Sindromul bradului de Crăciun: boala ciudată care afectează din ce în ce mai mulţi oameni. Cea mai populară poziție sexuală pe care să o încerci de Crăciun. Oamenii de știință au descoperit care e muzica de Crăciun perfectă. Povestea primului SMS trimis de Crăciun, în urmă cu 25 de ani. Dulciurile de Crăciun ne îmbolnăvesc și pe noi, și pe copiii noștri. Vânzările de Crăciun și Revelion restartează piața vinului. De ce e bine să le iei copiilor trei cadouri de Crăciun, nu mai multe. Studiu: Românii cumpără cu 75% mai mult din magazinele online în săptămana de dinainte de Crăciun. Studiu: Un român din trei alocă între 100 și 200 de euro pentru cadoul de Crăciun. Cadoul de Crăciun: cosmetice, produse pentru îngrijire, haine şi încălţăminte, mâncare şi băuturi, jucării, cărţi, articole pentru casă, telefoane, tablete sau accesorii pentru tablete, gadgeturi şi jocuri, electrocasnice şi bijuterii. 16,3% dintre locuitorii din mediul urban vor oferi cafea drept cadou de Crăciun, iar 25% vor dărui cărți în 2017.
Încet-încet, surfând printre titlurile și informațiile de pe net, am ajuns și la ce ne interesează pe noi foarte mult: cărțile. Nu suntem în Islanda, unde oamenii au frumoasa tradiție de a-și dărui unii altora cărți în ajunul Crăciunului și apoi de-a sta toată noaptea să le citească - de asta și există la ei Jolabokaflod, adică „potopul cărților de Crăciun”, din septembrie-decembrie, când se vând majoritatea cărților din țară. Dar asta nu înseamnă că nu putem lăsa sub bradul celor dragi o mocca și-un Vonnegut. Sau un Franzen. Sau un Schiop. Împreună cu Cărturești, continuăm tradiția de-a vă spune ce-am mai citit din librărie, iar de data asta vă zicem ce cărți ne-au plăcut nouă foarte mult de-a lungul vieții și pe care le-am dărui.
Mi se spune capucin, de Daniil Harms, Editura Polirom, 2017. Traducere de Emil Iordache
Personajelor lui Daniil Harms li se întâmplă tot felul de chestii care-ar pune pe gânduri pe oricine: atunci când n-are ochelarii pe nas, Semion Semionovici vede într-un pin un țăran care-i arată pumnul; Pușkin și Gogol se tot împiedică unul de celălalt; un ins roșcat n-are ochi, urechi, gură, păr și altele de trebuință unui om, așa că „mai bine să nu vorbim despre el”. Prin proza scurtă, poezia și scenele de teatru, Harms creează o lume care n-are nevoie de sens și de idealuri, pe deplin liberă. Iar prin asta, creația lui Harms devine deopotrivă comică și înspăimântătoare.
Își mai zicea și Daniil Charms (Farmece), deși Harms îi era sigur mai potrivit. Mereu elegant, purtător de șapcă englezească și pipă, autor de scrieri absurde într-o vreme în care se cerea realism socialist, părea un personaj rătăcit prin Uniunea Sovietică a anilor ‘20-’30. Mai întâi a fost exilat timp de-un an, după ce-a fost identificat ca „scriitor anti-sovietic”.
Și-a găsit refugiu în literatura pentru copii. A continuat să scrie și alte lucruri, dar n-a mai publicat nimic altceva de-a lungul vieții. În 1941 a fost arestat din nou, pentru că răspândea o atitudine „de suferință și defetistă" în timpul războiului și a simulat nebunia pentru a scăpa de execuție. Închis în secția de psihiatrie a unei pușcării, Harms a murit de foame în februarie 1942. Lucrările sale, ascunse de prieteni, au început să fie publicate în anii ‘60.
