Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest a început în 2010, din dorința regizorului Cristian Mungiu de-a aduce în sălile de cinema de la noi filmele care făceau vâlvă la Cannes. Ajuns la a șaptea ediție, festivalul se extinde și-n Cluj, Sibiu, Arad, Timișoara, Iași, Suceava și vine la pachet cu niște invitați trăsnet: Béla Tarr, Lynne Ramsay, Laurent Cantet, Louis Garrel (oh mon Dieu!). Plus un Focus China și proiecția specială a scurtmetrajelor realizate de câștigătorii concursului Camera 9 (vi-i prezentăm peste câteva zile).
Pentru că filmele-s multe și bune, am întrebat 8 critici de film& cinefili ce-așteaptă cel mai mult și mai mult să vadă la Les Films de Cannes. Îndrăznesc să adaug Good Time, pe care, dacă nu l-ai prins deja în cinematografe la început de toamnă, poți să-l vezi acum (și să citești interviul ăsta cu unul dintre regizori).
Georgiana Mușat - You were never really here (r. Lynne Ramsay)
București: Marți, 17 octombrie, 20.30, Cinema PRO și joi, 19 octombrie, 18.30, Cinemateca Eforie
Brașov: Miercuri, 18 octombrie, 20.30 și joi, 19 octombrie, 18.20, Cinema One
Cluj: Sâmbătă, 14 octombrie, 20.45, Cinema Victoria
Cu un Joaquin Pheonix mizantrop în rolul unui recuperator și cu un aer de Taxi Driver care se vede încă din trailer, thriller-ul lui Lynne Ramsay pare să fie una dintre revelațiile acestui an, alături de Good Time (Joshua & Benny Safdie). Ambele înfățișează viața încâlcită suburbană americană, din care mai răzbat niște firicele de umanitate. Nu poți să-l ratezi. A luat premiul pentru scenariu și interpretare masculină la Cannes. Are muzica lui Jonny Greenwood. Și e făcut de o regizoare care-și asumă constant riscuri și-i iese de fiecare dată.
Serghei Rugasky - How to talk to girls at parties (r. John Cameron Mitchell)
Vineri, 20 octombrie, 17.45, Cinema PRO și duminică, 22 octombrie, 18.00, Cinema Elvira Popescu
Sida, divorţuri, adolescenţi psihopaţi, ediţia de anul ăsta a festivalului pare un pic mai sobră decât de obicei. Şi vine şi Béla Tarr. Doom and gloom, cum ar zice băieţii de la Rolling Stones. How to talk to girls at parties are un scenariu stupid şi a avut printre cele mai slabe cronici la Cannes, dar pare genul la care poţi să te relaxezi puțin într-un festival de filme serioase. John Cameron Mitchell are un stil flamboiant când vine vorba de filme despre muzică (vezi Hedwig and the Angry Inch), aşa că măcar costumele şi machiajul o să fie mişto şi sper ca, deși acţiunea se petrece la sfârşitul anilor ‘70, filmul să fie mai degrabă inspirat de perioada glam a punkului, gen New York Dolls, decât de punk-ul britanic, gen Sex Pistols. Mai bine glam decât destroy.
Oana Ghera, Un beau soleil intérieur (r. Claire Denis)
Duminică, 15 octombrie, 20.30, Cinema Elvira Popescu și joi, 19 octombrie, 20.45, Cinemateca Eforie
Din lista de măcar zece filme la care probabil că voi ajunge anul ăsta la Les Films, dacă ar fi să aleg unul singur, atunci ăla trebuie să fie Un beau soleil intérieur (mențiune specială pentru cel mai frumos titlu din program) - o comedie romantică frenchy, cu o Juliette Binoche luminoasă și super sexy în rolul unei femei trecute de patruzeci de ani care se învârte în cercurile artistice pariziene, a cărei poveste împrumută câte ceva din viața însăși regizoarei Claire Denis. (Da, Claire Denis a trecut de la drame colonialiste la o comedie romantică; și eu am fost la fel de mirată când am văzut prima dată trailerul.)
Inițial o încercare de adaptare a volumului Fragments d'un discours amoureux al lui Roland Barthes, filmul pare să fie mai degrabă un punct de vedere personal și feminist asupra aspirațiilor unei femei mature (așa cum sunt Binoche, Denis și scenarista Christiane Angot) în ceea ce privește relațiile, iubirea și sexul. Și pentru că tot am ajuns la capitolul ăsta, filmul începe fix cu o scenă de sex extrem de realistă, pare-se.
