Joi, 7 iunie, începe în București a șasea ediție Super!, primul festival din România dedicat filmelor făcute de adolescenți. A pornit în 2013, din dorința unor liceeni de a avea un spațiu propriu de exprimare și s-a rostogolit de la an la an, transformându-se într-unul dintre cele mai libere locuri de joacă artistică pentru adolescenții din toată țara. Super nu e doar festival de film, Super e o caravană de întâlniri și ateliere în mai multe orașe, o comunitate de liceeni deștepți și curioși, care își încearcă talentul în film, fotografie, pictură, poezie.
În martie anul ăsta, 11 liceeni s-au întâlnit cu 11 poeți la primul atelier de poezie Super, în Green Hours Cafe. Selecția a făcut-o Teona Galgoțiu, unul dintre fondatorii festivalului, acum studentă la UNATC (și ea însăși poetă). Din 50 de înscrieri, a ales 11 autori și i-a pus în dialog cu 11 dintre cei mai buni tineri poeți de la noi.
„Am organizat workshop-ul ăsta pentru că mi se pare că poezia pare în continuare de lemn pentru generația tânără, și că e importantă încurajarea descoperirii ei. Poate poeții studiați în școală nu sunt cei mai atractivi pentru adolescenți, poate modul în care intră în contact cu aceștia și poate poezia contemporană nu are un PR atât de bun, pentru că nu te ciocnești de ea așa ușor cum o faci cu filmele, muzica sau romanele”, spune Teona.
Timp de o săptămână, fiecare poet a ținut câte un atelier de câteva ore. S-a scris, s-a lucrat pe ciorne, s-a discutat mult despre poezie. Rezultatul e o antologie cu poeme ale celor 11 participanți, pe care o puteți găsi joi, la vernisajul expoziției Super 2018: Lost and Found (de la ora 19.00, Strada Doctor Carol Davila 101) și de vineri până duminică, la festivalul Super (Cinemateca Eforie, program complet, pe superfestival.ro), unde vă recomand să mergeți, pentru că e foarte posibil să vi se topească inima în sala de cinema.
„Antologia mi se pare importantă pentru că sunt foarte puține publicații de poezie în România, iar în majoritatea antologiilor apar nume care deja se învârt în lumea literară de ceva timp. Deci mi s-a părut foarte mișto să putem publica în fiecare an câțiva poeți liceeni care sper să fie descoperiți și invitați mai departe. Și în primul rând să îi poată citi lumea, să vadă cum sunt sensibilitatea și imaginile din capul unui adolescent din anul în care trăim”, povestește Teona. Antologia nu are preț fix, „fiecare donează cât vrea. Banii pe care îi strângem merg înapoi către organizarea festivalului.”
Am aruncat un ochi peste cele 11 poeme selectate și am ales 3 care ne-au făcut țăndări. I-am rugat pe autorii lor să ne răspundă la 3 întrebări, ca să aflăm un pic mai multe despre ei:
1. Descrie-mi într-un vers (al tău sau al altcuiva) cum arată viața ta acum și, tot într-un vers, cum ai vrea să arate.
2. Cea mai mare dezamăgire de până acum și lucrul/lucrurile care-ți dau speranță.
3. Ce citești și ce-asculți acum.
(Luiza Vasiliu)
Maria Miruna Solomon, 15 ani, Bacău
improvise.adapt.overcome
îmi răstălmăcesc supa
cu litere mari cât
boabele din singurele două cluburi
din orașul fantomelor unde
totul e praf și praful în sine
râde de noi și ne suie în massaro
până-n bucurești în fiecare sfârșit de săptămână.
mai repede,
plec de la pseudo-serviciu
servietă de plastic gri metalic turnat în matrițele din petele
tigrilor bengalezi care s-au înecat cu
același plastic pe care l-am băgat și eu pe
gâtul comun al clasei muncitoare inferioare.
bingo! și în loc de numere norocoase
sunt trifoi cu patru foi printați 3D și înrămați
în muzeele de sub apa de la chiuvetă,
vă mai așteptăm pe la noi,
când ultima responsabilitate a universului
a rămas să arunce sticla la sticlă și
copiii de aur la deșeuri menajere.