„Mi s-a întâmplat ceva extraordinar: am uitat care cifră este mai întâi, 7 sau 8. M-am dus la vecini și i-am întrebat ce părere au în această privință. Mare mi-a fost mirarea când am descoperit subit că nici ei nu-și pot aminti ordinea numărătorii. 1, 2, 3, 4, 5 și 6 - asta o țin minte, dar au uitat ce urmează. Ne-am dus cu toții la magazinul comercial «Alimentara» din colțul străzilor Znamenskaia și Basseinaia și am întrebat-o pe casieră despre nelămurirea noastră. Casiera a zâmbit trist, a scos din gură un ciocănel și, mișcându-și puțin nasul, ne-a spus: «După părerea mea, șapte vine după opt, în cazul în care opt urmează după șapte. I-am mulțumit casierei și, bucuroși, am ieșit fuga în stradă. Dar aici, gândindu-ne la cele spuse de casieră, ne-am întristat din nou, fiindcă vorbele ei ni s-au părut lipsite de orice sens.” („Sonet”)
Cui i-aș face-o cadou: Unui om drag la care tocmai am depistat un suspect simț al umorului. (Vlad Odobescu)
Extrem de tare si incredibil de aproape, de Jonathan Safran Foer. Editura Humanitas, 2012. Traducere de Andra Matzal
Am citit cartea asta acum mai bine de zece ani. De fapt, nu am citit cartea asta, tradusă de colega mea Andra Matzal. Nu apăruse încă, nu se făcuse nici filmul (mediocru) după ea. Am citit-o în engleză. Era chiar înainte să văd adaptarea (simpatică, dar eșuată la box office) după primul roman al lui Foer, Everything Is Illuminated. Mai aveam vreo trei-patru ani până s-o cunosc pe Andra și încă vreo opt până să ajung să lucrez cu ea. Era, practic, acum o viață.
Spun toate astea pentru că așa alunecă timpul, în tangaj, și-n Extrem de tare și incredibil de aproape. Concret: Oskar are nouă ani, tatăl lui a murit în atacul asupra World Trade Center de pe 11 septembrie 2001, iar el e ateu, fan Beatles și are un fel foarte aparte de a vorbi – vocea unui copil bătrân, dar hâtru. Are o bunică al cărei chiriaș e mut și are câte un tatuaj pe fiecare palmă: DA și NU. În camera tatălui lui găsește o cheie și vrea să afle în care dintre încuietorile din New York se potrivește, chiar dacă asta ar însemna să le încerce pe toate. În paralel, se desfășoară povestea unei căsnicii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în scrisori scrise de bunicul lui Oskar tatălui acestuia și scrisori scrise de bunica lui Oskar lui Oskar însuși. Sună complicat. Este. Dar totul are legătură.
Dacă ești genul de cititor lipsit de răbdare, care citește uneori finalul înainte să termine cartea, Foer aproape că te invită să faci asta. Să n-o faci, totuși. Finalul nu e în cuvinte, iar dacă îl vezi înainte să afli cum se termină și se leagă povestea lui Oskar și cea a bunicii lui, o să ți se pară doar o jucărie simpatică. Un truc. Cartea, de altfel, e plină de trucuri vizuale și cuvinte ciudate (googolplex-ul e unitatea de măsură preferată a lui Oskar). Foer, până la urmă, a fost numit nu o dată cel mai hipster dintre postmoderniști.
Dar, de fapt, eu voiam să-ți spun să citești cartea asta:
1. pentru că e atât de frumos scrisă(&bine tradusă), încât fiecare cuvânt te ține strâns acolo, în poveștile ei;
2. pentru că e despre a iubi;
3. pentru că e despre a pierde;
Pentru că e despre a pierde tot ce iubești, prin distrugere, terorism, război – dar mai ales prin frică și prin a nu spune.
„Vrea să știe dacă o iubesc, asta-i tot ce vrem toți de la altcineva, nu iubire în sine, ci ideea că iubirea e acolo, ca niște baterii noi în lanterna din trusa de urgență din dulapul din hol.”
„Omul e singurul animal care roșește, râde, are religie, luptă în război și se sărută cu buzele. Deci, într-un fel, cu cât te săruți mai mult cu buzele, cu-atât ești mai om. Și cu-atât mai mult lupți în război.”
„Am vrut să-i spun tot, poate dacă aș fi fost în stare am fi putut să trăim altfel, poate că acum aș fi acolo cu tine, în loc să fiu aici. Poate... dac-aș fi zis «Mi-e atât de frică să pierd ceva ce iubesc încât refuz să iubesc ceva», poate asta ar fi făcut imposibilul posibil. Poate, dar n-am fost în stare, îngropasem prea multe prea adânc în mine. Și iată-mă aici, în loc de acolo.”