Dragoș Marin - Un beau soleil intérieur (r. Claire Denis)
În mod bizar, Un beau soleil intérieur de Claire Denis, una dintre cele mai mari cineaste ale lumii, nu și-a găsit la Cannes locul în competiția principală, deschizând Quinzaine des Réalisateurs. Dar Denis e capabilă de capodopere incontestabile (Beau Travail) și de curiozități cel puțin fascinante (Trouble Every Day), așa că așteptările mele rămân mari, deși s-a spus despre acest film al ei că e mai sprințar și ușor de mestecat decât filmele anterioare. În rolul principal e Juliette Binoche, de obicei excelentă la jocuri intelectuale, fie în registrul psihodramei (Elles) fie în cel romantic (Certified Copy). Următorul film al lui Denis e un SF cu Robert Pattinson.
Roxana Tocilescu - Soldații (r. Ivana Mladenovic)
Duminică, 22 octombrie, 20.30, Cinema Muzeul Țăranului
Până în februarie, când intră în cinemauri (dar cine mai are răbdare până atunci?), nu se arată vreo altă ocazie de a vedea ecranizarea excelentului roman autobiografic al lui Adrian Schiop, Soldații. Poveste din Ferentari, așa că proiecția din cadrul festivalului nu trebuie ratată. Dincolo de exotismul subiectului (și cu gay, și cu romi), adaptarea regizoarei Ivana Mladenovic vorbește despre relația dintre doi oameni aflați pe poziții inegale de putere și deschide un drum care trebuia deschis. Ideal ar fi să stârnească toată vâlva pe care ar fi meritat s-o facă romanul.
Cătălin Olaru - Geu-hu (r. Hong Sang-soo)
Sâmbătă, 21 octombrie, 18.45, Cinema Elvira Popescu și duminică, 22 octombrie, 21.15, Cinemateca Eforie
În 2017, filmul pe care mi-am propus să nu-l ratez este Geu-hu (titlu internațional: The Day After), prezent anul acesta în competiția oficială a Festival de Cannes. De ce Geu-hu? Pentru că e regizat de Hong Sang-soo, maestrul sud-coreean al gesturilor mici și al conversațiilor lungi care nu duc nicăieri, al unui cinema fără vedete, fără momente mari și fără morală. La final, mare mirare dacă nu rămâi cu două curiozități și/sau pofte foarte mari: de sake și de mai mult Sang-soo.
Cristi Luca - Geu-hu (r. Hong Sang-soo)
Dintre regizorii contemporani, Hong Sang-soo e cel mai enervant. La câteva luni odată, apare câte un nou film de-al său, despre diferența dintre imaginație și realitate, despre confuzia din mințile noastre sau despre ridicolul micilor noastre vanități. Aceleași teme și situații sunt întoarse repetitiv pe toate părțile, cu o răbdare care i-ar face invidioși pe campionii la croșetat manual (da, există așa ceva). The Day After, ultima sa creație, nu pare să facă excepție. De fapt, sunt sigur, la fel ca orice personaj al filmelor sale.
Filip Standavid - Sátántangó (r. Béla Tarr)
Duminică, 15 octombrie, 12.00, Cinemateca Eforie
Lasă că romanul lui László Krasznahorkai este, după mintea mea, cel mai bun roman est-european publicat vreodată (traducerea a apărut la noi acum cinci ani), dar filmul lui Béla Tarr, vreo șapte ore și ceva de ecranizare dementă a unei cărți demente, e de un realism atât de apăsat, de in-your-face, încât întreaga afacere capătă un aer de înfricoșătoare fantasmagorie, exact ca-n viață. E cinema total, magmatic: ori te duce cu sine, ori te face să fugi mâncând pământul. Eu spun că merită să te-arunci în mâzga lui de la trambulina mare.
Ionuț Mareș - Jeune femme, Ava, Western ș.a. ;)
S-a întâmplat ca în acest an să fi văzut deja mai multe dintre filmele de la Cannes, fără să fi fost pe Croazetă. Dintre cele văzute şi care foarte probabil nu vor mai ajunge în România, recomand insistent câteva realizate de nume (încă) puţin cunoscute: Jeune femme, de Léonor Serraille (premiat cu Caméra d'Or) - un film minunat; Ava - tot un debut francez al unei regizoare, Léa Mysius, care arată că încă se poate face un „coming-of-age film” fără clişee şi cu prospeţime; al treilea ar fi excelentul Western, de Valeska Grisebach.
Dintre cele încă nevăzute, e greu să nu-mi doresc să savurez pe marele ecran ce au mai făcut trei dintre regizorii care-mi sunt dragi: Un beau soleil intérieur - Claire Denis; 12 jours - Raymond Depardon; The Day After - Hong Sang-soo. E drept, am şi citit lucruri foarte bune despre ele. Şi, bineînţeles, nu aş rata 120 battements par minute (r. Robin Campillo), lăudat ca unul dintre cele mai ambiţioase filme din 2017 - tematic şi formal.
