Au ratat șansa de a scrie o istorie care să pună experiențele femeilor pe aceeași treaptă cu a bărbaților, o istorie care să integreze experiențele minorităților, o istorie în primul rând despre oameni și în al doilea rând despre instituții, o istorie care să nu mai glorifice războiul ca mod de soluționare a problemelor politice, în fine, o istorie care să prezinte fenomenele independent de subiectivismul naționalist.
De pildă, cazul excluderii românilor ortodocși de la viața politică în Transilvania condusă de unguri catolici sau protestanți ar fi fost o extraordinară oportunitate de a vorbi despre discriminarea pe criterii religioase și etnice, în toate provinciile locuite de români. Autorii, însă, se mulțumesc cu victimizarea românilor. Un alt exemplu: cazul numeroaselor răscoale țărănești din trecut ar fi fost o extraordinară oportunitate de a vorbi despre societatea de ranguri, despre ierarhii sociale, despre exploatare și inegalitate. În schimb, Ioan-Aurel Pop le consemnează cu tâlc acolo unde represiunea e „străină” (ungurii au administrat „pedepse barbare”) sau sec acolo unde contextul e românesc (în cazul răscoalelor de la 1888 și 1907, nici o vorbă despre represiune). Al treilea exemplu: cazul succesiunii fascismelor și a comunismului în secolul 20 ar fi fost o extraordinară oportunitate de a se discuta despre autoritarism și despre ușurința cu care o democrație poate să fie subminată. Autorii, însă, prezintă pe larg regimul comunist și succint dictaturile de dreapta, fără a le evidenția numeroasele elemente comune sau a vorbi de anumite tradiții politice autoritare în România modernă și contemporană. Și exemplele ar putea continua la nesfârșit...
Dacă intenția inițiatorilor și finanțatorilor proiectului este de a-i atrage pe elevi către istoria României, mă întreb cum ar fi acest lucru posibil în condițiile în care femeile sunt absente din aceste epopei naționale? Ce tânără din secolul 21 ar rămâne captivată în fața unei istorii care pur și simplu nu consideră femeia ca fiind demnă de inclus într-o carte de aur a neamului? În plus, cele câteva femei nominalizate sunt prezentate exclusiv în virtutea rolului lor politic, fie ca persoane care se sacrifică pentru țară (Regina Maria, Ecaterina Teodoroiu), fie ca figuri anticomuniste (Doina Cornea, Elisabeta Rizea). În mod similar, singurul paragraf în care Magda Stan vorbește despre un copil într-o carte adresată elevilor este un îndemn la sacrificiul pentru țară, dacă se poate prin expunere la gloanțe și bombe, după exemplul Măriucăi Zaharia, eroica adolescentă de la Mărășești.
Cu cititoarele pierdute din start, autorii și autoritățile locale pot să se mai întrebe și cum se vor simți cei câțiva mii de elevi romi când nu vor găsi lunga și complexa istorie a sclaviei și discriminării romilor în cartea Magdei Stan, sau când Ioan-Aurel Pop insistă în a-i denumi „țigani” pe străbunii lor. Acest istoric transformat anul acesta în povestitor al Marii Uniri ar fi trebuit să știe că adunările romilor transilvăneni din anul 1919, care au susținut cu tot sufletul unirea românilor, au cerut ca în noua lor patrie să nu mai fie numiți în mod jignitor „țigani”. Nu mai spun că ambii autori au ratat șansa să aducă la lumină episodul desființării sclaviei pe cale pașnică în Principate, înainte să fie desființată cu scandal în Statele Unite. Consemnarea acestui succes înregistrat cu sprijinul pașoptiștilor și domnilor „regulamentari” (Mihail Sturdza și Gheorghe Bibescu, în cazul de față) ar fi putut deveni un model de bune practici atât în combaterea rasismului, cât și în privința acțiunilor socio-politice progresiste.
Dacii „cei aleși”, Vlad „Dragul” și alte povești de adormit copiii
Dacă Istoriile ilustrate... nu se departajează nici prin conținut, nici prin stil, de manuale, ceea ce le dă totuși o notă aparte sunt numeroasele greșeli, omisiuni și perle. Cu cât e epoca mai îndepărtată și mai săracă în surse, cu atât sunt mai bogate licențele celor doi istorici. Ioan-Aurel Pop ne spune că „tarabostes”, denumirea aristocrației dacice, ar însemna „cei aleși” sau „străluciții” (probabil după speculațiile de limbă dacă ale istoricului clujean Ioan Russu) și vorbește pe larg despre modul de viață al dacilor luând de bun tot ce au scris autori antici precum Herodot și Iordanes. Magda Stan ține să menționeze priceperea preoților daci în chirurgie sau în astronomie, precum și că dacii ar fi atins „un înalt nivel de dezvoltare”. Strămoșii lor preistorici ar fi înregistrat „progrese uimitoare” și ar fi contribuit la formarea „Vechii civilizații europene” (concept necunoscut). Tot dumneaei folosește sintagma „economie de tip prădalnic” pentru vânători-culegători și crede că „femeile aveau un rol foarte important” în neolitic pentru că sunt numeroase statuetele în forme feminine. Da, femeile erau importante, dar pentru procreare și pentru relațiile de proprietate între bărbați. Până și Vechiul Testament e mai precis decât istoria scrisă de Magda Stan.
