Azi se împlinește fix o săptămână de când protestele la adresa Ordonanței de Urgență nr. 13, care ar fi făcut viața mai ușoară celor vinovați de fapte corupție, au scos pe străzile orașelor din România și din alte țări sute de mii de protestatari. Deși guvernul a decis abrogarea acestei ordonanțe, numărul protestatarilor a atins un record la două zile după această hotărâre, când duminică au ieșit în stradă peste 500.000 de oameni. Tot atunci, a avut loc și primul miting în contrapartidă, care a strâns la Cotroceni câteva sute de voci împotriva președintelui Iohannis.
Cele mai mari proteste din România de după '89 au fost, cu o singură excepție, foarte pașnice, și deși par să-și fi atins scopul inițial - anularea controversatei ordonanțe -, ele continuă în încercarea de a determina clasa politică să respecte vocile străzii în ceea ce privește diminuarea corupției.
În contextul ăsta, am vrut să vedem ce efect au avut protestele din alte țări: au reușit ele să schimbe ceva? Am adunat răspunsuri despre urmările mobilizărilor cetățenești din Ungaria, Polonia, Bulgaria, Ucraina, Grecia, Spania, Turcia și Egipt, să vedem ce avem de învățat din ele.
UNGARIA: „Un nimic care devine tot mai violent”
(Zsófi & Zoli, bioloagă & jurnalist, Ungaria)
În 2006, în Ungaria au izbucnit o serie de proteste anti-guvernamentale după discursul în care premierul Ferenc Gyurcsány a recunoscut că partidul său a minţit pentru a câştiga alegerile din 2006.
În Ungaria, după 1989 şi înainte de 2006, nu a existat cu adevărat o tradiţie a protestelor paşnice ca mod de exprimare a opiniilor oamenilor, nu era ceva tipic. Apoi, în 2006, după discursul de la Öszöd – când premierul Ferenc Gyurcsány a mărturisit că Partidul Socialist „a minţit zi şi noapte” –, care a fost destul de violent, au început să apară tot mai multe proteste paşnice. Chiar şi după ce Fidesz a ajuns la putere în 2010, am continuat să protestăm pentru şi împotriva multor lucruri – împotriva extrădării ucigaşului azer [Ramil Safarov, soldatul care a omorât cu toporul un ofiţer armean], pentru libertatea presei, pentru Népszabadság (n.r. – cel mai mare ziar tipărit din Ungaria, care l-a criticat adesea pe premierul Viktor Orbán şi care ar fi fost închis, cred opozanţii, la presiunea guvernului), împotriva memorialului dedicat celui de-Al Doilea Război Mondial de la Szabadság tér, împotriva guvernului în general şi probabil că vom protesta împotriva Jocurilor Olimpice din Budapesta şi pentru ONG-uri în viitorul apropiat.
Singurul protest care a avut un efect – imediat sau tardiv – a fost cel împotriva taxei pe internet. A doua zi după protest, Orbán a anunţat că nu va mai exista această taxă, dar că va lansa o „consultare naţională” pe tema internetului, asta însemnând că oricine şi-a putut exprima părerile vizavi de internet şi despre ce ar trebui să facă guvernul în acest sens (dacă va face ceva). S-a ajuns la concluzia că toată lumea ar trebui să beneficieze de servicii web mai rapide şi că ar trebui să ne îndreptăm eforturile înspre conectarea întregii ţări la internet. Considerăm asta un soi de victorie. Dar, în mare parte, ce se întâmplă ca urmare a protestelor este asta: nimic.
Acest nimic pare însă să devină tot mai violent – vedeţi protestul de anul trecut pentru protejarea parcului Városliget, când guvernul efectiv a angajat bătăuşi care să-i înăbuşe pe protestatarii compuşi din rastamani, hipioţi, intelectuali interesaţi de protecţia mediului şi alţi oameni de genul ăsta. Ungaria are şi ceva foarte unic: „ONG-uri” aservite guvernului organizează în Budapesta marşuri ale păcii, pro-guvernamentale, şi aduc oameni cu autobuzele în capitală ca să se se asigure că sunt suficienţi. Încă ceva specific Ungariei: e fascinant ce aţi reuşit să obţineţi voi în România. Pragul nostru de toleranţă vizavi de corupţie e foarte ridicat. Gen, nimeni de pe-aici nu ridică nici măcar o sprânceană dacă se bănuieşte şi/sau avem dovezi că liderii noştri fură. Dada, bineînţeles că fură, ştim asta. Dar o fac tot timpul, ăsta nu e mai bun sau mai rău decât celălalt, spune ungurul de rând.
