În 1890, Cehov a făcut călătoria vieții lui. Timp de trei luni a străbătut Siberia în condiții extrem de grele pentru a ajunge pe insula Sahalin, la 6500 km distanță de Moscova și „la doi pași” de Japonia, pe atunci un loc populat de mii de ocnași și coloniști. A stat acolo alte câteva luni, timp în care s-a documentat atât de serios încât a ajuns să facă de unul singur recensământul insulei. Întors la Moscova, a publicat o serie de articole pe această temă, iar în 1895 a scos volumul Insula Sahalin (apărut și la Editura Polirom, 2017, traducere de Alice Gabrielescu şi Tatiana Panaitescu). Într-un articol publicat în The New Yorker, Insula Sahalin este descrisă drept cea mai bună carte de jurnalism a secolului 19.
Ideea călătoriei îl rodea încă din 1899 și între timp devenise o obsesie. S-a pregătit luni întregi, a citit și a analizat tot ce-a prins pe tema Sahalin, de la hărți până la jurnalele navigatorilor care ajunseseră pe acolo înaintea lui. După cum reiese și din volumul O viață în scrisori. Corespondență (Polirom, 2018, traducere de Sorina Bălănescu), cei din jurul lui erau surprinși de această decizie și unii chiar încercau să-l descurajeze. Întrebarea pe care și-o puneau rudele și cunoscuții era: de ce te-ai duce până la capătul lumii, într-un loc sărac, mizerabil și plin de ocnași? Cehov nu avea prea multe de câștigat de aici, tema nu era una pe placul editorilor, care voiau de la el povestiri și piese de teatru (entertainment, cum ar veni), și nu reportaje bizare despre o insulă uitată de lume. Mai mult decât atât, Cehov, pe atunci în vârstă de 30 de ani, medic și scriitor apreciat, fusese diagnosticat cu tubercoluză (avea să moară 14 ani mai târziu, la vârsta de 44 de ani), iar călătoria pe care urma să o facă era una infernală. Și, într-adevăr, dacă citești scrisorile lui de pe drum - considerate a fi unele dintre cele mai frumoase din corespondența lui (și pe care le încheie uneori cu semnătura Homo Sachaliensis) - ai o perspectivă clară asupra întregii călătorii: e aproape ca un film western, dar care duce spre est, și care implică trenuri, vapoare, plute, dar și săptămâni la rând în care Cehov a călătorit cu tarantasul (un soi de trăsură rudimentară) și a îndurat friguri, ploi, noroaie, praf și călduri. El însuși are momente de disperare și nu înțelege cum de-a ajuns să facă asta, dar pe de altă parte e conștient că nu e loc de întors. Încă de pe drum, simte că această experiență îl va marca, iar de la un punct încolo, odată ajuns pe fluviul Amur începe să se bucure de tot ce vede în jur.
Când Cehov s-a hotărât să plece spre Sahalin, planul lui era acela de a scrie despre viața de pe insulă (despre care nu se știa mare lucru pe atunci) și despre politica regimului țarist în raport cu propriile colonii (și implicit de a analiza sistemul de deportare a celor condamnați pentru diverse infracțiuni). Dar, pe lângă asta, mai era și nevoia lui de a-și forța limitele și de a se desprinde de centru, de a înțelege Rusia îndepârtându-se ea, descoperind totodată o frântură din lumea asiatică. De aceea, cred că orice discuție despre experiența Sahalin trebuie să aibă în vedere și călătoria, drumul în sine. Motiv pentru care, în articolul de față, am ales să fac o selecție din ambele volume, O viață în scrisori și Insula Sahalin, cu fragmente din scrisorile trimise de pe drum, dar și cu pasaje de „la fața locului”, însoțite de ilustrațiile lui Mircea Drăgoi.
Așa cum s-a mai zis deja, Insula Sahalin nu seamănă cu nimic din ce-a scris Cehov și, din multe puncte de vedere, e cu mult înaintea timpului său (nu e surprinzător că pentru cei din epocă era o lucrare „minoră”, de neînțeles). E o combinație între reportaj, jurnal și jurnalism de investigație, care pare mai degrabă scrisă în America anilor ‘60. Fascinant e felul în care rigoarea, concizia și concretețea stilului jurnalistic (Cehov e brici la capitolul ăsta) e dublată de talentul lui de povestitor, de prospețimea observațiilor și de umor.
