După un weekend ploios de o maximă vrie (în definitiv, există două tipuri de festivaluri: cele ale primului weekend și cele ale weekendului II – iar Cannes face parte din prima categorie), lucrurile s-au mai liniștit parțial pe Croazetă, cu tot cu frecușul viral al delegatului-general Thierry Fremaux cu poliția. Mă rog, pe cât de liniștit poate fi un climat ca acesta, în care numai filmul lui Wes Anderson, Asteroid City, aduce cu sine aproape două duzini de staruri A-List, iar lumea s-a călcat în picioare pentru premiera noului – și problematicului – serial The Idol, cu Lily Rose-Depp și The Weeknd în rolurile principale. În acest sens, e cea mai aglomerată ediție din cel puțin ultimii patru ani încoace, semn al revenirii în forță al unei industrii a cărei producție a fost decimată de pandemie (deși devenite păsări rare, încă mai vedem pe ici-colo filme care au fost turnate înainte de 2020). Dar și cei dornici să se sustragă acestui haos – între care și subsemnata – au avut suficient spațiu de desfășurare.
De pildă: Film annonce du film qui n'existera jamais: „Drôles de Guerres”, primul film post-mortem al lui Jean-Luc Godard (căci, după cum umblă zvonul, ar exista alte câteva scurtmetraje de-ale sale care ar urma să fie lansate în viitor). Prezentat duminică la Sala Debussy, în prezența multor prinți moștenitori (cu varii pretenții) ai cinemaului său – Jim Jarmusch, Pedro Costa, Albert Serra, Gaspar Noe și Wang Bing, alături de colegul de generație, acum decan de vârstă, Costa-Gavras –, Drôles… este imposibil de pus în cuvinte, ca mai toate filmele din perioada târzie a lui JLG. Poate singurul lucru care poate fi spus cu precizie despre acest montaj de imagini colate pe spatele unor hartii fotografice Canon este că e-un soi de scrisoare de adio cineatografică. Unul dintre citatele memorabile din film este „C'est vôtre affaire et non la mienne de régner sur l'absence” („Este treaba voastră, nu a mea, să domniți peste absență”). Un altul: „Le plus éphémère des instants possède un illustre passé” („Cea mai efemeră dintre clipe are un trecut ilustru”) – adio propriu, adio al limbajului, adio al cinemaului. („N-am crezut vreodată că un PowerPoint m-ar putea face să plâng”, scrie Pedro Segura.)
Că tot veni vorba de el, mai-marele Pedro Costa – figura imperială a cinemaului portughez contemporan – este la rândul lui prezent cu un film în selecție, primul cu care revine la Cannes după premiera mondială a Juventude em Marcha în Competiție, în 2006 (a se vedea nonșalanța lor de-atunci), cu scurtmetrajul As Filhas do Fogo (Fiicele Focului), prezentat în double-feature cu Man in Black de Wang Bing (portret al unui dirijor dizident din China, apăsat de un început performativ mult prea lungit, dar consistent în cea de-a doua sa parte). Scurt de doar nouă minute, plasat narativ în preajma unei erupții a vulcanului Fogo din Cabo Verde (spațiu-fetiș al lui Costa) – și conținând prima utilizare din cinemaul lui Costa a imaginilor de arhivă –, As Filhas do Fogo este prezentat ca o instalație multi-screen, fiecare dintre cele trei cadre-secvență fiind dedicat câte unei femei: una, plimbându-se în cercuri într-un vulcan, a doua, stând întinsă pe un covor de lavă uscată, cea din urmă iluminată de focul unui incendiu. Excelent cum cele trei voci se îmbină într-un canto simfonic al suferinței feminine, inspirat de un cântec de leagăn ucrainean (subtil detaliu al susținerii sale) – al cărui laitmotiv este întrebarea „Cât vom mai fi nevoite să suferim”? (De pe urma dezastrelor naturale, a exploatării, a cruzimii umane.) Totodată, o sinteză a esteticii lui Costa de după anul 2000 (cel al capodoperei minimaliste No Quatro do Vanda) – cadre picturale ce amintesc de tehnica chiaroscuro – așteptările mele mari au fost satisfăcute pe deplin.
Un alt maestru portuguez a fost omagiat zilele acestea – regretatul Manoel de Oliveira, cu epicul său Val Abraham (1993), proaspăt restaurat de Cinemateca Portugheză, care-a dat identitatea vizuală a acestei ediții a Quinzaine (marcând primul an sub titlul gender neutral „des Cineastes”, înlocuind „des Realisateurs”), o Lenor Silveira în rolul unei Ema zâmbitoare, surprinsă cu foarte scurt timp înainte de mariajul ei nefericit cu doctorul Carlos Paiva – într-o ediție a filmelor de peste trei ore în lungime, acesta este diamantul din coroană. Livresc – de la bun început auzim vocea unui narator care ghidează imaginile, indicând afecte subtile, infecțiuni poetice care alminteri ne-ar putea scăpa, dând totodată ritmul încet și romanesc al filmului –, Val Abraham urmează viața acestei aristocrate superbe și izolate, de la adolescența bucolică la o maturitate marcată de o dezamăgire mascată cu discreție, în văile îndepărtate ale Portugaliei în care timpul curge indiferent față de intemperiile politice ale capitalei și continentului, în gesturi ritualice (vezi altarul baroc, de lemn, din casa părintească, deopotrivă semn divin, cât și de rău-augur) și-n colivii de aur. Încerc din răsputeri să evit acest cuvânt, însă, realmente, o capodoperă a cinemaului.