POLONIA: „O mişcare formată spontan în mediul online a reuşit să scoată în stradă un sfert de milion de oameni”
(Kaja Puto, jurnalistă, Polonia)
Protestul de stradă joacă un rol important în schimbarea politică. În contextul de azi – adică în cel al protestelor împotriva guvernării populiste de dreapta a [partidului] PiS (Lege şi Justiţie) –, puţini îşi amintesc că PiS a ajuns la rândul său la putere printr-un val de demonstraţii naţionaliste şi catolice. Manifestaţii precum Marşul Independenţei sau „priveghiurile Smoleńsk” – organizate lunar de adepţi ai teoriilor conspiraţioniste legate de prăbuşirea avionului în care se afla preşedintele Lech Kaczyński – au adunat mii de oameni.
De cealaltă parte, ascensiunea la putere a PiS a mobilizat electoratul liberal şi de stânga. KOD (Comitetul pentru Apărarea Democrației), o mişcare formată spontan în mediul online la scurt timp după alegeri, a reuşit să scoată în stradă un sfert de milion de oameni pentru a protesta împotriva politizării Curţii Constituţionale, a media publice etc. Demonstraţiile KOD nu au schimbat nimic din acţiunile PiS, iar mişcarea în sine e descrisă de către PiS drept principalul inamic din interior „al Poloniei şi al polonezilor”. Cu toate acestea, mişcarea a reuşit să mobilizeze grupuri sociale care erau pasive înainte – cum ar fi liberalii middle-class de vârstă mijlocie. În prezent, KOD se află într-o criză din cauza controverselor pe marginea remunerării financiare a liderului ei, Mateusz Kijowski.
În 2016, o mişcare de stradă foarte de succes a fost „Protestul Negru” – o serie de proteste cu mii de femei împotriva interzicerii avortului (în prezent, în Polonia, avortul e permis din punct de vedere legal doar în cazuri de viol, când viaţa sau sănătatea femeii sunt în pericol sau dacă fetusul este diagnosticat cu anomalii grave). Forma protestului a fost sugerată de activişti ai noului partid de stânga Razem (Împreună), însă a adunat susţinători cu viziuni politice diferite. În urma acestor evenimente, parlamentul a respins proiectul de lege cu o majoritate semnificativă. Trebuie subliniat însă că proiectul de lege nu a fost iniţiat de guvern, ci de organizaţia fundamentalistă catolică Ordo Iuris.
Conflictul dintre susţinătorii şi opozanţii guvernului continuă să se exacerbeze, determinând o polarizare puternică la nivelul societăţii poloneze. Într-o astfel de situaţie, e greu să vorbim de orice formă de dialog între guvern şi protestatari. În ciuda unei puternice mobilizări în stradă a electoratului anti-PiS, opoziţia parlamentară şi extra-parlamentară este în continuare divizată şi măcinată de certuri. Suma rezultatelor la sondaje a celor mai mari două partide liberale, pro-europene (PO – Platforma Civică şi Nowoczesna – Modern) este mai mare decât procentul obţinut de PiS, însă e greu de imaginat că liderii lor, aflaţi în competiţie, vor forma o coaliţie la următoarele alegeri parlamentare. În plus, niciunul din cei doi nu pare să-l egaleze pe liderul PiS, Jarosław Kaczyński, la capitolele leadership şi carismă.
UCRAINA: „Acum e cool să vorbeşti ucraineană, să cumperi şi să foloseşti produse ucrainene şi să asculţi muzică ucraineană”.
(Anna Chornous, jurnalist şi producător TV, Ucraina)
Când mă uit la fotografiile din Bucureşti, am un sentiment de déjà vu. Îmi amintesc atât de mult de protestele din [Piaţa] Maidan din Kiev, din iarna lui 2013-2014. Contextul e diferit, însă ideea e similară la nivel general: guvernul a făcut ceva inacceptabil iar oamenii n-au mai vrut să suporte asta. Protestele Euromaidan din Ucraina au ajuns să însemne mai mult decât un protest. A fost locul în care s-a renăscut naţiunea. Au oferit un sentiment de unitate şi solidaritate, credinţă şi speranţă într-un viitor mai bun pentru ţară. Oamenii şi-au dorit dintr-odată să fie parte din schimbările de la nivelul ţării şi să contribuie la viitorul ei. Totodată, Maidan a întărit şi valoarea identităţii naţionale. Înainte, pentru mulţi tineri nu mai era cool să fii ucrainean sau să vorbeşti limba ucraineană. Maidan i-a făcut pe oameni mândri că sunt ucraineni. Acum e cool să vorbeşti ucraineană, să cumperi şi să foloseşti produse ucrainene şi să asculţi muzică ucraineană.