Pe 11 septembrie 1890, în timp ce se afla pe vaporul Baikal, gata să se întoarcă acasă, Cehov îi scria lui A.S. Suvorin, prietenul și editorul său:
„Eu sunt sănătos, deși din toate părțile mă privește cu ochii ei verzi holera, care mi‐a întins o capcană. La Vladivostok, în Japonia, la Shanghai, la Cita, în Suez și, se pare, chiar pe Lună – peste tot stăpânește holera, peste tot carantină și teamă. Într‐un cuvânt, a dracului treabă! La Vladivostok mor europenii, a murit, printre alții, și o generăleasă.”
Drumul
29 aprilie 1890, Ekaterinburg (scrisoare către familie, „Cehovilor”)
„Prietenii mei tunguși! Kama este cel mai anost dintre râuri. Ca să‐i pătrunzi frumusețea, trebuie să fii peceneg, să stai nemișcat pe șlep lângă butoiul cu păcură sau lângă sacul cu pește sărat și să tragi fără oprire din clondir. Malurile sunt golașe, copacii sunt goi, pământul este cafeniu, fâșii de zăpadă ici și colo, iar vântul este atât de puternic, încât nici dracu’ n‐ar izbuti să bată atât de tăios și de nesuferit. Când bate vântul rece și încrețește apa, care, după inundație, poartă culoarea zaţului de cafea, mi se face frig, și urât, și teamă. Armonicile de pe mal sună trist, siluete în cojoace rupte, care stau nemișcate pe șlepurile ce vin din direcția opusă, par încremenite într‐o durere fără sfârșit. Orașele de pe Kama sunt cenușii; pare că singura ocupație a locuitorilor orașelor este pregătirea norilor, a plictisului, a gardurilor ude și a noroiului de pe străzi. La debarcadere se înghesuie intelectualitatea, pentru care sosirea vaporului este unicul eveniment.”
7 mai 1890, pe malul Irtâșului (către scriitoarea Maria Kiseliova)
„Doamne, niciodată în viața mea nu am mai trecut prin așa ceva! Vântul tăios, frigul, ploaia respingătoare, iar tu binevoiește a coborî din căruța (fără coviltir) și a ține caii în frâu. Pe fiecare podeț nu poate trece mai mult de un cal... Unde am nimerit? Unde mă aflu? De jur împrejur este pustiu, tristețe... Se vede țărmul gol, mohorât, al Irtâșului... Intrăm în băltoaca cea mai mare; acum m‐aș întoarce cu mare plăcere, însă e greu... Trecem pe o fâșie lungă și îngustă de pământ... Fâșia se termină, iar noi – bâldâbâc în apă! Pe urmă, vine o altă fâșie de pământ, iarăși bâldâbâc în apă... Mâinile mi‐au înțepenit... Iar gâștele sălbatice parcă râd de noi și în stoluri uriașe se rotesc deasupra capetelor noastre... ”
(...)
„Și iată‐mă noaptea într‐o izbă, în băltoacă, chiar pe malul Irtâșului, simțind cum umezeala mi‐a pătruns în tot corpul, mă simt singur, ascult cum Irtâșul meu ciocănește în sicrie, cum urlă vântul, și mă întreb: Unde mă aflu? Ce caut aici? În odaia de alături, dorm mujicii – și chirigiul meu. Sunt niște oameni de treabă. Că dacă erau răi, puteau foarte bine să mă jefuiască și să mă arunce în Irtâș. Este singura izbă de pe mal, martori nu sunt...”
14‐17 mai 1890, Krasnâi Iar‐Tomsk (către familie)
„Din cauza tensiunii, a bătăii de cap cu valizele și celelalte, și poate și din cauza chefurilor de rămas‐bun de la Moscova, am avut hemoptizii dimineața, motiv de deprimare și de gânduri negre, care, la capăt de călătorie, au încetat; chiar și tusea m‐a lăsat, de mult n‐am tușit atât de puțin ca acum, după o ședere de două săptămâni la aer curat. Însă după trei zile de voiaj, corpul meu s‐a obișnuit cu hurducăturile și a venit o vreme când am început nici să nu mai observ că, după dimineață, vine amiaza, pe urmă vin seara și noaptea. Zilele au trecut în goană, ca într‐o boală prelungită.”
