Să ne întoarcem în timp vreo 11 ani, într-o parcare de hipermarket. E după-amiaza zilei de sâmbătă, 26 noiembrie 2005, și puține cărucioare se arată în față Carrefour-ului din Grozăvești: încurajați de creșterea economică a țării, încrezători în apropiata integrare europeană și îmbiați cu promoții, românii se învârt prin marele magazin, în căutare de bunuri de uz familial și nu numai. În acest timp, un grup de 20-30 de persoane traversează dinspre metrou cu zâmbetul pe buze, ceea ce deja e suspect. După ce fac rost de cărucioare, se plimbă vreo jumătate de oră printre rafturi. Unul ia o unghieră, următorul pune mâna pe un pachet de pamperși, al treilea culege o imensă panteră neagră de pluș. Când ajunge la casă, tipul cu unghiera se arată dezamăgit de faptul că n-o poate cumpăra în rate, așa că o lasă acolo. Pamperșii rămân alături, fiindcă nu-s pentru bunica, cum credea clientul, ci sunt din ăia pentru copii. Și pantera e abandonată, pentru că nu-i gratis. Se întâmplă o chestie absurdă, un flashmob. Pentru acest grup de consumatori, e un mod de a celebra Buy Nothing Day - „Ziua în care nu cumperi nimic”, să zgândări nițel Sistemul cel îndopat de cărucioare pline, să-l faci să se-ntrebe „Ce dracu’ s-a-ntâmplat aici?”.
„Bineînțeles că, după două-trei minute, vânzătoarele de la casă au început să cheme paza: eram prea mulți la rând care refuzam să mai cumpărăm”, povestește Cristi Neagoe, inițiatorul blogului aglomerarispontane, din care arhivele internetului mai păstrează doar bucăți. „Dintr-o dată, nu mai eram bine primiți acolo, pentru că nu respectam regula unui asemenea spațiu privat: unul singur are voie să nu cumpere ceva, dar când sunt mai mulți, devin intruși, perturbă sensul acelui spațiu care vrea să te invite să nu faci altceva decât să cumperi”. Pentru oamenii care refuzau să cumpere unghiere și pamperși, bucuria venea tocmai din momentele alea de derută ale Leviathanului capitalist. După aia s-au dus să vadă un film.
Primul flashmob s-a ținut în iunie 2003 la New York, după ce un tip pe nume Bill s-a apucat să trimită mailuri prin care le cerea oamenilor să devină parte dintr-o „mulțime inexplicabilă”. Vreo 200 de oameni s-au strâns în patru baruri, după cum fuseseră instruiți. Acolo au aflat, din niște bilețele, că trebuie să se strângă în jurul unui covor scump din magazinul Macy’s, să pretindă că locuiesc toți sub același acoperiș și că au nevoie de un „covor al iubirii”. După aia, Bill-cel-misterios a mai organizat chestii, cum ar fi o adunare într-un magazin de jucării din New York: 500 de oameni au îngenuncheat deodată în jurul unui dinozaur și s-au rugat la el ca la un zeu. Repejor, restul lumii a început să prindă gustul întâlnirilor de felul ăsta, curând se făceau peste tot.
Un articol din Cotidianul, care se mai găsește azi doar prin arhiva autoarei, Alexandra Bădicioiu Matei, amintea câteva dintre primele manifestări românești: pe 1 noiembrie 2003, aproximativ 30 de persoane s-au strâns în magazinul Unirea pentru a dansa conga; altădată, 200 de oameni au desfăcut portocale într-un magazin Orange. Nici moldovenii nu s-au lăsat mai prejos: o farmacie ieșeană a fost frecventată de persoane legate la cap, care cereau câte-o pastilă de acid acetilsalicilic și-o înghițeau pe loc.
Creatorul flashmob-urilor new-yorkeze și-a dezvăluit identitatea în martie 2006, într-un articol din Harper’s cu titlul „My Crowd”. Era chiar redactorul șef al revistei, Bill Wasik, acum senior editor la Wired. El descria flashmob-ul ca o critică la adresa hipsterilor aflați în permanentă căutare de „the next big thing”, un mod de a sabota conformismul acestora prin evenimente în care „the next big thing” erau adunările alea de maxim zece minute în care nu se întâmpla nimic. Bill Wasik observase că flashmob-urile atinseseră în 2005 punctul previzibil în care fuseseră confiscate de corporații pentru reclamă și decreta moartea flashmob-ului. Joaca s-a terminat, zicea Bill.