Din păcate, Rusia s-a folosit de scurta perioadă de dezordine în interes propriu. A pornit o campanie de propagandă masivă, a anexat Crimea şi a alimentat conflictul din estul ţării. Drept urmare, Ucraina a pierdut o parte din teritoriul suveran şi mii de vieţi. Conflictul continuă şi fiecare zi aduce noi pierderi de vieți omeneşti. Țara e secătuită atât la nivel economic, cât şi moral.
Mulţi oameni au sperat în schimbări mai rapide. Cu toate acestea, vechiul sistem caracterizat prin guvernare slabă şi corupţie persistă şi este rezistent la schimbare. Mulţi oameni sunt dezamăgiţi că reformele se desfăşoară într-un ritm încet. Dar uitându-mă în urmă, pot spune că protestele au fost necesare. A fost absolut vital ca oamenii să-şi apere drepturile împotriva unui regim şi a unor legi represive. Protestele au subliniat totodată şi direcţia pe care o are ţara, înspre Europa şi valorile europene, şi nu înspre Rusia, cum a decis preşedintele [ucrainean] de la acea vreme în ciuda unor promisiuni anterioare şi împotriva voinţei poporului. Protestele Euromaidan ne-au ajutat să scăpăm de guvernul corupt şi au pus Ucraina pe calea unui viitor european, departe de trecutul şi mentalitatea sovietice.
Protestele din Maidan au schimbat şi modul de gândire. Au arătat că oamenii nu trebuie să aştepte să vină cineva (guvern, autoritate etc.) şi să facă ceva bun pentru ei. Au înţeles că schimbările pornesc de la ei. Nu le-a mai fost frică să treacă la acţiune. În ciuda a ce se întâmplă în jurul tău, poţi să te ridici şi să faci ce crezi că e bine şi va fi bine pentru oraşul tău sau ţara ta sau chiar numai pentru comunitatea ta locală. [De la Maidan] au apărut multe iniţiative. În timpul protestelor, societatea civilă a trecut printr-o etapă de dezvoltare rapidă şi e în continuare puternică şi activă. Drumul spre schimbare e lung şi întortocheat, dar cred că Ucraina se află pe cel bun.
BULGARIA: „Nicio schimbare în bine”
(Vesselin Dimitrov, jurnalist, Bulgaria)
Să fiu sincer, nu s-a întâmplat nimic aici [după proteste] în afara faptului că am văzut că încă sunt oameni cărora le pasă de ţară. Din punct de vedere politic, nu s-a produs nicio schimbare în bine. Problemele sunt în continuare lipsa statului de drept, corupţia, lipsa libertăţii media, un sistem de educaţie prost şi lipsa voinţei politice pentru luarea unor decizii nepopulare.
GRECIA: „Ignoranța oamenilor a dus la consolidarea și la ascensiunea culturii neo-naziste și fasciste”.
(Dmitris, Grecia. Absolvent de istorie, lucrează acum în domeniul agricol)
În ultimii şapte-opt ani, în Grecia au fost mai multe proteste în contextul crizei economice, pe teme diferite. Au fost proteste împotriva guvernării care a semnat memorandumul cu FMI și UE, împotriva ascensiunii partidului neo-nazist Golden Dawn – asociat cu moartea unui muzician antifascist în septembrie 2013 și a unui imigrant pakistanez câteva luni mai târziu –, pe teme de mediu, educație, refugiați etc. Rezultatele acestor proteste nu au fost cele mai bune până acum. Pe de-o parte, am reușit să dăm jos guvernul neoliberal și să-i dăm șansa unui partid de stânga să guverneze, însă Syriza și Tsipras și-au schimbat foarte repede retorica vizavi de datoria externă a țării și de memorandum și, prin urmare, s-a transformat într-un partid neoliberal. Dezamăgiţi, oamenilor de rând nu prea le mai pasă acum de situația politică din țară. Pe de altă parte, ignoranța asta a dus la consolidarea și la ascensiunea culturii neo-naziste și fasciste.