28 mai 1890, Krasnoiarsk (către familie)
„La Irkutsk ajung peste 5‐6 zile, rămân acolo tot atâtea zile, pe urmă plec spre Sretensk, unde se și încheie drumul meu cu vehicule trase de cai. Iată că se împlinesc mai mult de două săptămâni de când călătoresc fără oprire, gândurile mele merg într‐o singură direcție, cu asta trăiesc; zilnic văd răsăritul soarelui de la început și până la sfârșit. M‐am obișnuit cu felul ăsta de trai, încât mi se pare că toată viața mea n‐am făcut decât să merg cu căruța ori tarantasul și să mă lupt cu drumurile noroioase. Când nu e ploaie și lipsesc gropile pline de noroi, mă simt oarecum ciudat, ba chiar mă plictisesc. Și cât de murdar sunt, și ce mutră respingătoare am! Și cât de roase îmi sunt bietele haine!”
5 iunie 1890, Irkutsk (către scriitorul N.A. Leikin)
„De la Tomsk la Krasnoiarsk am dus un război disperat cu noroiul care ajungea până la genunchi. Dumnezeule, mi‐e groază doar să‐mi aduc aminte! De câte ori am fost nevoit să‐mi repar căruța, să pornesc pe jos, să înjur, să cobor din căruță, iarăși să mă urc ș.a.m.d.; mi s‐a întâmplat să fac de la o stație de poștă la alta 6‐10 ore, iar repararea căruței mi‐a luat, de fiecare dată, câte 10‐15 ore. De la Krasnoiarsk la Irkutsk am îndurat o arșiță cumplită și praful. La toate astea adăugați înfometarea, praful în nas, ochii care se închid de nesomn, veșnica spaimă că se rupe ceva la căruță (am căruța mea) și plictisul... Și totuși eu sunt mulțumit și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi‐a dat puterea și posibilitatea de a porni în această călătorie. Multe am văzut și multe am trăit, și toate au fost extrem de interesante și noi nu pentru mine ca scriitor, ci, pur și simplu, ca om. Eniseiul, taigaua, stațiile de poștă, surugiii, natura sălbatică, vânatul, chinurile fizice pricinuite de neplăcerile drumului, momentele de desfătare de pe urma odihnei – toate, luate împreună, sunt atât de interesante, că nu pot să le descriu. Numai faptul că mai mult de o lună am stat la aer curat – este interesant și sănătos; o lună întreagă, zi de zi, am văzut răsăritul soarelui de la început și până la sfârșit.”
7 iunie 1890, Irkutsk (către familie)
„La Tomsk m‐a vizitat poliția. La orele 11 din noapte, lacheul mă anunță că dorește să mă vadă adjunctul șefului de poliție. Ce să fie?! Nu e cumva politică? Nu cumva sunt bănuit că aș fi voltairian? Îi spun lachelui: poftește‐l înăuntru. Intră un bărbat cu mustăți lungi și se recomandă. Se dovedește că este amator de literatură, el însuși literat, și a venit în camera mea de hotel, ca la Mecca și la Mahomed, să‐mi prezinte omagiul său.”
23-26 iunie 1890, ținutul Amur (către familie)
„Amurul este un ținut extrem de interesant. Cât se poate de original. Acolo clocotește o viață de care Europa nu are habar. Ea, adică viața asta, îmi aduce aminte de povestirile din viața americană. Țărmurile sunt atât de sălbatice, de originale și de bogate, că ai vrea să rămâi pe veci să trăiești acolo. Ultimele rânduri le scriu deja în ziua de 25 iunie. Vaporul se zguduie și nu mă lasă să scriu. Navigăm iarăși. Am parcurs navigând pe Amur 1.000 de verste și am văzut un milion de peisaje extraordinar de pitorești; capul mi se învârte de încântare. Am văzut o stâncă la poalele căreia Gundasova ar muri de plăcere, și dacă noi, în frunte cu Sofia Petrovna Kuvșinnikova, am organiza un picnic, am putea să ne spunem unul altuia: Mori, Denis, că mai bine n‐o să scrii niciodată!. Natura este uimitoare. Și ce arșiță este aici! Ce nopți calde!”
