Ai 15-16 ani. Măzgălești spatele unui caiet cu versuri, desene. Sau poate ai un aparat foto amărât, găsit prin casă, și simți nevoia să îl pui la ochi uneori. Sau te înscrii în trupa de teatru a liceului. De bună voie și nesilit de nimeni. Cert e că îți place. Ba chiar ți se și spune că ești bun. Ce faci cu toate astea?
Rewind
Showcase of Young Talent (SYT), a căpătat viață în iulie anul ăsta. E, pe de o parte, un festival pentru adolescenți cu vârste de 14-19 ani, care au ocazia să-și scoată la lumină creațiile din mai multe domenii (teatru, arte vizuale, film, muzică), dar și pentru noi, restul, cei care ne minunăm de ce se poate face la vârsta asta. Ideea a apărut în primăvară: echipa de organizare de la Ideo Ideis își dorea să modifice conceptul de Noaptea Teatrului Tânăr, pentru că se cam bătea cap în cap ideea de noapte albă cu viața de adolescent în care, spre miezul nopții, încep să te cheme părinții acasă.
„O nebunie de vreo 10 minute”
„Bă, ceva nu e ok. Am zis: hai să vedem cum putem să transformăm treaba asta, cum poate să funcționeze mai bine”, spune Lavinia Cioacă, project managerul SYT. „Pentru că avem deja 11 ani Ideo Ideis în spate, ne-am nișat destul de bine pe expunerea puștanilor și pe lucrul cu ei. Ne doream să diversificăm artele targetare și să încercăm să oferim contexte în care participanții să fie expuși și să cunoască oameni cu care pot colabora. Și atunci am zis: de ce să n-o facem pe un weekend? De ce să n-o să o facem pe mai multe secțiuni? Și a fost o nebunie de vreo 10 minute în care am aruncat idei și le-am pus pe un flipchart. Între timp, s-a alăturat Arcubul poveștii, s-au aliniat toate astrele, și am zis ok, let’s do it.”
Așa că, la început de iulie, s-au apucat de treabă: au gândit o identitate vizuală, branding-ul, strategia de comunicare, au dat drumul la call-urile de înscriere, și au început scouting-ul după tineri puși pe treabă. Cu sloganul Artă ce poți scos la înaintare, și-au activat toate cercurile de prieteni și, la scurt timp după, au venit și înscrierile.
Cele mai multe înscrieri au fost la secțiunea arte vizuale - spre 30 -, din care au ales 10. Cu pictură, colaj, grafică. La foto au fost șapte expozanți, și alături de ei au mai fost incluse, în festival, trei spectacole de teatru ale unor trupe din București, două monoloage și trei concerte. În juriu a fost implicată toată echipa de organizare, iar la arte vizuale și foto au fost selectați mai întâi oamenii care urmau să fie expuși, și abia apoi lucrările. Au căutat lucrări cu amprentă, în care să se simtă o notă personală, niște povești, niște „filme”. Au ales, în medie, trei lucrări pentru arte vizuale și câte șase fotografii de fiecare, căutând, în fiecare caz, să găsească un fir comun, o temă. Ei, și de aici a începutul greul.
Play
Startul s-a dat vineri, 11 septembrie, la ora 19:00, la Hanul Gabroveni - sediul mai nou al Arcubului -, printr-un vernisaj al expozițiilor de colaje, picturi, grafică și fotografie, ca mai apoi să înceapă și primul spectacol de teatru din program: Trilogie belgrădeană, al trupei Brainstorming, de la Coșbuc. În acorduri de Ederlezi, cu sala mare plină și cu unii dintre membri trupei în prag de admitere la UNATC, spectacolul, la a cărei regie au contribuit chiar și ei, spune patru povești ale unor belgrădeni care au emigrat din țară, în timpul răzoboiului, și care au încercat să-și găsească echilibrul în alte locuri din lume, dar au eșuat. Jucat în premieră la Ideo Ideis, Brainstorming-ul a primit acolo, ca premiu, participarea la SYT.