Protestele au avut rezultate pozitive până în iulie 2015 (n.r. – când a avut loc referendumul pe tema măsurilor de austeritate impuse de creditorii internaţionali) și până la trădarea referendumului de către Syriza și Tsipras. De un an și jumătate încoace, protestele sunt mai puține și mai diluate. În ultimele șase luni au fost ceva mai dinamice din cauza situației refugiaților. De fapt, protestele recente sunt mai mult pe tema refugiaţilor. Avem multe centre de refugiaţi în ţară – să fiu sincer, sunt mai degrabă lagăre de concentrare moderne –, iar în ultimele zile au murit cinci oameni în ele. Mai sunt proteste împotriva confiscării locuinţelor de către guvern, „justiţie” şi bănci şi pe tema datoriei externe (n.r. – care ameninţă din nou Grecia).
Printre pincipalele probleme cauzate de criza datoriei externe se numără: şomajul, care are o rată de 45-50% la nivel general şi de 55-60% în rândul tinerilor de 18-35 de ani; ascensiunea fascismului şi a rasismului, care îi împinge pe tineri să îmbrăţişeze această ideologie a urii; confiscarea proprietăţii private – ticăloşii din guvern şi din bănci îi dau afară pe oameni din casele lor, iar asta face ca numărul persoanelor fără adăpost să crească în fiecare lună, la fel şi rata sinuciderilor. Viitorul nu arată deloc bine. Tinerii părăsesc ţara în fiecare an (de exemplu, din 2009 încoace, peste 200.000 de tineri cercetători au emigrat), numărul sinuciderilor creşte alarmant, ideologia neo-nazistă a devenit parte din viaţa noastră, iar toate partidele politice care vor să guverneze promit aceleaşi şi aceleaşi lucruri şi îi terorizează pe cetăţeni cu consecinţele părăsirii UE, FMI şi a zonei euro. Singura cale spre un viitor mai bun este rezistenţa împotriva tuturor celor care ne terorizează. Nu e uşor, pentru că trădarea referendumului de către Syriza şi Tsipras în vara lui 2015 a produs multă dezamăgire, dar trebuie să intensificăm eforturile.
SPANIA: „Practicile politice sunt verificate mai atent acum”
(Feliciano Tisera, jurnalist, Spania)
15 mai, 2011. Sute de mii de oameni s-au adunat în piaţa centrală din Madrid, Puerta del Sol, mobilizaţi de reţele sociale şi sms-uri, la un apel spontan lansat în cele mai urâte momente ale crizei economice care a izbucnit în 2008 şi care continuă şi acum. Motivul nu a fost atât de specific cum este acum în România. A fost un protest împotriva întregului sistem economic şi politic nedrept – care le-a permis politicienilor să se afunde sistematic în corupţie – şi a influenţei uriaşe pe care o au băncile şi marile corporaţii asupra deciziilor guvernului şi ale parlamentului.
Prima zi s-a încheiat cu camparea a zeci de protesatari în piaţă, ceea ce a dus la formarea unei tabere şi mai mari şi s-a transformat în cele din urmă într-un complex permanent de corturi reprezentând grupuri diferite. După câteva luni, tabăra a fost demontată, însă mişcarea – botezată 15M, după prima zi a protestului, [15 mai] – a generat un sistem de adunări în mai multe oraşe, care au încercat până în ziua de azi să creeze un alt mod de a face politică.
În acelaşi an, în decembrie, unul dintre cele mai mari două partide din Spania, Partidul Popular, de centru-dreapta, a câştigat alegerile generale şi l-a înlocuit pe principalul său rival, Partidul Socialist. Însă mişcarea a dat naştere unui nou partid, ai cărui membri au decis să lupte din interiorul sistemului – Podemos. Podemos şi aliaţii săi au reuşit să crească şi-au câştigat, în 2015, alegerile locale în cele mai mari două oraşe din Spania, Madrid şi Barcelona, precum şi în câteva alte regiuni.
Practicile politice sunt verificate mai atent acum şi e mult mai dificilă recurgerea la corupţie şi la trafic de influenţă în întocmirea politicilor. Deşi câteva cazuri foarte mari de corupţie din Spania au rămas în continuare nerezolvate, ceva s-a schimbat. Vechiul sistem funcţionează în continuare, iar nucleul puterii, la nivel naţional, se află în continuare în aceleaşi mâini. Dar nu se mai bucură de acelaşi grad de impunitate de care beneficia înainte de mişcare.