Însă flashmob-ul nu-i mai aparținea lui Bill, era al tuturor. Cristi Neagoe era dezamăgit de faptul că Wasik văzuse lucrurile așa: făcuse mișto de cei care făceau mișto de consumism și alte păcate ale lumii de azi și cam atât. Neagoe vedea altfel flashmob-urile. Într-o formă pură, treaba asta nu urmărea vreun scop măreț, ci era mai degrabă o întrupare contemporană a unui spirit dadaist: „niște oameni, aparent fără nicio legătură, se coordonează într-o coregrafie sau într-o acțiune comună fără un scop anume, ci doar din bucuria de a celebra absurdul sau de a crea o breșă în realitatea asta foarte ordonată care a devenit tot mai greu de surprins, de spart. Mi se părea că ce e foarte important în ce face flashmob-ul e să declanșeze o oarecare perplexitate în niște spectatori, să creeze un soi de performance improvizat și fără repetiții, materialul acestui tip de artă fiind înșiși oamenii care participă la chestia aia.” Oricum, și Bill s-a mai înmuiat și a început să vadă flashmob-urile mai puțin ca exerciții de manipulare și mai degrabă ca pe niște demonstrații pașnice ale puterii mulțimilor.
Imaginează-ți niște oameni care se strâng în stația de troleibuz de la Universitate, lângă statuia lui Mihai Viteazul din centru, și încep să se uite spre acoperișul Universității, să arate cu degetul. Mai vine câte-un bătrân, se uită și el, se interesează ce-i acolo și se creează un grup imens care devine, vrând-nevrând, parte din spectacol. Timp de câteva clipe, niște oameni au o preocupare inutilă, dar comună. Nu e destul?
Din Manifestul Aglomerărilor Spontane:
1. O aglomerare spontană nu are scop.
1.a. În schimb, o aglomerare spontană poate exprima o opinie, o atitudine.
2. O aglomerare spontană nu are lideri.
3. Aglomerarea spontană nu este o acțiune ilegală. Participanții la o aglomerare spontană nu trebuie să intre în conflict cu autoritățile sau cu alte persoane.
4. Aglomerarea spontană este o sumă de individualități, niciodată o turmă.
[...]
13. Participanții la o aglomerare spontană nu se cunosc între ei (chiar dacă se cunosc) în timpul aglomerării spontane.
14. O aglomerare spontană nu trebuie să dureze mai mult de 10 minute. Atat aglomerarea, cât și dispersarea se fac cu exactitate și naturalețe.
E greu însă să aduni oamenii în jurul unui eveniment complet absurd. De multe ori, flashmob-ul îmbrăca forme de statement politic sau de critică socială. În timpul campaniei pentru alegerile prezidențiale din 2004, pe mailuri și pe forumuri pornise ideea unei adunări la cortul de la Universitate al candidatului Adrian Năstase, cunoscut pe-atunci și ca Bombonel: lumea să vină acolo și să mănânce bomboane. În jurul cortului s-au strns vreo sută de oameni, au venit și televiziuni, numai pesediști nu erau. Tot în perioada aia, un jurnalist de la TVR ieșise public cu o scrisoare în care vorbea despre traseul știrilor de la postul public, supuse unui mecanism similar Cenzurii comuniste. Pentru a marca acea ocazie, vreo 50 de persoane s-au strâns în fața instituției, cu bandă neagră la gură, pentru a face „ciocu’ mic și joc de glezne”. Jandarmii i-au împrăștiat repejor.