Cui aș face-o cadou: Oricui. Tuturor. Lumii întregi, așa cum o povestește și îi vorbește Warsan Shire, în poezia ei What They Did Yesterday Afternoon: „later that night/ i held an atlas in my lap/ ran my fingers across the whole world/ and whispered/ where does it hurt?// it answered/ everywhere/ everywhere/ everywhere.” (Ioana Pelehatăi)
Corecții, de Jonathan Franzen, Editura Polirom, 2013. Traducere de Cornelia Bucur
Atunci când am citit prima oară Corecții, în urmă cu vreo zece ani, am avut un mic șoc. În perioada aia îmi spărgeam capul cu chestii grele și criptice, credeam și eu (ca tot puștanul snob care a citit zece pagini din Robe-Grillet) că s-a terminat cu romanul, cu personajele & poveștile. Corecții e exact opusul, un cărțoi de aproape 600 de pagini cu o structură narativă clasică care spune povestea unei familii din Midwest: mama, Enid, își dorește să petreacă „un ultim Crăciun” cu întreaga familie, într-un moment în care lucrurile merg din ce în ce mai rău pentru fiecare dintre ei. Soțul ei, Alfred, suferă de Parkinson, iar cei trei copii, Gary, Chip și Denise, trăiesc pe Coasta de Est și se confruntă cu depresii și eșecuri pe toate planurile.
Nu numai că mi-a plăcut Corecții, dar ajunsesem să fiu oarecum obsedat de cartea asta, o recomandam prietenilor și am făcut-o cadou de câteva ori. Nu țin minte să fi dat greș, părea să prindă la orice tip de cititor (bănuiesc că de-aia s-a și vândut în câteva milioane de exemplare). O prietenă mi-a zis la un moment dat: „uau, m-a terminat Corecții, descrie perfect relația pe care o am cu ai mei”. La prima vedere, pare un roman ca toate altele, sunt eternele teme – eșec, boală, sexualitate – și aceleași tensiuni dintr-o familie disfuncțională.
Și totuși, cum se explică succesul ăsta uriaș? În primul rând, Franzen știe cum să țină cititorul aproape, are umor și o oarecare cruzime și, spre deosebire de alți grafomani care își „construiesc” personajele inginerește (cum știu ei că se face), ți-o dă scurt, îți face un personaj viu doar din câteva tușe. Treaba aia cu polifonia îi iese impecabil și, după cum spunea chiar el în unele interviuri, asta e și partea cea mai distractivă și provocatoare pentru un romancier: să se joace cu vocile, să-și pună personajele în mișcare și să le dea formă, consistență. În al doilea rând, prinde o întreagă epocă în cartea asta, nu se mulțumește doar să zică o poveste. Ăsta e și riscul pe care și-l asumă cu fiecare roman și e deseori criticat tocmai pentru că vrea să scrie despre tot. De aia și scoate o carte la un deceniu: Corecții e despre anii ’90, Libertate captează America post 9/11, iar Puritate e (o) poveste a timpurilor noastre.
S-au făcut mereu comparații între Jonathan Franzen și David Foster Wallace, scriitori din aceeași generație și prieteni foarte buni. Cu toată admirația pentru Foster Wallace și mintea lui absolut sclipitoare, n-am reușit să termin vreuna dintre cărțile lui. Ceea ce nu mi s-a întâmplat cu Franzen. Poate că sunt eu prea superficial, dar nu văd ce-i așa rău în a te bucura de un roman.
„De unde stătea, lângă detectorul de metale, Chip urmări o fetișcană cu păr azuriu depășindu-i pe părinții lui, o fetișcană cu păr azuriu de vârsta facultății, o străină foarte dezirabilă cu buze și sprâncene găurite. Îi trecu prin minte că, dacă s-ar fi putut culca cu fata aceasta, și-ar fi putut înfrunta părinții mai sigur pe el și că, dacă ar fi putut-o avea în fiecare minut în care ei se aflau în oraș, atunci ar fi putut supraviețui întregii lor vizite.”