În ambele cărți, istoria dacilor și daco-romanilor ocupă un spațiu mai amplu decât cel alocat perioadei interbelice, anilor ’40 sau perioadei comuniste, epoci cu adevărat relevante pentru noi, cei din prezent. Explicația e foarte simplă: în abordarea naționalistă, problema originilor (dacă se poate, cât mai nobile) are prioritate, alături de alte arhetipuri ale imaginarului, cum ar fi unitatea, continuitatea, rezistența în „cetatea asediată” și vârstele de aur.
Unul dintre cele mai hilare fragmente mi s-a părut încercarea lui Ioan-Aurel Pop de a interpreta supranumele lui Vlad Țepeș, „Drăculea” (preluat de la tatăl său, Vlad Dracul), ca fiind rezultatul pronunției în grai săsesc a epitetului „Dragul”. În cele din urmă, menționează și interpretarea general acceptată (faptul că „Dracul” provine de la Ordinul Dragonului, din care tatăl lui Țepeș făcuse parte), dar doar ca o posibilitate secundară.
Trecând repede peste numeroasele erori și omisiuni direct la capitolele dedicate perioadei comuniste, ajungem să citim tot în cartea lui Ioan-Aurel Pop că Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România ar fi fost condus de Paul Goma (în loc de Ion Cană, Vasile Paraschiv și alți muncitori) și că Biserica Ortodoxă ar fi făcut „rezistență” anti-comunistă, „alături de bisericile de alte religii și confesiuni”. Autorul notează imediat desființarea Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolice), fără să specifice că principala beneficiară a prigonirii greco-catolicilor a fost taman Biserica Ortodoxă Română! Colaboraționismul ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române cu toate regimurile autoritare din România este un fapt bine documentat și de necontestat, iar afirmația lui Ioan-Aurel Pop este inacceptabilă.
Discursul academicianului Ioan-Aurel Pop, beneficiind de libertatea dată de formatul de popularizare și de încrederea cititorilor, folosește sistematic artificiile retorice. Atunci când românii sunt puși într-o lumină bună, tendința este de a alimenta cu acel caz excepționalismul românesc (de tipul „primii/singurii din lume/din Europa/etc.”). În schimb, în momentul în care românii sunt asociați cu acțiuni care îi pun într-o lumină proastă, se subliniază că nu au fost singurii care au făcut respectivul lucru. Din acest dezechilibru general câștigă doar „mândria de a fi român”.
Alt exemplu de artificiu retoric e ceea ce aș numi procedeul „da, dar...”: atunci când acțiunile stânjenitoare făcute de români sunt prea teribile pentru a fi omise (de ex. sclavia romilor sau participarea la Holocaust), se aduce imediat o nuanțare al cărei rol este să transfere esențialul în plan secundar. Iată cum sclavia este bagatelizată:
„Robii, puțin numeroși, erau străini, tătari (luați prizonieri) și țigani (veniți de la finele secolului al XIV-lea și originari din India), care aveau un statut asemănător cu al sclavilor din Antichitate, fără ca stăpânii să aibă, totuși, drept de viață și de moarte asupra lor. Unii erau servitori, alții meșteșugari, bucurându-se în anumite perioade de condiții mai bune de viață. Mulți s-au creștinat și au ajuns oameni de încredere ai stăpânilor, dar fără libertate personală.” (p. 92)
Cum e și de așteptat de la o construcție istoriografică bazată pe dublul standard, faptele reprobabile ale altora asupra românilor nu sunt deloc nuanțate, ba chiar sunt potențate stilistic. De exemplu, despre ceea ce unii numesc deznaționalizare în Bucovina sub austrieci:
„Ceea ce austriecii numeau Bucovina reprezenta de fapt nucleul Moldovei, locul de unde pornise în secolele XIII-XIV întemeierea Moldovei, teritoriul care cuprindea vechile capitale ale Țării Moldovei, ca și gropnițele domnești și cele mai scumpe și sfinte locuri de închinăciune ale românilor moldoveni. Bucovina era, de fapt, simbolul Moldovei, iar mare parte a Moldovei făcea parte acum din România. De aceea, autoritățile austriece erau îngrijorate, voiau ștergerea pe cât posibil a românismului, a ideii naționale românești, prin toate mijloacele posibile.” (p. 179-180)
În acest caz, Ioan-Aurel Pop a uitat să menționeze că Mihai Eminescu, al cărui talent în limba română nu poate fi pus la îndoială, a învățat la Cernăuți, în Bucovina austriacă.
Holocaustul și retorica evaziunii
Cele două Istorii ilustrate... epuizează în câteva rânduri cea mai mare crimă a statului român împotriva cetățenilor săi și două dintre cele mai opresive regimuri politice (legionar și antonescian) ale secolului al XX-lea, fără contextualizare și fără o minimă explicație a surselor acestor violențe, pentru ca aceste crime să nu se mai repete. Holocaustul, cea mai mare tragedie umană din istoria României, nu are o secțiune dedicată și este prezentat trunchiat și relativizant. Pogromurile de la Dorohoi (1940), București și Iași (1941) nu sunt menționate, iar deportarea evreilor și romilor în Transnistria (1941-1944) și masacrul de la Odessa (1941), la fel ca întreaga politică antisemită, nu sunt explicate.