Cel mai cunoscut flashmob din România avea să fie un performance dedicat memoriei lui Michael Jackson, inspirat dintr-un moment similar desfășurat n Stockholm. Pe 29 august 2009, de ziua artistului, vreo 200 de oameni au dansat în Piața Romană, la Gara de Nord și în mall-ul Plaza România, sub privirile uimite ale trecătorilor. Dansatoarea și coregrafa Judith State, cea care a inițiat flashmob-ul - tipa în galben din filmuleț - își amintește că erau acolo și profesioniști, și amatori. Se strânseseră cu toții doar câte trei ore în cele două zile dinainte, pentru a repeta în curtea unei școli. „Toți acolo eram cu o emoție reală, toți eram pe bune pentru aia acolo. Și asta s-a văzut, s-a simțit, de aia ne uităm la el. Energia de atunci, oamenii de atunci au fost pe bune. Cred că la asta se cablează de fapt oamenii, dincolo de un titlu sau de altceva strălucitor, chiar dacă nu-și dau neapărat seama. Cred că onestitatea, acest «pe bune», asta atrage oamenii. Pentru că nu prea găsești asta”, îmi spunea Judith la finalul unui interviu despre Sieranevada. Filmulețul rezultat din flashmob, Michael Jackson Dance Tribute - Bucharest, are azi peste 2,5 milioane de vizualizări. Judith se mai uită încă la el și i se umplu ochii de lacrimi de fiecare dată.
După aia, flashmob-uri s-au tot făcut, de toate felurile. În 2014, an în care România nu se calificase la Campionatul Mondial de fotbal, jurnaliștii de la ProSport și-au propus să facă un remember al meciurilor echipei lui Hagi&co din ‘94, prin reconstituirea unor momente importante. Costin Ștucan, redactorul-șef al publicației și cel care venise cu ideea, zice că a fost un eșec total: „Ideea inițială era s-o facem undeva într-o intersecție, să oprim circulația preț de un minut. Dar cei de la video de la noi n-au fost de acord, au zis că trebuie să facem o chestie pre-stabilită, cu montaj, cu camere, cu scenariu. Și bineînțeles că, pregătindu-ne foarte tare, a ieșit cam fâsâită. A fost comică, ca să nu-i spun altfel”.
De exemplu, la rememorarea golului lui Hagi din meciul împotriva Columbiei, omul care trebuia să fie numărul 10 n-avea nicio treabă cu fotbalul și a dat un șut vai de mama lui. L-am întrebat pe Costin Ștucan ce crede că ar trebui ca să iasă, dincolo de-un marcator mai înzestrat: „Să fie spontan, să nu stai foarte mult să-l gândești”, spune el.
Ultima încercare de flashmob de care Neagoe a auzit a fost anul trecut. Ideea era ca lumea să meargă în magazinul IKEA și să se joace de-a v-ați ascunselea prin dormitoare, livinguri și bucătării. Problema a fost că evenimentul a fost anunțat pe Facebook, iar PR-ul de la IKEA a văzut și i-a rugat frumos pe oameni să nu se joace la ei în magazin. Facebook-ul nu e un mediu propice pentru dezvoltarea flashmob-urilor. Lumea intră de obicei pe-un eveniment ca să dea like, nu ca să participe cu-adevărat, cu propriul corp. Apoi, e prea public ca să păstrezi surpriza - iar fără surpriză nu e nimic. Nu prea se mai poartă bilețelele pe care să le distrugi, conform instrucțiunilor, cum nici de-a v-ați ascunselea și nici corpurile în general nu prea se mai poartă.
„Mergi pe stradă şi lângă tine are loc o aglomerare spontană. Priveşti şi nu prea înţelegi. Spectacolul se termină, participanţii se dispersează. «Ce dracu' s-a-ntâmplat aici?», te întrebi. Te-ai trezit pentru 5 minute. Sau poate ai visat. În orice caz, ţi s-a întâmplat ceva.”
Cristi Neagoe: „Cum mai poți deranja un pic sistemul, ca să-și pună niște întrebări?”
Mi se părea că e un mod foarte original de a face performance art, mai ales în măsura în care se folosește de noile tehnologii. Oamenii ăia se cunoșteau ajungând la ei câte-un mail. Dar era o structură din asta piramidală: cineva venea cu o idee, trimitea la 10 prieteni, dădea niște reguli de genul „ne întâlnim la ora aia, în barul ăla și acolo primești un bilețel cu locul de întâlnire ca să evităm poliția. Stăm cinci-zece minute și toți facem chestia asta. Și apoi dai mai departe prietenilor tăi”. Și mergea așa, pe recomandare, până când dintr-un singur mesaj, ăsta se multiplica la sute, mii de oameni și te trezeai cu o gașcă foarte mare.