Cui i-aș face-o cadou: Crăciunul ocupă un loc important în roman, așa că l-aș face cadou cuiva care pleacă spre casă cu trenul în perioada asta. Cu îndemnul de a-l termina de citit la întoarcere, când o să sune totul mult mai familiar. Și mai crud. (Ionuț Sociu)
Sirenele de pe Titan, Kurt Vonnegut. Editura Art, 2015, Traducere de Ligia Caranfil
Crăciunul lui 2017, anul în care am înțeles mai bine ca niciodată ce înseamnă societate polarizată, e cel mai potrivit moment să faci cadou o carte despre infundibule cronosinclastice. Fiindcă în infundibulele astea (care au și un nume irezistibil) pot coexista fără probleme mai multe adevăruri și „se văd moduri foarte diferite în care poți avea perfectă dreptate”. Sirenele de pe Titan e al doilea roman publicat de Kurt Vonnegut (1959) și, într-un fel, e o enciclopedie a tuturor motivelor pentru care-mi doresc ca, într-un univers paralel, Vonnegut să fie bunicul meu scriitor. Patru dintre motivele astea sună cam așa:
• demență de intrigi care nu se sinchisesc să se limiteze în spațiu-timp (și care funcționează ca un perpetuum mobile pentru minte);
• un ton plin de sarcasm blând și înțelegere pentru specia noastră (deși era de vârsta mea când a scris cartea, Vonnegut e uneori didactic ca un bunic atunci când vorbește despre omenire);
• o mulțime de teme grele (religii și credințe, liber arbitru, fantasme, dogme, aspirații, alegeri și forțe care ne modelează viața etc.), lansate pe un tobogan de acțiune amețitoare și umor negru subtil;
• o formă de Science Fiction care poate foarte ușor să dărâme prejudecățile pe care inexplicabil de mulți cititori îl au față de genul ăsta (de altfel, e și cartea cu care, în urmă cu vreo 10 ani, am ieșit din rândul cititorilor cu prejudecăți);
• planeta Tralfamadore, un spațiu ficțional creat de Vonnegut chiar în romanul ăsta, dar care va apărea în multe alte cărți ale lui (memorabilă e intervenția din Abatorul Cinci, unde tralfamadorienii îl răpesc pe pământeanul Billy Pilgrim și-l duc la grădina zoo de pe planeta lor, alături de o vedetă de la Hollywood).
Sirenele de pe Titan e genul de carte imposibil de povestit – iar dacă chiar reușești, oricum n-are prea mult sens s-o faci. Cu toate astea, un indiciu: e un roman SF despre indivizi care, fără voia lor, sunt purtați prin tot felul de cotloane ale universului, unde încearcă să-și repare viețile și navetele cosmice, și să deslușească mesajele pe care le primesc de la ce cred ei c-ar fi forțe superioare. În același timp, e o carte înțeleaptă și tandră, spre finalul căreia citești că „un scop al vieții umane, indiferent cine ar controla-o, e să iubești pe oricine e de iubit prin preajmă”. Ceea ce nu-i deloc puțin lucru, mai ales într-o lume din ce în ce mai scindată.
„Cu aproape un secol în urmă, oamenii nu reușeau să dezlege cu ușurință misterele din ei înșiși. Nici măcar nu puteau să le spună pe nume celor cincizeci și trei de porți ale sufletului. Religiile de doi bani erau în floare. Omenirea, neștiutoare în privința adevărurilor care se află în străfundurile ființei umane, privea în afară, înainta mereu spre exterior. Ce spera omenirea să afle în înaintarea ei exterioară era cine anume era responsabil de întreaga creație și care era sensul întregii creații. Omenirea își împingea cercetașii mereu spre exterior, tot mai spre exterior. Până la urmă, i-a aruncat în spațiul cosmic, în marea incoloră, insipidă și imponderabilă a exteriorității infinite. I-a azvârlit ca pe niște pietroaie. Acești cercetași nefericiți au descoperit ceea ce se găsea din belșug pe Terra: un interminabil coșmar al lipsei de sens.”
Cui i-aș face-o cadou: Cuiva care se plânge că petrece prea mult timp deprimându-se cu știri și că nu mai are timp să citească o carte. (Andra Matzal)
Soldații, de Adrian Schiop. Editura Polirom, 2013
Guys, noi ne plângem de 2016, dar dacă e doar un preview soft al lui 2017? Cineva pe Facebook se întreba amar ce naiba se mai poate întâmpla în 2018. Încheiem anul poate pe cel mai mare down de când ne știm și, probabil, pentru că nu există un buton de reset, o să inaugurăm 2018 cu aceeași tristețe furioasă. Un singur lucru știu sigur că se va întâmpla bun la începutul anului ce vine: pe 2 februarie intră în cinemauri Soldații, ecranizare după cartea cu același nume.
„O carte perfectă pentru iarnă, hibernare și introspecție”, am scris într-o cronică în 2013, când a apărut. Am citit-o de la un fost iubit, deja un pic terfelită și cu pagini care amenințau să se desprindă. Am împrumutat-o exaltată mai departe, de mai multe ori, până am uitat cui. Mă întreb și azi, când posed o ediție nouă, cu câte pagini o mai fi rămas prima, acolo unde a ajuns.