Răspunsurile Mirunei (deși preferă să i se spună Miru)
1. cum arată viața mea acum: „e primăvară și pretutindeni morții încolțesc și înfloresc” - Robert G. Elekes, „Biofilm”
cum aș vrea să arate: „tehnologic, pescărușii sună sacadat cu ochelarii de soare din anii 80 puși invers”
2. cea mai mare dezamăgire: Cred că e realizarea zilnică, continuă și apăsătoare că orice aș face, niciodată nu o să fie de ajuns. Nu voi fi niciodată mulțumită. Nu o să-mi ating niciodată potențialul maxim. O să-mi pierd timpul până când n-o să mai am timp. Și că trebuie să trăiesc așa, supărată pe un concept abstract al condiției umane, fără să-l las să mă împiedice să realizez ceea ce vreau.
ce mă ține în viață și îmi dă speranță: Oamenii pe care îi cunosc, pe care o să îi cunosc și pe care nu îi voi cunoaște. Fiind plimbată prin Europa încă de mică, am învățat să apreciez cultura și limba unui popor, dar mai ales oamenii. Mă bucură imens că am ajuns să întâlnesc atât de multe persoane faine, cu personalități unice, puternice, care m-au influențat și m-au ajutat pe mine să evoluez ca individ. Mă bucură la fel de mult să îmi găsesc idoli între oameni preocupați de arte sau științe. La sfârșitul zilei, cred că mă bucură foarte mult să văd oameni buni, în general. Cred că de asta vreau să ajung regizor - fiecare poveste a fiecărui om e o chestie miraculoasă.
3. ce citesc acum: În mare, benzi desenate (exclusiv DC), cărți despre arhitectură și poezie contemporană. Cartea lui Robert G. Elekes de proză și poezie, „Aici îmi iau dinții-n spinare și adio”, e una dintre favoritele mele.
ce ascult acum: Foarte mult metal. De la deathcore la thrash și mai departe. Când nu ascult rocăreală, poate fi orice altceva, de la hip hop românesc (rep cu mesaj, frate), la Frank Sinatra, minimale, soundtrack-uri de la filme sau jocuri, indie, hip hop american din anii 90 sau chiar jazz.
Ruxandra Gîdei, 18 ani, București
hometown cringe
un oraş mic nu are niciun folos
o ghenă strâmtă în care te naşti
şi de-atunci încolo eşti privit
„dacă tot se holbează,
să o facă în New York City”
fiindcă
un oraş mic nu este decât
o ciorbă de anxietăţi şi traume
omuleţi scârboşi cu capul
întors,
mârşavi şi slobozi la gură;
ură cu care creşti
şi ură ce zilnic o priveşti drept
în
ochi
într-un oraş mic
pe toţi îi cunoşti. şi toţi ţi-s prieteni
şi zilnic te prostituezi
prin simpla ta existenţă,
prin paşii ce-ating asfaltul
într-un oraş mic
Răspunsurile Ruxandrei
1. Cum arată acum:
„așa că n-am scris până acum mai nimic / pentru că știu eu cum e cu poezia / și cum se uită la tine când te plimbi prin casă-n chiloți” (Dan Sociu)
Cum aș vrea să arate:
„Two roads diverged in a wood, and I— / I took the one less traveled by, / And that has made all the difference.” (Robert Frost)
2. Nu știu dacă are legătură cu faptul că am crescut și sunt mai atentă la ceea ce mă înconjoară sau dacă într-adevăr trăim niște vremuri tare ciudate, dar mă dezamăgește tot ce se întâmplă la momentul actual în politica internă. Ca să nu mă necăjesc prea tare, încerc, pe cât posibil, să mă concentrez asupra frumosului. De exemplu, faptul că Bucureștiul abundă în evenimente culturale de tot felul și că tot aici trăiesc (încă) o sumedenie de tineri cu inițiativă îmi dă speranță. Deși mă sperie gândul în egală măsură, îmi mai dă speranță faptul că tocmai am absolvit liceul, știind că mă așteaptă o perioadă a schimbărilor.
