Stăteam în pat, în camera mea mică, și ascultam Queen - „Live Killers”. Jaluzelele erau trase, iar în cameră mirosea puternic a vopsea de ulei. Tocmai adusesem acasă un șevalet adevărat. Unul mare, atat de mare, încât nu l-am putut urca în autobuz. Am fost nevoit să mă întorc cu el la atelierul pictorului prieten, să-i tai din înălțător că să pot urca cu el în mașina 137.
Discul Jugoton (casă de discuri iugoslavă) era într-o stare bună și tocmai îmi schimbasem doza la pick-up. Îmi plăceau la vremea aia la nebunie Queen. Cu ei am descoperit rock-ul, iar Freddie mi se părea fascinant. Ar fi trebuit să fiu mulțumit. Totuși, ceva nu-mi plăcea. Freddie nu era în cea mai bună formă, se auzea înfundat, instrumentele erau trase inegal, corul de pe „Bohemian Rhapsody”, o oroare. Publicul părea în delir, și zău dacă întelegeam asta. Multă vreme am dat vina pe calitatea discului (deh, marfă socialistă), apoi, acum vreo doi ani, habar nu am cum, am ajuns pe pagina de wiki a discului și am citit că Brian May (chitară) și Roger Taylor (baterie) au declarat că au fost foarte nemulțumiți de mixajul discului. Deci nu discul meu a fost de vină, ci mixajul. Și totuși oamenii aia de la concert de ce erau atât de fericiți? Întrebarea asta m-a pus multă vreme pe gânduri și am încercat, atunci când îmi aduceam aminte de ea, să găsesc răspunsul.
Am fost la o grămadă concerte, multura dintre ele le-am făcut și cronică. Fără să fac o statistică între favorabile și negative, cred, totuși, că înclin către cele negative. De ce? Mi-am răspuns în ultimul an. Iar răspunsul este unul foarte simplu. Trupele astea nu cântă pentru un comentator sau chibiț ca mine, care ar vrea ca totul să fie perfect, ele cântă pentru oamenii care vor să intre într-o anumită stare. Pentru asta vin ei la concert, nu pentru exactități vocale, sunet perfect, interpretare impecabilă. Vin pentru emoție și pentru încărcătura emoțională. Tâmpenia făcută de Kanye West la Glastonbury a fost un epic fail și țintă de glume, dar cât a contat apoi? Sutele alea de mii de oameni nu erau acolo pentru o interpretare notă cu notă.
Am asistat la câteva concerte proaste, în opinia mea, dar la care lumea era atât de fericită. Dar fericită pe bune, încât nu mai conta că Bean sau Afo falsează atâta timp cât știu să facă lumea să între într-o stare. Nu știu dacă lucrul ăsta a fost valabil și acum 40 de ani, dar se pare că da, din moment ce au existat Ozzy sau Guns'N'Roses, - și arată, în mare parte, inutilitatea unor recenzii post concert. Și mai arată ceva: dacă nu ne vom schimba optica, rândurile pe care le vom scrie nu vor mai avea nicio relevanță. Relevantă va fi starea de moment, relevant va fi frame-ul surprins pe telefon. De fapt, frame-ul devine cea mai relevantă cronică de concert, iar cuvintele pe care eu le-aș putea spune devin, ușor, ușor fără sens. Cum aș putea contracara o puternică stare de emoție a unui adult care plânge când ascultă „With Or Without You” și pe care-l doare în cot că Bono falsează oleacă pe strofă? „You give it all, but I want more” și-a făcut efectul și a eliberat endorfinele.
P.S. Am reascultat „Live Killers”. Așa e, este imperfect, dar la „Now I’m Here” mi-au dat lacrimile.
Foto main: queenphotos.wordpress.com