*
„Pe vapor aerul se încinge la roșu din cauza conversațiilor. Aici nimeni nu se sfiește să spună tare ce gândește. Nu are cine să te aresteze și nici unde să te deporteze, fă‐o pe liberalul cât vrei! Lumea este, majoritatea, independentă, de sine stătătoare, cu o anumită logică în gândire. Dacă se întâmplă vreo neplăcere la Ust‐Kara, unde muncesc ocnașii (printre ei sunt mulți politici, care nu ies la muncă), se revoltă întreg Amurul. Nu se acceptă denunțurile. Un politic fugar poate cu ușurință să meargă cu vaporul până la ocean, fără să se teamă că va fi denunțat de căpitan. Aceasta se explică în parte și prin indiferența totală față de tot ce se întâmplă în Rusia. Fiecare dintre ei își spune: ce treabă am eu cu politica?”
11 iulie 1890, Sahalin (către familie)
„Am ajuns. Sunt sănătos. Telegrafiați Sahalin, Cehov.”
Insula Sahalin
„Postul Alexandrovsk, sau mai simplu Alexandrovsk, e un orăşel micuţ şi ordonat, de tip siberian, numărînd aproximativ trei mii de locuitori. În oraş nu se vede nici o clădire de piatră, totul e construit din lemn, şi biserica şi casele şi trotuarele, mai ales din zadă siberiană. Aici este reşedinţa guvernatorului insulei, centrul civilizaţiei din Sahalin. Închisoarea se află în apropierea străzii principale; pe dinafară nu se deosebeşte de o cazarmă şi astfel nici Alexandrovsk nu are aspectul lugubru la care mă aşteptam.”
„Vizitiul m‐a dus în slobozia coloniştilor, care formează o suburbie a oraşului. Ţăranul P., un fost deportat, mi‐a arătat locuinţa lui. O curte micuţă pavată, după obiceiul siberian, cu bîrne şi înconjurată de şoproane; casa, compusă din cinci odăi mari, spaţioase, curate, are şi bucătărie; de mobilă însă, nici urmă.”
„Cu mici excepţii, ocnaşii şi coloniştii umblă liberi, fără lanţuri şi fără însoţitori; îi întîlneşti pe străzi la fiecare pas, fie în grupuri, fie izolaţi. Îi găseşti prin curţi şi prin case, unde muncesc ca vizitii, rîndaşi, bucătari şi dădace. La început, această apropiere te stinghereşte şi te înfioară. Dacă treci pe lîngă o casă în construcţie, vezi pretutindeni ocnaşi cu topoare, pile şi ciocane. Fără să vrei, te gîndeşti că acuşi‐acuşi te pocneşte! Sau te duci la un prieten şi negăsindu‐l acasă te aşezi să‐i scrii un bilet, în care timp la spatele tău stă şi aşteaptă servitorul lui, tot un ocnaş, ţinînd în mînă cuţitul cu care a curăţat cartofii la bucătărie. Sau dimineaţa, devreme, pe la ora patru, te trezeşti din cauza unui zgomot suspect – deschizi ochii şi vezi că spre pat se furişează ţinîndu‐şi respiraţia un ocnaş. Ce‐i cu tine? Ce vrei? Să vă curăţ cizmuliţele, înălţimea‐voastră. Dar curînd m‐am obişnuit.
„Ca să mă pot duce în cît mai multe centre populate şi să cunosc mai de‐aproape viaţa a cît mai mulţi deportaţi, am aplicat metodă care în situaţia mea mi s‐a părut singura cu putinţă. Am făcut recensămîntul. Mergeam prin sate şi intram din izbă în izbă, înscriind pe stăpînul ei şi pe toţi membrii familiei, pe locatari şi lucrători. Pentru a‐mi uşura munca şi a‐mi scurta timpul, mi s‐au propus cu amabilitate ajutoare, dar cum scopul principal al acestui recensămînt nu era rezultatul statistic, ci impresiile pe care mi le putea prilejui procesul lucrărilor, m‐am folosit foarte puţin de ajutorul altora. Această muncă, făcută de un singur om în răstimp de trei luni, nici nu poate fi numită propriu‐zis un recensămînt, căci rezultatele nu sînt complete şi exacte, totuşi, cum date mai precise şi mai serioase lipseau atît în cancelariile administraţiei Sahalinului, cît şi în literatură, mi‐am spus că cifrele mele ar putea să fie şi ele bune la ceva.”