Tu vorbești de o formă pură de flashmob.
În momentul în care treaba este super-organizată și se strâng niște oameni pentru performance e nevoie de repetiții. Deci lipsește partea aia de impromptu: ești cu niște necunoscuți, dar totuși aveți ceva în comun, un algoritm pe care cu toții îl performați și n-o să vă mai vedeți după aia niciodată. Mi se părea foarte interesantă chestia asta: niște oameni care aderă la o idee fără ca ei să se întâlnească mai mult de zece minute.
Dar e totuși destul de greu să-i faci pe oameni să adere la ceva care n-are un scop. Cumva asta-i provocarea.
Tocmai de asta în România flashmob-urile nu au prins în forma asta pură. De fapt, cine sunt eu să zic ce-i un flashmob și ce nu e? Eu l-am înțeles în felul ăsta, prin prisma performance art-ului și dintr-o tradiție dadaistă, suprarealistă, în care de fapt ceea ce scoatem în evidență e absurdul existenței și felurile în care ne putem bucura de faptul că lucrurile n-au un sens. Hai să le creăm un sens prin simpla noastră comuniune, dar fără să vrem să transmitem că Adrian Năstase e nașpa sau că Michael Jackson merită omagiat. Ce-a făcut turcul ăla în piața Taksim, să stea pur și simplu acolo, mi se pare că e un flashmob format dintr-un singur om, pe care după aia alții l-au replicat. Dar a fost tot o formă de protest. Eu aveam genul ăsta de purism în minte: că nu trebuie să fie nici ideologic, nici cu scop comercial, nici cu scopul de a omagia o chestie sau alta, că lipsa asta de sens îi dă cu atât mai multă putere în a sparge banalul cotidian.
(...) Acum nu mai sunt atât de drastic în a judeca. Cred că, dacă o idee de flashmob sau orice altă inițiativă de genul ăsta e suficient de bună, nu trebuie să se păstreze neapărat în zona aia super-pură, a artei pentru artă: poate fi adaptată pentru diferite scopuri: că faci un statement politic, că faci un fel de critică socială, că vrei să lămurești un lucru care te deranjează în spațiul public… De pildă, ce-a făcut Judith mi se pare foarte mișto: lumea a înțeles despre ce-i vorba, s-a bucurat. Nu trebuie să-i șochezi pe oameni neapărat. Faptul că au participat peste 200 de oameni și că toți au fost bine coordonați și se simțea că au entuziasm și treaba aia a avut sute de mii de share-uri și de vizualizări în toată lumea a transmis un mesaj important, despre faptul că Bucureștiul nu e neapărat mai puțin activ sau mai lipsit de viață decât Stockholm-ul, de la care s-au inspirat.
Au venit apoi multe chestii dinspre comercial, pentru că găsiseră o formă de a-și face reclamă prin intermediul unor evenimente de felul ăsta. Le vezi și pe alea ca acceptabile?