Să revenim însă la Competiție – nu lipsită zilele acestea de dezamăgiri: de pildă, Firebrand al brazilianului Karim Ainouz, practic o dramă Hallmark după viața ultimei soții a lui Henric al VII-lea, Catherine Parr; Club Zero al austriecei Jessica Hausner, un wannabe Triangle of Sadness (aoleu!), sau Rapito al lui Marco Bellochio, un film despre abuzurile antisemite ale papalității în secolul XIX care captivează, dar nu transcende statutul de simplă dramă istorică. Dar și, din păcate, Asteriod City, cel mai slab film al carierei lui Wes Anderson, burdușit de personaje (deci, de cameo-uri) și de planuri narative secundare (ba chiar de-o ramă meta-ficțională care prezintă planul principal drept o producție de teatru din anii cincizeci), într-o poveste care, da, e simpatică (extratereștrii sosesc într-un sătuc adormit, al cărui unic atu este craterul unui meteorit căzut în epoca neolitică și un concurs de știință pentru adolescenți, un Area 51 by Wes Anderson), dar care nu reușește să captiveze sau să convingă în măsura în care-au făcut-o precedentele sale filme. Sau, în cuvintele lui Jeff Goldblum, în rolul actorului care joacă extraterestrul – „E o metaforă, dar nu-mi dau seama exact ce-ar trebui să-nsemne”.
O reală bomboană, însă, este noul film al lui Todd Haynes, cineast vârf de lance al Noului Cinema Queer în anii nouăzeci (Poison, Velvet Goldmine), o dramă în vena lui Douglas Sirk cu puternice note meta-cinematografice, May December. Premiza este pe atât de simplă, pe cât este de întortocheată: actrița Elizabeth (Natalie Portman) vizitează timp de câteva zile un micuț oraș din statul american Georgia, cu scopul de-a documenta viața unei femei pe care urmează să o joace într-o docudramă – Gracie Atherton-Yoo (Julianne Moore, întotdeauna extraordinară), care în urmă cu două decenii ajunsese pe prima pagină a tuturor ziarelor după ce fusese condamnată pentru corupere de minori, având o relație cu un băiat de 13 ani, Joe. În planul prezent, cei doi sunt în continuare căsătoriți, ducând o viață de familie care pare absolut normală (trei copii, o casă mare în suburbie, hobbyuri și relații sociale) – însă Elizabeth vine animată de dorința de-a înțelege (deci, redeschide) rănile vechi, iar tendința ei de-a pune întrebări „binevoitoare”, care sunt fundamental insensibile, trădând modul aspru în care își judecă subiecții, va duce inevitabil la scântei. Un meta-film despre etica și dilemele morale ale docuficțiunii într-o eră audiovizuală, în care genul acaparează vasta majoritate a producțiilor populare din State, nu lipsită de umor și sarcasm în felul ei de-a chestiona senzaționalismul (vezi splendida utilizare a temei principale în preajma replicii „I don't think we have enough hot dogs”), May December e secondat de două performanțe de vârf din partea actrițelor principale, și mă îndoiesc că va pleca cu mâinile goale de pe Croazetă.
Însă am un preferat, detașat, în Fallen Leaves – noul film al lui Aki Kaurismäki; cel mai riguros film din punct de vedere formal al întregii competiții, alături de The Zone of Interest, însă acționând la un pol tematic opus: o re-adaptare a clasicului An Affair to Remember (1957) de Leo McCarey, filtrată prin sensibilitatea inconfundabilă a cineastului finlandez. Asta înseamnă personaje din clasa muncitoare (aici, o angajată a unui supermarket care își pierde locul de muncă și un muncitor de șantier care are probleme cu băutura), surprinse în cadre lungi, intens saturate și luminate puternic, în timp ce-și văd de viețile lor izolate și paupere, critică subtilă a capitalismului târziu, îmbinată aici cu una a războiului din Ucraina. Adesea auzim radiouri pornite pe canelele de știri, cu relatări din Mariupolul asediat sau de pe front, contrapunct macabru și dureros, semn al unei îngrozitoare lumi mai mari care se desfășoară dincolo de barurile îmbâcsite de karaoke, de barăcile și depozitele unde își fac veacul protagoniștii. Dar viața are cursul ei, spune Kaurismäki, unul totodată placid și transcendent – vezi frumoasa scenă a întâlnirii ratate de la cinematograful Ritz, unde singurul indiciu al trecerii bărbatului este un cerc de mucuri aruncate pe jos; dublată de trimiteri (un poster Rocco și frații săi, o proiecție a unui film de Jim Jarmusch, o glumă despre Robert Bresson) care-i ranforsează osatura narativă, Fallen Leaves e între cele mai frumoase și totodată complexe (anti-)filme de dragoste din ultimii ani, o tăgadă umanistă absolută, care nu știu câte șanse are în fața unui juriu prezidat de un cinic precum Ruben Östlund – dar, la fel ca personajele, ne putem permite să sperăm.
Au mai rămas trei zile de premiere la Cannes, cu titluri noi ale unor nume precum Alice Rohrwacher, Ken Loach și Nani Moretti, alături de o ultimă zi în care urmează să aflăm câștigătorii. Ne auzim curând!
