NexT a fost cel mai mare festival de scurtmetraj din România. A fost, pentru că s-a încheiat. În decembrie anul ăsta a avut loc cea de-a 12-a ediție și ultima, la MȚR, într-una dintre puținele săli de cinema care au mai rămas în centrul Bucureștiului. NexT a fost creat în 2007 de Ada Solomon și Yvonne Irimescu în memoria regizorului Cristian Nemescu (California Dreamin' (Nesfârșit), Marilena de la P7) și a sound designer-ului Andrei Toncu, amândoi uciși într-un accident de mașină, pe 25 august 2006. „NexT a apărut din nevoia de a găsi o modalitate de a ne șterge lacrimile de pe obraji”, scria Ada Solomon, directoarea festivalului, în catalogul ediției din 2009.
A fost un festival pentru prieteni, făcut de prieteni. A fost o școală de privit filme pentru mulți dintre noi, studenți pe-atunci sau proaspăt scăpați de facultate, călătorind cu trenul până la București ca să vedem toate scurtele din competiție, plus selecția de filme românești din Festival Friends, și să ne strecurăm la petreceri, unde dădeam tot timpul nas în nas cu câte un regizor invitat. Apoi urmau pariuri, discuții, certuri, favoriți, timpul se măsura în festivaluri, iar NexTul tot creștea de la un an la celălalt, adăugând la selecția deja consistentă dezbateri, proiecții în casele oamenilor și programe de educație cinematografică. Până într-o zi, când a apărut anunțul că ediția din 2018 e și ultima. De ce? Pentru că precaritate, finanțări cu țârâita, cultură.ro.
Așa că am adunat câțiva dintre oamenii NexTului pentru o ultimă tură de filme&amintiri. I-am rugat pe spectatori și pe organizatori să spună care e scurtmetrajul lor preferat din toți anii de festival și ce-i leagă cel mai mult de NexT. Au răspuns Alexandra Safriuc, Ada Solomon, Cristi Luca, Andrei Gorzo, Cătălin Cristuțiu, Serghei Rugasky, Oana Ghera, Tudor Cristian Jurgiu, Paul Negoescu, Paul Petrache, Irina Trocan. Citindu-le răspunsurile, am trecut înc-o dată prin unele dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultimii 12 ani.
A fost odată un festival:
Alexandra Safriuc
spectator NexT, co-fondator și selecționer ShortsUP
Nu știu să vorbesc în filme preferate, cu atât mai puțin în scurtmetraje preferate. Mi-e greu cu topurile, deși cred că mi-ar face viața mai ușoară. Dar dintre experiențele mele de spectator de festival, cea de la NexT m-a marcat și ulterior m-a influențat în viața profesională. Eram în clasa a 12-a când am fost prima oară la NexT. Mă pregăteam pentru UNATC, veneam weekend de weekend în București și mi-am convis părinții să mă lase, o dată, să stau mai mult. Era prima ediție NexT și prima mea vizionare de film scurt în sala de cinema. Nu știam prea multe despre scurtmetraje - făcusem o pasiune în adolescență pentru frații Quay și cred că doar din cauza asta mi-am pus problema înainte că există formatul ăsta cinematografic. Am stat atunci și la reluări. Și într-un fel, experiența asta mi-a deschis o pofta de cercetare a scurtmetrajului. Abia mai târziu mi-am dat seama cât de important e rolul pe care și l-a asumat NexT, atât pentru tinerii din industria de film, cât și pentru publicul larg. Mi-a părut foarte rău să aud că sunt nevoiți să renunțe. Sper totuși că se va găsi sprijinul necesar ca ei să continue. E un moment în care scurtmetrajul este mai vizibil decât oricând, iar dispariția unui festival cu experiență în domeniu ar fi o pierdere atât pentru industrie, cât și pentru public.
Ada Solomon
co-fondatoare NexT, producătoare de film
Dacă trebuie să aleg un film în relație cu NexT, acesta este, fără nici o ezitare, Marinela de la P7. Pentru că acolo s-a născut NexT, pentru că prin Marilena de la P7 am descoperit spiritul NexT, pe Cristi Nemescu și pe Oto Toncu, pentru că lucrând la Marilena de la P7 am înțeles ce înseamnă un eveniment pentru prieteni, între prieteni și de ce sunt importante festivalurile fără glamour, dar cu spirit. Pentru că m-am format cu Marilena de la P7 așa cum m-am format prin și cu NexT. Iar dacă ar fi să numesc încă două momente din festival, ar fi filmele lui Jamie Travis - o năzdrăvănie vizuală copleșitoare și atât de potrivită NexTului. Și filmul și prezența în festival a acestuia ca NexT generation a filmului lui Luca Istodor Visul Vampirului. O joacă de copii cumva, dar la fel - super creativă și extrem de liberă în spirit. Iar când spun prezența în festival a lui Luca este și pentru că cred că succesorul de facto al NexT - așa cum a fost el gândit inițial, este astăzi Super.