Când Bill Wasik a scris articolul ăla, „My Crowd”, și a anunțat decesul flashmob-ului ca trend - el așa l-a numit, mie mi se pare o formă legitimă de artă, chiar în lipsa aprobării lui - a făcut-o tocmai pentru că el aștepta de mult timp ca corporațiile să-și aproprieze genul ăsta de eveniment. El zice că s-a întâmplat cu un an mai târziu decât prevedea el. El fiind redactor-șef la Harper's, acum e redactor-șef la Wired, deci e un tip foarte conectat la ce se întâmplă. El vedea flashmob-ul ca un fel de critică socială la adresa nevoii de „the next big thing”, a new-york-ezilor în principal de a fi acolo unde se întâmplă chestia aia. După aia s-a întâmplat, am consumat-o, am uitat-o, mergem în următoarea parte. Și acum Williamsburg, și acum Brooklyn, și acum „mamă, e super-tare în Ferentari”. El dorea să arate cât de futil și de absurd e jocul ăsta și să facă din „the next big thing” un lucru în care nu se întâmplă de fapt nimic, ci doar ne adunăm și facem împreună ceva 10 minute și după aia ne dispersăm. În chestia asta el găsea chintesența nevoii de monden, de a fi pe scena unde s-a întâmplat aia, am fost printre ei. Și faza cinci era cea în care capitalismul, corporația, Leviathanul ajunge să-și aproprieze chestia asta. Și s-a întâmplat cu niște concerte organizate de Ford, care voiau să vândă nu știu ce mașină de hipsteri și au făcut niște flash concerts, folosind conceptul de flashmob, dar trimițând SMS-uri oamenilor: „Veniți aici și o să aveți parte de the next big thing!”, ca de fapt să-i convingă să cumpere mașina aia. Sunt de acord cu el că monstrul ăsta numit Corporație ar trebui să aibă mai multă demnitate sau, cel puțin la nivelul resurselor pe care le are, să nu fure idei și concepte care sunt gândite tocmai în ideea de a critica consumul. E o evidentă neînțelegere a conceptului respectivului event. Ca să-ți răspund la întrebare: dacă mai există flashmob azi, el ar trebui făcut pe baza unor idei care n-au ca scop comerțul. Sunt mai degrabă de acord să faci un statement politic sau o critică socială, pentru că lucrurile astea participă la o construcție, decât să ajuți un brand să mai vândă cinci exemplare dintr-un obiect făcut oricum ca să se strice repede și să cumperi altele. Nu mi se pare validă nevoia corporațiilor de a folosi un act artistic în scopul ăsta.
Spuneai „dacă mai există”. Se mai fac flashmob-uri?
Ultimul de care am auzit și care a stârnit reacția IKEA a fost cred anul trecut. Ideea era să mergi în magazinul IKEA și să te joci de-a v-ați ascunselea. E un prieten care face dintr-astea, dar multe nu prea-i ies, tocmai pentru că nu a respectat principiul ăsta de a nu face lucrurile publice: a anunțat pe Facebook. Ești ca un spion când intri într-un flashmob, ai o misiune. De aia primești un bilețel, îl rupi, îi dai foc, nu trebuie să rămână nicio urmă. Ei, când faci un event pe Facebook și zic 20.000 de oameni că ajung acolo, normal că vede și PR-ul de la IKEA și zice „Vă rugăm frumos să nu vă jucați de-a v-ați ascunselea la noi, că avem pază”. Trebuie să faci în așa fel încât să te joci fără să te prindă.
E o dozare: vrei să ajungă la multă lume, dar nu vrei să fie într-atât de public încât să se prindă și ăia.
Nici nu cred că e atât de importantă cantitatea: și dacă ești cu cinci prieteni și te joci mi se pare suficient. Bill Wasik dădea ca exemplu de flashmob preferat unul în Toys'R'Us, un magazin de jucării din New York impresionant prin mărime și prin faptul că la ultimul etaj are un dinozaur imens, mecanic, care se mișcă, rage, scoate flăcări. S-au strâns sute de oameni care s-au pus în genunchi și au început să se roage la acest dinozaur și au blocat tot etajul. Bodyguarzii au chemat poliția și până a venit poliția oamenii deja se dispersaseră. Și polițiștii au zis că nu se întâmplă nimic, au început să facă raportul, au vorbit cu oameni care rămăseseră acolo perplecși și toți le ziceau că e o sectă, se pune de-o revoltă: „Se rugau la dinozaur, era ca un zeu pentru ei”. Polițiștii nu știau dacă să noteze chestiile astea. Dar când au văzut că nu-i un singur nebun, ci mulți zic că s-a întâmplat aia, n-au mai știut ce să facă, cum să treacă asta în raport: s-a încălcat vreo lege, ce s-a întâmplat? Mi se pare că genul ăsta de reacție blochează pentru un timp activitatea unui centru comercial, e un nou mod de a face chestii punk într-o societate mult mai controlată. Cum mai poți deranja un pic Sistemul, ca să-și pună niște întrebări? Nu mai poți, că ești imediat luat și băgat la dubă. Lucrurile-s foarte bine organizate, e CCTV peste tot. Poți să faci chestii pe scurt timp, dar având impact major, prin flashmob. Dar na, s-a cam dus. Acum lumea e mai degrabă pe rețelele sociale și nu există secrete, totul e public.