TURCIA: „Protestele din Parcul Gezi şi euforia de a participa la ele par acum amintiri nostalgice dintr-o altă eră”.
(Dr. Ivo Furman, Facultatea de Media şi Comunicare din cadrul Universităţii Istanbul Bilgi, Turcia)
În 2013, cetăţenii turci au pornit un val de demonstraţii care au pornit de la contestarea planului de dezvoltare urbană a Parcului Gezi şi s-a extins apoi împotriva guvernării autoritare a lui Recep Tayyip Erdoğan şi pentru alte cauze.
Situaţia din Turcia s-a înrăutăţit după protestele din 2013. La început, am crezut că totul va fi mai bine şi că Erdogan şi partidul său conservator corupt [AK] vor dispărea. Dar s-a întâmplat complet opusul. [Erdogan] nu doar că a devenit mai autoritarist în politicile sale, dar s-a asigurat şi că nu va mai exista o altă mişcare ca cea din Parcul Gezi. I-a arestat sau i-a discreditat pe toţi politicienii care-i erau potenţiali adversari sau succesori. Totodată, a recrutat o armată întreagă de mercenari social media (troller-i ai AK) pentru a-i ataca pe oamenii care-l critică pe reţelele sociale. În plus, în loc să-l blocheze de tot, foloseşte o tehnică de încetinire a accesului la reţelele sociale de fiecare dată când apare o perspectivă de agitaţie socială. Acum încearcă să împingă un referendum care-ar urma să transforme Turcia dintr-o democraţie parlamentară într-o dictatură pe modelul Rusiei/Asiei Centrale. Aşa că, în esenţă, protestele din Parcul Gezi şi euforia de a participa la ele par acum amintiri nostalgice dintr-o altă eră. Mi-aş dori să fim din nou în 2013!
„Lumea e un sat global în care noi toţi nu vom renunţa niciodată la obţinerea adevărului”.
(Erol Onderoglu, jurnalist, Turcia)
Demonstraţiile în masă nu sunt bine întâmpinate de politic, însă reprezintă un punct de referinţă puternic pentru un guvern care vrea să creeze o situaţie mai bună. Din păcate, nu se întâmplă asta nici în România, nici în Turcia. Demonstraţiile în masă din Parcul Gezi, din mai şi iulie 2013, i-au oferit guvernului turc şansa de a-şi consolida relaţia cu generaţia tânără şi de a clădi o societate reconciliată şi bazată pe încredere. Gezi a rămas în memorie drept un punct de răscruce unde nu doar tinerii, ci şi diverse mişcări politice au făcut o separare clară între visurile lor şi partidul de guvernământ şi Erdogan. În alte cuvinte, s-a creat o falie între două Turcii, în condiţiile în care autoritarismul călca în picioare transparenţa, reconcilierea, modernismul real. Apoi, înăbuşirea presei critice nu a fost suficientă, eşti împins să fii tot mai puţin legitim, să ascunzi infracţiunile şi să chestionezi tot mai puţin lucrurile. Societăţile sunt mai protejate când au media libere şi critice, însă Turcia are astăzi mai puţine instituţii media independente decât la momentul Gezi. Până la urmă, românii manifestează pentru noi, iar noi manifestăm pentru români! Lumea e un sat global în care noi toţi nu vom renunţa niciodată la obţinerea adevărului. Curaj!
„La firul ierbii, e posibil să vorbim de schimbări pozitive”.
(Fatih Kîyman, Turcia. Lucrează pentru un ONG umanitar şi e muzician)
Dat fiind tot ce s-a întâmplat de la protestele din Gezi din 2013, e greu de vorbit despre schimbări pozitive în politica mainstream. De atunci, regimul lui Erdogan a devenit mai puternic, iar acum suntem pe punctul de a face o schimbare de constituție care-ar putea, foarte bine, să anuleze orice speranță. În orice caz, la firul ierbii, e posibil să vorbim de schimbări pozitive. Două lucruri importante:
Pe unul din ele îl voi numi empatie, fiindcă dialogul nu poate descrie întru totul despre ce e vorba. Media mainstream au avut dreptate – tinerii din stradă erau, de fapt, înainte, în mare parte apolitici, dezinteresați, progresiști relativ privilegiați. Dar n-au fost doar ei. Au mai fost și stângiștii radicali, care se obișnuiseră să fie săltați de poliție din campusuri universitare pentru că împărțeau pliante, sau din stradă, pentru că organizau marșuri pentru drepturile muncitorilor. Acești doi poli opuși, precum și toate nuanțele dintre ei, care s-au regăsit umăr la umăr în Gezi, au început abia atunci să se înțeleagă unii pe alții. Rezultatul a fost solidaritatea. Efectele ei pot fi observate și azi: rețele de solidaritate asemnănătoae cooperativelor, de la programe care oferă o masă caldă nevoiașilor, la rețele unde oamenii fac schimb și donează obiecte, toate în încercarea de a contracara politica și economia establishment-ului.