Cristi Luca
spectator NexT, critic de film, programator
Câștigătorul Trofeului NexT la ultima ediție: Hector Malot: The Last Day of the Year (r. Jacqueline Lentzou, 2018) e despre singuratatea unei tinere în preajma Anului Nou, cu fricile și dorințele ei, cu nevoia ei de comunicare, cu muzicile ei și câinele ei mare, alb, spălat într-o cadă. Asta e și imaginea de final, plină de grație, cu care se încheie și NexT-ul, festivalul care a însemnat pentru mulți dintre noi locul în care ne-am regăsit într-o îmbrățișare continuă sub semnul prieteniei. Mulțumesc, NexT.
Andrei Gorzo
selecționer NexT, critic de film
Méditerranées e un film de 32 de minute, semnat în 2012 de Olivier Py – un proeminent regizor francez de teatru – și prezentat în același an la NexT, unde a câștigat trofeul festivalului. Tot ce face Olivier Py acolo este să ne prezinte niște filmări amatoricești din arhiva propriei familii (filmări realizate în bună parte de mama sa, cu o cameră de 8 mm, din 1961 până prin anii ’70), încetinindu-le din când în când, acompaniindu-le abundent cu Wagner și Verdi și mai ales comentându-le (în voice-over). Cele mai vechi filmări datează de dinainte de nașterea lui Olivier (1965). Viitorii lui părinți – niște adolescenți pe-atunci – se filmează unul pe altul. Mama viitorului regizor își filmează clanul (care o include pe propria ei mamă, ca și pe mama acesteia) în diverse momente de fericire. Cerul e mereu senin, marea mereu aproape, iar pelicula de 8 mm face ca albastrul să iradieze. La vremea aceea, familia trăiește – de mai multe generații – în Algeria, care încă este o colonie franceză. Pe dinafara acestor cadre idilice, un război de decolonizare crește în intensitate pe măsură ce deznodământul lui – independența Algeriei (1962) – se apropie. Războiul aproape că nu se vede în filmele familist-bucolice ale soților Py. Punându-le, prin voice-over-ul său, în contextul lor istoric, Olivier le mărește încărcătura emoțională.
Pentru o asemenea familie de francezi născuți în Algeria („picioare negre”, cum li se spune), decolonizare înseamnă dezrădăcinare. Se stabilesc de partea cealaltă a mării, în sudul Franței, dar îi vedem descoperind și zăpada cu ocazia unei excursii la ski: filmările pe 8 mm dau zăpezii aceeași luminiscență ca și mării, transformă niște pulovere de schiori în împroșcături de roșu aprins, absolut izbitoare pe fond alb, conferă rememorării o dimensiune de halucinație. În voice-over-ul său, Py continuă povestea părinților lui (de pildă, într-o filmare din anii ’70 cu ei, realizată de el însuși, ne arată semnele sfârșitului iubirii lor) și, în același timp, continuă să integreze traiectoria lor ca familie în mișcări mai ample – socio-politice, global-istorice, dar și mitice, cosmice. Idila algeriană proiectată și prezervată de părinții săi în cinemaul lor privat pe 8 mm devine pentru Olivier Py paradisul din care el a fost alungat înainte de a se naște – o Arcadie unde dorința coincidea cu destinul și unde tatăl său băiețandru se urca în copaci, frumos ca Pan și atât de subțire încât nicio creangă nu se rupea în urcușul său. Provenit dintr-o familie care pe lângă pieds-noirs includea italieni și spanioli, Py invocă „mediteraneitatea” ca pe o condiție mai veche decât națiunile și trimite la Virgil și la Homer. (Filmul lui datează de la începutul anilor 2010, când Mediterana încă nu ajunsese să fie percepută la scară largă, dinspre Europa, ca o groapă comună pentru refugiați din nordul Africii și din Orientul Mijlociu.) Într-un pariu de mare risc – să adune toate firele a ceea ce este el, a ceea ce a fost familia lui, să vadă totul în același timp, personalul și politicul și fluxurile mai mari care le duc pe toate –, Py își asumă păcatele grandilocvenței și pompoșeniei. Pentru voice-over-ul lui declamat, hiper-emoțional și totodată analitic, se folosește mult de scheme binare – apolinic-dionisiac, eros-agape, sud-nord. Și dă cu Verdi (Traviata), și dă cu Wagner (seninul, apolinicul Wagner din preludiul la Lohengrin), în timp ce vorbește despre tânjiri și răni primordiale.
