Ce încredințăm vântului
Laura Imai Messina s-a născut la Roma în 1981 și de la vârsta de 23 de ani trăiește la Tokyo. Al treilea său roman, Ce încredințăm vântului, este inspirat din povestea adevărată a unui loc din Japonia de astăzi, devenit loc de pelerinaj după tsunami-ul din 11 martie 2011.
Lângă orașul Otsuchi, unul dintre cele mai grav lovite de dezastru, cineva a instalat o cabină telefonică în grădina casei sale, unde supraviețuitorii merg să vorbească cu cei dispăruți, cu receptorul la ureche, lăsând vântul să le poarte glasurile în văzduh.
În acea primă zi Yui preferă să stea și să privească ce se întâmplă.
Grădina șopotea fără întrerupere, ca și cum pe acel petec de pământ s-ar fi adunat toate vocile din ținuturile din jur.
Yui se întrebă dacă bântuiau pe acolo și conversațiile cu băbuța care îi condusese la Bell Gardia cu câinele ei bătrân. Era sigură că în acea legătură de iubire aveau loc lungi discuții despre mare, despre copiii care locuiau de-acum departe, în alte orașe.
După ce folosi Telefonul Vântului, Fujita-san intrase în locuința paznicului și acum inspecta biblioteca care luase naștere în decursul anilor la Bell Gardia cu ajutorul unor ONG-uri. Trecea în revistă calendarul evenimentelor care lunar se țineau acolo.
În linii generale întâlnirea fusese plăcută, iar Suzuki-san îi primise cu multă prietenie.
Când Fujita-san îi înmână cartea sa de vizită, în plecăciune, zâmbetul lui Suzuki-san deveni o dungă verticală. Yui se limită doar să asiste la acel schimb; prefera să se lase absorbită de figura tovarășului ei de călătorie, să dea de înțeles că face parte din el. Fujita-san își dăduse poate seama de asta, oricum nu făcu nimic care să lămurească cine era sau nu era Yui.
Suzuki-san o privise și el fără să cerceteze mai mult, se oprise doar o clipă cu privirea la coafura bizară a lui Yui, care atunci era două treimi blondă și restul brunetă. Repetase cu căldură Bine ați venit și îi invitase să intre.
Yui găsi grădina minunată, chiar emoționantă. Întrebă dacă poate rămâne așezată acolo s-o contemple câteva minute singură.
- Puteți rămâne și mai mult. Doar că ceva mai târziu, poate peste o jumătate de oră, trebuie să sosească un băiat, dar mai mereu întârzie. E de-ajuns să-i lăsați cabina și locul din jur libere. Vine destul de des, îl cunosc, e unul fără fasoane.
Yui încuviință din cap, șocată de familiaritatea cu care vorbea de băiat Suzuki-san. Poate că într-o zi așa avea să vorbească și despre ea.
Îi urmări cu privirea pe cei doi bărbați cum treceau pragul. Clădirea se înălța cuminte în spatele grădinii. Era albă, cu bârne negre pe pereții exteriori. Își aminti că văzuse ceva asemănător într-un catalog cu fotografii despre ținuturile germane din Europa.
În fiecare an mii de persoane mergeau la Bell Gardia să-și dea frâu liber glasului.
Erau mulți ca ea, rămași după acel 11 martie 2011, oameni care veneau mai ales din Ōtsuchi. Dar mai erau și unii care își pierduseră vreo rudă în urma unei boli, în vreun accident de mașină, bătrâni care veneau să vorbească cu propriii părinți dispăruți în al doilea război mondial, părinți ai căror fii dispăruseră fără urmă.
„Odată un om mi-a spus că moartea este ceva cât se poate de personal… povestise Suzuki-san. Viața, de bine de rău, încercăm să ne-o construim la fel ca a celorlalți. Dar moartea nu. La ea fiecare reacționează pe cont propriu…”
Pe când mergea încet, cu grijă să nu calce pe plante, Yui se întrebă dacă omul cu pricina n-o fi fost chiar cel care vorbise la radio.
Observă cu uimire că la Bell Gardia vântul nu se domolea nici o clipă, ai fi zis că încerca cu orice chip să tulbure peisajul.
Yui se gândi atunci că receptorul, mai degrabă decât să îndrepte și să conducă glasurile spre o singură ureche, avea menirea de a le răspândi în aer. Se întrebă dacă morții rechemați în viața de aici, în cea de dincolo nu se țineau cumva de mână, nu ajunseseră să facă cunoștință unii cu alții și să dea naștere la povești de care viii nici habar n-aveau.
Altminteri cum să explici acea ușurință? Moartea, acolo, arăta foarte frumos.
Rătăcind prin grădină, Yui își îmagină că duhurile făpturilor chemate la apel s-ar întâlni ca la școală, în bănci, și ar ridica mâna și ar lega prietenii. Poate că fetița ei se juca cu soția lui Fujita-san, cânta împreună cu ea, poate că se alcătuise o lume în care nu numai supraviețuitorii își purtau de grijă unii altora, ci în care și defuncții se iubeau și mergeau înainte, acumulau ani și apoi mureau. Trebuie că există un moment de uzură a sufletului așa cum există unul al trupului.
Gândul acela o tulbură, ca și când ceva fundamental s-ar fi petrecut când ea nu era atentă.
Așezată pe o buturugă, Yui își întinse pe genunchi mâna dreaptă, apoi mâna stângă. Le privi pe rând. Fetița ei o fi continuat să meargă, susținută de mâna altcuiva?
Trecuse vreo jumătate de oră când Yui, ridicând ochii, văzu un tânăr în uniformă de liceu. Străbătea cu pas sigur grădina și cotea spre intrarea în cabină. Mersul lui legănat, tipic băieților la acea vârstă, o înduioșă. Nu trebuie să fi avut mai mult de șaisprezece sau șaptesprezece ani.
Lovi zdravăn arcada care străjuia poteca cu tașca lui mare în bandulieră, pe care se vedea bine blazonul liceului. Copoțelul clincăni.
Yui îl văzu deschizând ușa cabinei și apucând cu hotărâre receptorul.
Se așeză cu spatele, ca să nu pară indiscretă. Se postă sub un arbore de kaki privind în sus. Rămăseseră numai câteva fructe, dar în rest erau numai ramuri întinse în văzduh, răsfirate în toate direcțiile desupra ei.
Văzut de acolo, cerul părea plin de crăpături.
Imagine principală generată de Midjourney AI.