Al doilea lucru are de-a face cu HDP (n.r. – Partidul Democratic al Poporului, principalul partid de opoziție din Turcia), partidul „kurzilor”, așa cum este el numit, deși mie mi se pare reducționist. Rezultatul alegerilor de pe 7 iunie a fost posibil, după părerea mea, doar ca urmare a protestelor din Gezi. HDP a devenit ceea ce este deoarece a văzut ce erau acei oameni: membri ai comunității LGBTQ, kurzi, armeni, atei, pe scurt, o minoritate foarte diversă. Și această minoritate diversă a văzut ce a devenit HDP și l-au ajutat să depășească pragul nedemocratic de 10%. OK, rezultatul alegerilor din iunie a fost anulat prin repetarea alegerilor, iar acum, co-președintele partidului, Selahattin Demirtaș, și mulți alți membri ai partidului, sunt în închisoare. Dar asta nu le anulează victoria.
EGIPT: „Dacă lucrurile se înrăutăţesc, nimeni nu le mai poate lua piaţa Tahrir”.
(Ana Maria Luca, jurnalist, România)
Era 14 octombrie 2012. Ziua Judecăţii, cum o numiseră tinerii egipteni de orientare liberală care, adunaţi în câteva ONG-uri, manifestau împotriva preşedintelui Mohammad Morsi, venit la putere cu ajutorul islamiştilor Frăţiei Musulmane.
De parte cealaltă a pieţei erau susţinătorii Frăţiei Musulmane, care protestau faţă de un recent verdict al unui tribunal ce îi achitase pe cei 24 de acuzaţi în procesul Bătăliei Cămilei – când un grup de oameni ai lui Moubarak atacaseră pe cai şi cămile protestatarii din Tahrir şi ucisesră câteva zeci de oameni.
Nu era o linie a frontului clară în piaţa Tahrir. Piaţa era plină, iar dintr-o parte a mulţimii zburau sticle incendiare şi pietre. Autorităţile deciseseră cu două zile înainte să schimbe bordurile dintr-o zonă a pieţei, iar tinerii nimeriseră peste o grămadă cu muniţie.
Tahrir devenise deja o legendă în Orientul Mijlociu, un simbol al revoluţiei, era locul care dăduse speranţă, unde se născuse democraţia. După ianuarie 2011, găzduise zeci de proteste.
Două femei care purtau niqab, un val care lasă descoperiţi doar ochii, se certau cu un cleric islamist. Ele voiau să protesteze cot la cot cu bărbaţii ca să-l susţină pe Morsi, el le spunea că nu se cade pentru o femeie să iasă din cuvântul şeicului. Ele au plecat mai departe la protest, el a rămas în urmă, mormăind în barbă.
Militanţii pentru laicitate şi liberalii au crezut întotdeauna că Frăţia Musulmană le-a furat revoluţia pe care ei o porniseră împotriva lui Moubarak şi îl aduseseră pe Morsi la putere împotriva voinţei intelectualilor şi tinerilor.
Câteva săptămâni mai târziu, Morsi a căzut şi aceiaşi tineri liberali care îl înlăturaseră pe Moubarak au susţinut regimul militarizat, dar laic, al lui Abdel Fatah al Sissi, pentru că promitea securitate înainte de toate, în ciuda unui control feroce asupra socităţii civile şi a programelor sale de democratizare.
Însă, egiptenii spun că, dacă lucrurile se înrăutăţesc, nimeni nu le mai poate lua piaţa Tahrir. Din 2011, a devenit a lor şi le oferă forţa să schimbe orice regim politic pe care nu-l mai acceptă.
Din exteriorul lumii arabe nu se vede decât terorismul, războiul şi ameninţările. Însă, văzută din interior, schimbarea de mentalitate este greu de trecut cu vederea.