3. Momentan, încerc să împac jurnalele Sylviei Plath cu eseurile pentru BAC și mă aflu, în același timp, la mijlocul lecturii cu „O pasăre pe sârmă”, roman al Ioanei Nicolaie. În ultima vreme, ascult mult Sneaker Pimps – pentru mine, muzica se leagă de anotimpuri, iar, de câteva veri, parcă se potrivește cel mai bine trip hop.
Constantin Petrencu, 16 ani, Tulcea
3 mai/oriental
femeie cu sári
și rubine pe cap
mișca șolduri
pune curry în ceai
trage perdele din catifea
mă aruncă în iatac
mestecă becul
îmi dă peșcheș
e cola cu piper
pune covor de cămilă
devine afirmație pe limba mea
nu are gust de baclava
e cartof cu sare
pe farfuria made in china
call me Gordon Ramsey babe
Răspunsurile lui Constantin
1. Cum arată viața mea:
cameră galben murdar
lumină roz bombon
mă ustură retina
și am lavabil pe gură
Cum aș vrea să arate viața mea:
caști uzate de SH
cu vezuviu de ceară
urlă G10
penetrează sticlă
gâdilă timpan
mângâie cerebel
2. Cea mai mare dezamăgire de până acum:
Nu cred că sunt neapărat în măsură să vorbesc despre dezamăgiri dar dacă ar fi să aleg un moment care a reprezentat pentru mine o mare dezamăgire aș alege momentul în care am încercat să fac un „coming out” în fața mamei și m-a pus la zid imediat cu niște replici ce-i drept penibile. I mean nu e doar că a făcut ea pe victima e și că eu am tăcut pentru ca nu știam ce să zic. După s-a comportat ca și cum nimic nu s-a întâmplat, ocazional îmi mai atrăgea atenția în privința asta, adică nu a fost nici o catastrofă dar mi-a distrus starea o perioadă.
(DRAMA ALERT știu)
Ce îmi dă speranță:
O să sune foarte cheesy dar toți cei care sunt lângă mine în astfel de momente, toți cei care m-au ascultat și m-au ajutat asta mi-a dat încredere că o să fie bine, și tocmai de aceea sunt gata să afirm cine sunt. Dar pe scurt oamenii îmi dau speranță. (ahem cheesy ahem)
3. Chiar acum citesc „Soldații poveste din Ferentari” de Adrian Schiop (mulțumesc, Cosmina Moroșan) și răsfoiesc diverse volume de poezie (Komartin, Svetlana Cârstean etc.)
Sunt deschis la majoritatea sugestiilor, așa ca nu citesc un anumit fel de cărți.
O să fiu sincer 100% cea mai vinovată plăcere muzicală a mea este muzica de Eurovision.
Pe lângă pop mai ascult și experimentală, electro și foarte rar rock.
Dacă ar fi sa aleg niște artiști preferați ar fi:
JAIN, Four tet, ISAN, Jamala, Bastille, Congfei wei, Tom Rosenthal, Three Days Grace, Anthrax etc.
Cei 11 liceeni care au participat la atelier sunt Maria Miruna Solomon (Bacău), Eva Cosac (București), Luca Ștefan Ouatu (Iași), Maria Barbu (Tulcea), Tudor Pop (Baia Mare), Ruxandra Gîdei (București), Flavius Sindie (București), Iuliana Radu (Tulcea), Mihaela Dragomir (Ploiești), Constantin Petrencu (Tulcea) și Ana Trif (București) iar cei 11 poeți traineri sunt Andrei Dósa, Vlad Moldovan, Cătălina Stanislav, Florentin Popa, Vlad Pojoga, Radu Nițescu, Benji Horváth, Alex Văsieș, Livia Ștefan, Ștefan Baghiu și Cosmina Moroșan.
Antologia a fost coordonată de Teona Galgoțiu, Elena Smîntînă a făcut ilustrațiile, iar Silvia-Ioana Osiac s-a ocupat de tehnoredactare. Toate fac parte din echipa Super.