Cineva mi-a povestit cum le-a explicat unor copii homosexualitatea, cu grijă și un pic de frică. „Un bărbat iubește alt bărbat”, ar fi spus unul dintre copii, aproape plictisit, cu naturalețea cu care spui că vrei pâine la ciorbă. Nimic nenatural în a iubi, orice copil neîndoctrinat încă de adulți poate să înțeleagă asta. Ori despre dragoste este vorba și în Soldații, cea dintre un jurnalist retras în Ferentari și un fost pușcăriaș căruia îi place viața. Și este cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am citit-o în ultimii ani.
„Era 6 dimineața. De surescitare, nu am reușit să dorm decât vreo două ore, stăteam și-l țineam în brațe și mi se părea neverosimil că tipul ăsta așa de fioros poate să aibă vreo treabă cu băieții, că poate să doarmă la pielea goală cu mine - și de bucurie mi s-a sculat beton; erecțiile mele sunt complete doar în contexte de securitate extremă, sub plapumă și cu lumina stinsă.”
Cui aș face-o cadou: Desigur, membrilor Coaliției pentru Familie, pe care i-aș obliga să vadă și filmul, mult mai suav, al Ivanei Mladenovic. Ah, și tipului care a scris zilele astea un rant despre cum s-au dus pe apa sâmbetei valorile acestei țări pentru că s-a filmat clipul unei manele în clădirea Universității de Medicină. (Karin Budrugeac, de la SUB25)
Bântuiții, de Chuck Palahniuk. Editura Vintage. 2006. Traducere de Rareș Moldovan
Am primit cartea asta de la un prieten bun fix acum zece ani. Era iarnă și-afară era frig, iar eu stăteam singur sub plapumă și citeam Bântuiții și mă gândeam insistent la jumări cu ceapă. Uneori chiar obsesiv, îmi ploua efectiv în gură. Pusesem pe mine o haită de kilograme și eram la dietă forțată, așa că ce altceva mai bun și mai mișto aveam de făcut decât să citesc. Iar cartea lui Palahniuk s-a dovedit a fi un veritabil supliment alimentar. Lumea lui cinică și gloomy, conciliată demult cu lipsa-i de sens, poate culca oricând la pământ niște cârnați afumați bine rumeniți, cu murături.
Bântuiții e o colecție unitară și originală de 23 de povestiri, intercalate de poeme și foarte scurte narațiuni. În spatele lor sunt 17 personaje, mai exact 17 scriitori cu nume aluzive (gen Tovarășa Lătrău, Lady Zdreanță sau Contele Calomniei) care se adună să-și scrie operele vieții într-o rezidență de trei luni dintr-un teatru abandonat, unde totul se duce de râpă, dimpreună cu relațiile dintre locatari. Pe parcurs, fiecare iese în față și spune o poveste, iar fiecare poveste conține ceva foarte nasol. Nu răzbate un mesaj clar de-a lungul romanului, esența (și forța) lui fiind ambiguitatea, poate în afară de cel că toți suntem suflete pierdute în aceeași cloacă existențială și bântuiți de câte ceva.
Mi-a rămas în minte povestea lui Lady Zdreanță - o satiră a plictiselii ultra-burgheze. Cu super bogătani care organizează evenimente caritabile gen „Valsul pentru eradicarea foametei în America Latină” sau banchetul „Nevoile aborigenilor” și care-au epuizat hedonismul opulenței - „tot stilul ăsta de viață 'șampanie și caviar' și-a pierdut farmecul.” Ultima lor soluție de-a redescoperi viața și libertatea este să se deghizeze în oameni ai străzii, să hoinărească și să se pipăie între ei la periferia lumii înalte, murdari și fără greutatea propriilor nume pe umeri. Și nu pentru că sărăcia extremă ar fi fost ceva nobil pentru ei, ci pentru că e ceva beyond cool. „Anonimatul e noua celebritate”, „sărăcimea e noua nobilime”, „duhoarea e noul simbol al antistatutului social” sunt câteva dintre devizele lor. Până apare o crimă.
Bântuiții e entertaining & fun & morbid - fără a fi respingător -, are și critică socială, și suspans, deci merge la fix cu magia Sărbătorilor.
„În lumea plicticoasă a celor din vârful clasei de mijloc, spune Inky, nimic nu te ajută să te bucuri mai tare de bideu decât urinatul în stradă pe o perioadă de câteva ore. Renunță la băi până începi să puți, și un simplu duș fierbinte face cât o excursie la Sonoma pentru împachetări cu nămol detoxifiant și clisme.”