În a doua seară, cei de la Victoria Art au pus în scenă o adaptare după The Fault in our Stars (Sub același cer), de John Green (una dintre cele mai bine vândute cărți pentru tineri din ultimii ani) - o poveste despre niște adolescenți încercând să fie adolescenți în timp ce luptă cu cancerul. Previzibil, sala a izbucnit în aplauze.
Duminică a fost rândul celor de la Acting Up să pună în scenă Povestea noastră, o adaptare după Hide & Seek, de Esther Roly.
„Ca să nu mai fiu la înălțime mă dau jos din pom
Fug acasă fin’că vine noaptea minții și-o s-o dorm” (Bonel - Break)
Cele trei seri au fost încheiate de concerte, culese din cele mai diverse zone. În prima seară am avut hip-hop, cu Bonel, un puști rârâit de 15 ani ani care cântă de la 12, și care tocmai își lansează album. Sâmbătă, niște băieți cu chitare zgomotoase, numiți Pyroblast, au insistat să ne ridicăm de pe scaune, că „n-am mai avut niciodată concerte la care să stea lumea jos”, și așa am ajuns să dăm din cap pe thrash-metal. Iar duminică am ieșit în curtea Hanului Gabroveni, pentru un DJ Set cu Mihai Bălăcescu, un tip de 18 ani din Coșbuc, laolaltă cu ceata lui de fani care nu s-au mișcat din fața pupitrului o oră întreagă.
Cei mai tineri participanți au fost Matei Bumbuț (14 ani), la foto (care e tânăr și în breaslă, apucându-se de fotografie abia acum câteva luni), și Rareș Fota (14 ani), care a avut un monolog, Al dumitale credincios, Charlie. Rareș s-a apucat de teatru acum un an jumate. „La început mi se părea interesantă ideea de arte teatrale, și comunitatea, și acel gen de oameni. Când am simțit că pot să fac perfomanța asta, m-am dus și m-am alăturat trupei Victoria Art.”, spune el. E entuziast, îl vezi cu câtă sete absoarbe experiența asta. Pe scenă se agită, are intonație, vorbește răspicat, iar în spatele ei se întreabă ce a făcut bine și ce nu. În monolog, Charlie e un băiat cu întârziere mintală care, în dorința de a deveni mai deștept, acceptă o operație riscantă pe creier. La o lună de când a început să joace monologul, Rareș nu crede că e încă în forma finală. Se gândește că poate i-ar adăuga un tic nervos. Că ar mai lucra la final, să fie mai echilibrat. Vrea să fie perfect. Și, dacă la cei 14 ani reușește să empatizeze și să dea viață atât de bine unui personaj încât să facă o sală întreagă să se ridice în picioare, în aplauze și chiote, probabil o să-i și iasă.
De SYT a aflat pe ultima sută de metri. „Era cam ultima zi de înscriere, și mi-a spus cineva de el. Și am trimis un mail rapid, și asta a fost. Apoi, m-am trezit în timpul nopții, am avut așa, o presimțire, m-am uitat, și am văzut că am fost acceptat.” E deja al patrulea festival la care participă, după ID Fest, Histroniada și Mark Twain, și e hotărât că va face actorie. „Mi s-a părut o experiență unică. Am venit aici și am văzut oameni din toate zonele artistice, pictură, cinematografie, teatru, și am văzut că e speranță și talent, și cred că e o idee genială.”
„Ceva ce mă lasă să greșesc”
Printre cei mai precoce se numără și Lia Ștefănescu, acum 17, care s-a apucat de fotografie la 11 ani. Cam pe la vârsta la care unii dintre noi încă citeau Vrăjitorul din Oz. Cert e că ea a găsit, atunci, un aparat prin casă, și o vreme s-a jucat cu el, până când i-a luat tatăl ei ceva mai bun. Însă nici cu ăsta n-a fost pe deplin mulțumită. Începuse să caute. „Fiind compact, era totul automat, și nu puteam face nicio setare manuală. Mă enerva asta, că voiam să dau o anumite trăire unei poze și nu puteam, pentru că ieșea cum voia el.” Pentru Lia e foarte importantă lumina. „Mai ales în contrast cu întunericul. Am citit când eram mai mică - fotografia e un mod de a picta cu lumina.”