Vom pune față în față două paragrafe scrise de Ioan-Aurel Pop pentru a vedea cum e tratat diferit un fenomen în funcție de cine sunt făptașii:
„În partea din Transilvania cedată Ungariei, populația majoritară românească a fost supusă unui regim de teroare, iar evreii cuprinși până la urmă într-un program de exterminare (ucidere) în lagărele organizate de germani, unde au pierit circa 120 000”. (p. 207)
„La începutul colaborării militare româno-germane pe frontul de răsărit, acțiunile antisemite și rasiale au continuat cu intensitate în Basarabia, Transnistria și regiunea Odessa, ducând la moartea și vătămarea a numeroase victime nevinovate. Între acestea s-au aflat și mii de romi (țigani), deportați și ținuți în condiții inumane în Transnistria.” (p. 211)
Tot Ioan-Aurel Pop face uz și de procedeul „da, dar...”:
„[1941-1944] În interior, politica antisemită a continuat și a făcut multe victime, chiar dacă România a refuzat trimiterea evreilor săi în lagărele germane de exterminare și a aplicat ca soluție a chestiunii evreiești, în anii 1943-1944, emigrarea acestora spre ceea ce avea să fie statul Israel. Aceasta nu scuză România vremii de marea și greaua responsabilitate de participare la holocaust (exterminarea poporului evreu)”. (p. 209-210)
În acest paragraf, presupusa nuanțare se face prin intermediul unei manipulări și al unui fals. Manipularea constă în faptul că un cititor inocent este lăsat să creadă că autoritățile române în frunte cu Ion Antonescu, refuzând trimiterea evreilor români în lagărele naziste, i-ar fi salvat pe aceștia, când de fapt au continuat să îi persecute și ucidă prin metode proprii. Mai mult decât atât, nefiind prezentat contextul, gestul României pare unul de rezistență în fața presiunilor naziste. În realitate, mâna dreaptă a lui Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu, a schițat un plan de deportare împreună cu naziștii, și cei doi Antonești s-au răzgândit în ultima clipă, din cauza împrejurărilor militare și politice de la finele anului 1942. Falsul privește presupusa emigrare a evreilor în anii 1943-1944 ca politică generală de stat. În realitate, câteva mii de refugiați evrei au reușit să părăsească România, în urma unor operațiuni clandestine de vindere a evreilor de către autoritățile române, în timp ce altor zeci de mii de evrei deportați în Transnistria li se interzicea să se întoarcă în România. Astfel, izolarea acelor elemente care ar mai atenua din imaginea negativă a conducerii române este tendențioasă și ar putea fi interpretată chiar ca o formă ușoară de negaționism.
Anul acesta, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România a criticat o altă carte de istorie apărută la Editura Litera, elaborată sub coordonarea aceluiași Ioan-Aurel Pop. Scrisoarea directorului Institutului semnala lipsurile grave din secțiunile dedicate regimurilor autoritare de dreapta (1938-1944) și Holocaustului din România.
Nu dați banii pe prostii, luați ce trebe la copii
Proiectul „Centenarul Marii Uniri Explicat Tinerilor” nu doar că nu respectă obiectivul anunțat în titlu, ci îi va pune pe elevi în fața unor narațiuni viciate și problematice. Critica adusă celor două cărți care vor fi distribuite elevilor din București nu vine dintr-o pretenție de a avea o istorie completă. Acest lucru e imposibil și chiar indezirabil. Ceea ce doresc să subliniez este că modul în care autorii au selectat informațiile și au construit discursul ne arată că abordarea lor e naționalistă, inert (la Magda Stan) sau activ (la Ioan-Aurel Pop) mitologizantă, anti-pedagogică și anti-științifică.
Cu alte cuvinte, obiectivul educativ-cultural al proiectului este compromis de la bun început chiar prin elementele care ar fi trebui să îl servească. În plus, conținutul acestui proiect nici măcar nu respectă principiul educației istorice moderne, anume formarea unor cetățeni bine informați, activi, critici, autonomi, pentru o societate liberală, pluralistă și democratică.
Ce i-a oprit pe Ioan-Aurel Pop și Magda Stan să scrie niște cărți de istorie pe gustul tinerilor și în serviciul principiului educației istorice moderne? Absolut nimic, poate doar propria limitare. Ce i-a oprit pe doamna primar și pe majoritatea consilierilor municipiului București să respingă oferta Editurii Litera, în căutarea a ceva mai bun? Absolut nimic, poate doar propria limitare.
Cărțile analizate au fost:
- Magda Stan, Istoria ilustrată a românilor pentru elevi, București, Editura Litera, 2018.
- Ioan-Aurel Pop, Istoria ilustrată a românilor pentru tineri, București, Editura Litera, 2018.