Cui i-aș face-o cadou: Cuiva care vrea să slăbească. (Ionuț Dulămiță)
Viața ficțiunii după o revoluție, de Radu Cosașu. Editura Polirom, 2016
Dacă aș fi putut alege ce carte să împartă useriștii pesediștilor-aldiști în parlament, aș fi înlocuit Ferma animalelor cu Viața ficțiunii după o revoluție. Dacă aș fi putut face cadou câte-o carte fiecărui om din jumătatea de milion #rezist care-a ieșit în stradă în februarie, le-aș fi dat tuturor Viața ficțiunii după revoluție. Din mai multe motive.
În primul rând, Radu Cosașu e cel mai puțin cunoscut scriitor extraordinar de la noi și ar fi timpul ca fan club-ul lui să crească. Apoi, pentru că s-a născut în 1930, a traversat o mare parte din România ultimului secol și și-a păstrat o privire lucidă și caldă asupra țării ăsteia și-a oamenilor ei. Mi-l imaginez retrăgându-se mereu la biroul unde lucra la seria Supraviețuirilor sau la textele despre cinema sau la cronicile sportive sau la bucățile „Din vieața unui extremist de centru”, publicate ani la rând în Dilema, scoțând o lupă și-un telescop și uitându-se la istoriile mici și mijlocii mai întâi de-aproape și apoi de foarte departe, extrăgând din ele esența lui „Să luăm totul în tragic și nimic în serios”, o frază preluată ca o parolă secretă de cititorii lui feroce.
Apoi, pentru că mi se pare că suntem cu toții, myself included, „pândiți de o scleroză a sistemului autoironic”, că nu mai suntem în stare să purtăm un dialog ca de la om la om, că fiecare frază a noastră e o exclamație și fiecare cuvânt din tabăra cealaltă, oricare ar fi ea, o lezmajestate. Viața ficțiunii după revoluție e făcută din două schimburi de corespondențe între scriitor și 1. fiul lui inexistent, mutat în Groenlanda, 2. fostul cenzor-șef din perioada comunistă. Da, avem un scriitor în literatura română care și-a inventat un fiu și i-a trimis scrisori, iar fiul inexistent i-a răspuns înapoi (+ în corespondența asta închipuită s-au strecurat tot felul de oameni în carne și oase, cum ar fi subsemnata, care au pretins că s-au întâlnit cu fiul inexistent într-un aeroport internațional) și da, avem un scriitor în literatura română care și-a imaginat că schimbă niște scrisori cu cenzorul care a fost responsabil de măcelărirea constantă a cuvintelor tipărite la noi în perioada comunismului, inclusiv a cărților lui Radu Cosașu (pe numele lui adevărat Oscar Rohrlich). Una dintre părțile cele mai frumoase la schimburile astea de scrisori e naturalețea dialogului între oameni aflați pe poziții radical diferite, ca un fel de reminder al faptului că nu e niciodată prea târziu să practici moderația, echilibrul și atenția pentru celălalt.
Radu Cosașu a introdus tandrețea printre imperativele morale, a servit cu onoare Serviciul Mondial de Organizare a Coincidențelor (nu dezvălui ce e, găsești în carte), a consemnat istoria intelectuală și sentimentală a țării pe nume România și-a oamenilor ei, păstrând mereu un ochi deschis pentru „cele mai mici amănunte, singurele care contează”. O porție de biftec cu ceapă, o lectură nocturnă a Nasului lui Gogol în timp ce iubita doarme dusă, o după-masă la Cinematecă în timpul invaziei Cehoslovaciei.
Scrisul lui Radu Cosașu e „plin de o gingășie buimacă” (cuvinte folosite în carte ca să descrie Pnin-ul lui Nabokov), o gingășie care-ți intră pe sub piele și te infestează cu bunătate. Numai dacă vrei.
„(În sprijinul acestei idei eminesciene [„Eu te iubesc fiindcă tu urăști filmele cu care te iubesc pentru a te convinge că viața e un film, lumea e cum este și ca dânsa suntem noi”, n.m.] mi-a venit o faptă uluitoare din istoria filmului românesc și anume: în 1927, regizorul Jean Mihail a luat din piață un tăietor de lemne pentru rolul unui bandit în filmul său Lia, iar omul simplu s-a îndrăgostit într-atât de partenera sa de platou, încât s-a dus acasă și și-a omorât nevasta…)”
Cui i-aș face-o cadou: Sincer, oricui. O să încep cu frate-miu. Are 18 ani. (Luiza Vasiliu)