La SYT s-a înscris pentru că nu avea ce pierde, după cum spune chiar ea. „Îmi place să mă joc cu asta. La fel și cu pictura, și cu filmul - e ceva ce mă lasă să greșesc, și cred că la vârsta asta e ceva important, mai ales că acum nu te doare dacă greșești.” A ales fotografii din portofoliul său (pe care îl pregătește pentru înscrierea la facultate - vrea să facă montaj de film), și nu, n-a ales doar cele mai recente fotografii. E mulțumită de evoluția ei, și toate i se par la fel de importante. „Recent, mi-am luat un nou obiectiv. Inițial, îl aveam pe ăla de kit, 18-55. Am zis că dacă nu am acum bani de dat, atunci mă folosesc din plin de ce am, decât să mă plâng.”
Și, într-adevăr, pare că a profitat din plin. Fotografiile ei sunt o joacă de lumini, cu o editare gentilă. Nu prea mult contrast, nu prea saturate. Are ochiul atent, ceea ce, probabil, i-a dat libertatea de mișcare până și cu cea mai puțin pretențioasă aparatură. Chiar ea zice că, de la atâta stat cu camera la ochi, oricum a ajuns să vadă totul în cadre.
La visual arts, în centrul peretelui pe care erau agățate colaje, picturi și grafică, a tronat un desen migălos, pe care, oricât te apropiai, tot mai găseai detalii. Era făcut de Roxana Mircea, de doar 15 ani, care era cât pe ce să nu trimită nimic la SYT, pentru că abia ce s-a apucat de desen acum un an, prin iunie „Am cunoscut o persoană, și am început să simt multe lucruri, și aveam nevoie să exprim cumva asta. E ca un fel de terapie.”
Unii prieteni se temeau că vor fi alții mai buni și mai experimentați ca ea, alții, în schimb, sunt convinși că e genială. Așa că nu s-a lăsat descurajată. Ba chiar, acum se gândește să ducă asta mai departe. Să se mute în Tonitza, și să continue să-și pună imaginația pe hârtie.
Repeat
„Ar fi mișto să-i cheme și la anu’, să vadă cum au evoluat”, aud printre fotografiile atârnate. La finalul serii, duminică, în jurul nostru se adună puști care ne tot întreabă dacă se mai întâmplă ceva acum. Dacă mai continuă festivalul. Ba chiar, pe la 10 și ceva seara, apar niște puști încântați să-i arate nu știu cui expoziția. „S-a terminat”, le zicem, și vestea îi debusolează complet. „Deja?”
„Noi avem planuri mari”, spune Lavinia despre eventualele ediții viitoare. „În primul rând, de la început o gândiserăm național, doar că acum ne-am calat pe București pentru că e o ediție pilot, și am vrut să vedem cum funcționează, ca atunci cand vom merge pe național să avem deja experiența unei prime ediții, să vedem ce merge bine și ce nu. Deja de acum am primit foarte multe înscrieri de la copii care nu erau din București. Aș vrea să lucrăm cu Arcub-ul în continuare, și să rămână aceleși spațiu, Hanul Gabroveni, care mi se pare absolut minunat. Și mi-l imaginez așa, luat cu asalt. Acum am avut doar două săli, dar ei mai au încă trei săli de expoziții, și la subsol niște spații foarte mișto. Și eu vreau ca atunci cand intri în spațiu să ai peste tot artă făcută de puștani din toată țara. Să fie plin de puștani aici, să ai câte trei spectacole pe zi, iar concertele să fie în aer liber, cu public foarte numeros.”