Și-i iese. Își conectează epifaniile private la circuite mai largi. Celebrează cinemaul ca arhivator de momente, de oriceuri cotidiene, ca transformator al lor în epifanii, ca materializator al memoriei afective. Își smulge părinții din uitare și face dreptate iubirii lor. Își întipărește o străbunică în memoria spectatorului dintr-o singură imagine cu ea în kimono de Madame Butterfly (kimonoul sângerând radioactiv pe filmul de 8 mm) și câteva rânduri de biografie: „Născută în 1895 într-o familie de pescari napolitani, avea doi zei, Iisus și Puccini, ale cărui arii mari la cânta în franceză, acompaniindu-se la pian. Văduvă la 18 ani și gravidă în 1914, văzuse de la balconul ei trei războaie, traversându-le ca și când n-ar fi existat pe lume decât muzica italiană, bărbați de sedus și un Dumnezeu foarte catolic, care iartă slăbiciunile cărnii.”
Am selectat scurtmetraje pentru NexT vreme de 7 ani (2007-2013, colaborând din 2011 cu Irina Trocan) și aproape că-mi vine să spun că toată treaba ar fi meritat fie și numai ca să pot descoperi Méditerranées – acest film iridescent precum o pagină din Vorbește, memorie al lui Nabokov, dar complet neironic, sfidător de neironic – și ca, răscolit de el, să li-l pot arăta altora.
Cătălin Cristuțiu
spectator NexT, monteur
Trei amintiri care mi-au rămas în cap de la NexT:
- Filmul lui Elad Keidan, Anthem, castigator al festivalului în 2009, an în care am avut plăcerea să fac parte din juriul festivalului.
- Întâlnirea cu sunetistul și monteurul Walter Murch, la prima ediție a festivalului (ăsta da început!).
- O seară din primul sau al doilea an al festivalului, în care am pus muzică la La Scena, cred, la petrecerea de închidere a festivalului.
Serghei Rugasky
spectator NexT, „diletant într-ale filmului”
Înainte să mă mut în București veneam special pentru festival în fiecare primăvară. Multe petreceri, discuții și mai ales scurtmetraje, de toate genurile și de peste tot. Au fost multe filme bune, dar cel care mi-a rămas în cap e Smáfuglar (Două păsări), al regizorului islandez Rúnar Rúnarsson, o poveste despre doi adolescenți și o maturizare precoce. Tras în lumina crepusculară a nordului, filmul reușește să prezinte cu candoare o situație delicată și o vârstă confuză, cu așteptările, inocența și angoasele ei. E o poveste cu violență și tandrețe, două lucruri care de obicei se află la capete opuse ale spectrului, dar care în filmul islandezului sunt legate printr-un singur schimb de replici, un moment de subtilitate și eficiență. După prezența la NexT, peste câțiva ani, Rúnarsson a transformat scurtmetrajul într-un lungmetraj, Sparrows, film care a fost proiectat la TIFF.
Oana Ghera
selecționer NexT, critic de film
Încercând să scriu textul ăsta am tot dat ocol arhivei NexT și m-am emoționat în fel și chip recitind titluri și rememorând secvențe. Prima mea întâlnire cu NexT a fost în 2013, în primul an de facultate, în rol de voluntar. Un an mai târziu m-am întors ca intern și de-acolo m-am pricopsit cumva cu primul meu job, tot la NexT, care a fost deopotrivă și cea mai mișto școală prin care puteam trece. Așa că văzând, revăzând și aproape memorând bună parte din filmele NexT, nu-i ușor să aleg, dar poate că cel mai drag mie rămâne Méditerranéens, al lui Olivier Py. Construit din fragmente de peliculă filmate chiar de părinții regizorului în anii ’60, pe fundalul zbuciumat al războiului din Algeria și al relocării lor spre sudul Franței, e un film de familie care privește în urmă cu poezie și nostalgie la ultimele clipe de fericire ale unei lumi care era pe punctul de a se destrăma, cu doar câțiva ani înainte ca Olivier să facă primii săi pași. Un film luminos despre sfârșitul unei epoci de la un NexT cu final deschis, nesfârșit.
Tudor Cristian Jurgiu
spectator NexT, regizor
NexT e festivalul la care am avut prima proiecție într-o sală de cinema cu ceva făcut de mine și rămâne de aceea un festival foarte drag. Mi se pare foarte trist că un festival ca NexT nu mai reușește să supraviețuiască. De curând festivalul Super, cu filme făcute de adolescenți, nu a mai primit finanțare - sper să nu anunțe și ei ultima ediție. Acum NexT nu mai poate să continue. Nu știu care sunt prioritățile diverselor surse de finanțare, însă mi se pare îngrijorător dacă NexT nu mai merită sprijin.