„La Korsakovskoe umbla cu mine din izbă în izbă ocnaşul Kisleakov; un om tare ciudat. Reporterii judiciari cred că nu l‐au uitat. Este faimosul furier Kisleakov, din Petersburg, care şi‐a omorît soţia cu ciocanul, prezentîndu‐se apoi singur la poliţie şi mărturisindu‐şi crima. După spusele lui, nevastă‐sa era foarte frumoasă şi el o iubea nespus de mult. Certîndu‐se odată cu ea, s‐a jurat pe icoană că o va ucide şi din clipa aceea o forţă nevăzută i‐a şoptit fără încetare la ureche: Ucide‐o, ucide‐o!
„Într‐o izbă din Alexandrovsk am găsit o rusoaică îngrijind de gospodăria unui grup numeros de kirghizi şi caucazieni, şi am înregistrat‐o ca fiind concubina unui tătar sau ceceneţ, cum îi spunea dînsa. La Alexandrovsk, tătarul Kerbalai, cunoscut aici de toţi, trăieşte cu rusoaica Lopuşina şi are cu dînsa trei copii. Vagabonzii îşi înjghebează şi ei familii şi unul, Ivan, din Derbinsk, în vîrstă de 35 ani, mi‐a declarat zîmbind că are două concubine, una aici şi una la Nikolaevsk, repartizată de conducere. Sînt cazuri cînd un colonist trăieşte de zece ani cu o femeie şi nici nu ştie dacă are familie, de pe unde este şi care‐i adevăratul ei nume. La întrebarea mea cum se înţeleg, colonistul şi concubina lui îmi răspundeau de obicei bine. Unele femei deportate îmi spuneau că acasă, în Rusia, bărbaţii lor îşi făceau de cap, le băteau şi le scoteau pe nas bucata de pîine ce‐o mîncau în casa lor; aici însă, la ocnă, au dat pentru prima oară de o viaţă mai bună. Slavă domnului, trăiesc acum cu un om bun, el are milă de mine. În mod obişnuit, deportaţii preţuiesc concubinele şi se poartă bine cu ele. ”
„În primele zile după sosirea în Sahalin, femeia liberă umblă ca năucă. Insula şi atmosfera de ocnă o zăpăcesc. Spune, disperată, că nu‐şi făcuse iluzii venind aici, că se aştepta să fie rău, dar realitatea a întrecut orice margini. De îndată ce a stat de vorbă cu femeile venite înaintea ei şi le‐a văzut traiul, capătă convingerea că atît ea, cît şi copiii ei sînt pierduţi. Deşi pînă la ispăşirea pedepsei mai sînt încă zece, cincisprezece ani, ea nu visează decît continentul şi nici nu vrea să audă de înjghebarea unei gospodării care i se pare prea sărăcăcioasă şi deci nu merită vreo osteneală. Ea plînge zi şi noapte, bocindu‐şi rudele lăsate acasă, iar bărbatul ei, conştient de vina ce‐o poartă, tace posac, pînă cînd, în cele din urmă, îşi pierde răbdarea şi începe s‐o bată, certînd‐o că a venit.”
„Ce anume îl alungă pe deportat din Sahalin? În primul rînd, dorul lui pătimaş de patrie. Toţi ocnaşii vorbesc de fericirea, de bucuria de a trăi în patrie! Despre Sahalin, despre pămîntul, oamenii, copacii şi clima de aici, toţi vorbesc cu dispreţ şi repulsie – numai în Rusia totul este minunat, totul este încîntător. Nici imaginaţia cea mai îndrăzneaţă n‐ar admite că în Rusia s‐ar putea găsi oameni nefericiţi, căci numai faptul că trăieşti undeva în gubernia Tuia sau Kursk, că vezi în fiecare zi izbele şi respiri aerul locurilor natale este prin sine însuşi o fericire supremă. Dumnezeu poate da sărăcie, boală, poate să‐l facă pe om orb sau mut, un renegat al societăţii, numai să‐l lase să moară la el acasă. O bătrînă ocnaşă, care mi‐a fost repartizată un timp ca servitoare, cădea în extaz în faţa valizelor, cărţilor şi a plăpumii mele, numai pentru faptul că nu erau din Sahalin, ci aduse din patrie!”
*
So far away, Moscow was like lost youth.
And who was he, to savour in his mouth
Fine spirits that the puzzled literati
Packed off with him to a penal colony
(Seamus Heaney, „Chekhov on Sakhalin”, 1984)