NexT e un festival important nu doar în România, ci și internațional, pentru că a reușit să arate că o selecție de filme provocatoare și stilistic și tematic poate aduce spectatori reușind să contrazică concepția (mai degrabă scuza) răspândită că spectatorii își doresc doar rețete. The Patterns Trilogy, Anthem sau Misterio au fost proiectate cu sala plină și apreciate. Echipa foarte specială din spatele NexT a reușit cu mult efort să păstreze și să crească valoarea festivalului chiar și în condiții tot mai stricte de la an la an. O să fie mult mai seacă scena scurtmetrajelor proiectate în cinema din România. Chiar sper să fie doar o pauză, de fapt.
Paul Negoescu
spectator NexT, regizor
Nu prea am, în general, filme preferate, dar de la NexT mi-au rămas câteva (destule) filme în memorie, multe chiar de la prima ediție. Îmi amintesc, de exemplu, o trilogie suprarealistă (de la prima ediție), care îmbina mai multe stiluri, inclusiv scene de musical, The Pattern Trilogy parcă se chema. Dar filmul care mi-a plăcut cel mai mult a fost Anthem de Elad Keidan, un mediu metraj studențesc israelian, de la Sam Spiegel Film School (parcă). Avea o profunzime și o maturitate uimitoare pentru un film studențesc și totul era de un simplism fermecător. Mai mult de atât, l-am cunoscut și pe Elad, regizorul filmului (ulterior, că n-a putut fi prezent la ediția aia NexT) și mi-a plăcut de el foarte mult, poate mai mult decât filmul, pentru că e un om foarte fain. Și apropo de asta, unul dintre lucrurile cele mai mișto la NexT era că reușea să aducă la festival (aproape) toți regizorii sau sunetiștii filmelor selectate, pe care îi caza pe la diferiți voluntari pe acasă. Și asta făcea ca festivalul să fie foarte intim și prietenos, pentru că ajungeai să cunoști și să te împrietenești cu tot felul de oameni care împărțeau aceleași pasiuni și interese cu tine.
Paul Petrache
spectator, sub25
Cu o voce din off care ne ajută să vedem ceea ce imaginile nu ne arată, regizorul Olivier Py ne invită să urmărim filmele pe 8 mm în care familia sa și-a documentat viața cotidiană - întâlniri cu prietenii, lenevit pe plajă, băute, primii pași ai copilului ce avea să se nască. În afara cadrului, se desfășura sângerosul război algerian. „Această tinerețe va fi scurtă, precum cadrele unui cineast amator”, spune Py, care atunci când nu explică evenimentele care au bulversat viața celor de pe ecran, pică într-o reverie nostalgică. Filmul despre care am vorbit adineauri este Méditerranées, descoperit la NexT și cu imaginile căruia continui să asociez primul festival la care am fost vreodată. În cealaltă imagine care îmi vine în cap, Maria Dinulescu tunsă scurt dansează cu Nae Caranfil pe muzica lui Elvis Romano la Muzeul de Geologie, în timp ce câteva cupluri se sărută pe niște scări, lângă geode de ametist.
Irina Trocan
selecționer NexT, critic de film
Cred că pot spune fără să fie metaforic că am crescut cu NexTul - am lucrat la selecția festivalului din anul II de facultate & vreme de șase ani, timp în care echipa de selecție s-a schimbat de trei ori și am primit, probabil, pe adresa festivalului vreo 10.000 de filme. Bine că de la un punct încolo nu mai circulau pe DVD, că n-am fi avut loc. A fost fun la NexT - echipa lucra din pasiune și asta nu se poate înlocui pentru aceleași rezultate cu nicio sumă de bani (nu că am fi înotat vreodată în așa ceva). A fost libertate mare la NexT - puteam să alegem cu toată încrederea (din partea lui Yvonne și a echipei) filmele în care credeam și să presupunem că spectatorii le vor primi cu aceeași deschidere (și de la an la an, primeam destul feedback pozitiv ca să perseverăm cu aceeași optică). A fost muncă multă la NexT - nu era ediție la care să nu fim presați de timp, să nu facem overtime ca să găsim completări pentru secțiunile tematice, să nu ne trezim că pentru NexT Generation se complică întotdeauna lucrurile când trebuia să găsim & obținem un film; genul de muncă pe care o făceam cu mare drag, dar care are nevoie de multă apreciere de cealaltă parte ca să fie sustenabilă, iar în cultura românească e greu și scump să fii independent (și la fel de greu să fii freelancer sau să lucrezi cu ei). Am aflat de pe Facebook, cu o puternică strângere de inimă, că e finală vestea ediției finale. Ce pot să spun ca să închei optimist e că NexT a demonstrat în doisprezece ani că nu toate minunile țin doar trei zile.