Deci crezi cumva că asta a dus la scăderea numărului de evenimente: fiind totul public, e mai greu să păstrezi surpriza?
Nu doar că e totul public, e totul controlat. Facebook e o rețea privată. Mailul, deși controlat de o companie privată, avea secretul corespondenței.
Dincolo de asta, pare că e foarte greu să transferi ce se întâmplă în mediul virtual în realitate.
Da, eu cred că rețelele sociale ne dau iluzia că suntem înconjurați de prieteni, că putem să stăm non-stop să vorbim cu ei, dar ne decorporalizăm. Asta era o altă chestie mișto la flashmob: îți aminteai că ai un corp și că și ceilalți au un corp și, chiar dacă am comunicat prin tehnologii și prin mail și prin SMS, ne-am întâlnit fizic într-un loc. Și fizic, împreună, am făcut ceva. Acum agora a devenit un spațiu virtual, totul e virtual, și când chiar e nevoie de noi să venim împreună pentru a forma un bloc comun, fie că e vorba de un performance sau de un protest, rata de participare e de 10% din ce zice Facebook. Probabil că mulți dau attend doar așa, la modul de susținere: „Sunt și eu acolo cu voi în spirit. Vă țin pumnii! Baftă, că oricum nu se schimbă nimic! Dar eu oricum nu m-aș ridica de pe canapea, să fiu jenat de faptul că am un corp”.
Judith State: „Un polițist ne-a zis că «și eu, când ajung acasă și-mi dau jos haina, dansez pe muzica lui Michael»”
Cum v-ați organizat pentru flashmob-ul din 2009?
Primul cu care am vorbit a fost Mircea [Mircea Ghinea - n.r.], cel care și începe dansul, prieten foarte apropiat și partenerul meu de dans, un dansator foarte bun. Am vorbit cu el, l-am întrebat dacă se bagă, i-a plăcut ideea. Și am început să iau legătura cu toți dansatorii pe care-i cunoșteam, să anunț pe Facebook, am intrat pe forumuri Michael Jackson. Practic am început să recrutez oameni. Din gură-n gură, neanunțând locul și ora, absolut nimic de genul ăsta, ci doar spunând că vreau să facem asta. Am păstrat toate detaliile astea referitoare la spațiu și [planificarea] propriu-zisă până în ultimul moment, ca să fie elementul ăsta de surpriză.
Deci erau și profesioniști, și neprofesioniști acolo?
Cea mai mare parte era formată din neprofesioniști. I-am contactat pe dansatori, pentru că m-am gândit că o să fie ceva de proporții. Speram să fie ceva de proporții și atunci știam că o să am nevoie de lideri de grup, de oameni care să fie acolo, în față, și care să conducă marea de oameni. Da, nici nu m-am gândit să fie o chestie exclusiv făcută de dansatori, pentru că scopul nu era de a reproduce un moment coregrafic cu acuratețe și virtuozitate, ci să emoționeze prin faptul că oameni de toate vârstele, de toate categoriile sociale, din toate domeniile, se adună cu un singur gând, să-l omagieze pe artistul Michael Jackson.
Cât au durat repetițiile?
Am repetat două zile. Evenimentul s-a întâmplat pe 29 august, ziua de naștere a lui Michael Jackson. Ne-am întâlnit pe 27 și pe 28, câte trei ore, maxim, în fiecare zi. Repetițiile s-au ținut în curtea școlii la care mama predă. Faza cu flashmob-urile e că, dacă te apuci cu foarte mult timp înainte și organizezi, se duce vorba, se pierde ideea asta de spontaneitate. N-ai cum să controlezi 200 de oameni.
Cum ați ales locurile în care să dansați?
Am stat și m-am gândit care ar fi zonele cele mai de impact, care să arate și mișto, să fie și impresionant, să fie și spontan, să fie și neașteptat. Ne-am gândit în primul rând să fie spații care să ne confere public, să fie oameni și să se creeze energia aia. Și am avut variantele astea. Am zis: Hai să facem în gară, pentru că acolo este foarte mult trafic la orice oră aproape. Plaza, pentru că avea acel spațiu super-aerisit și, iarăși, multă lume. Și Piața Romană, pentru că am zis că e un punct central, să fie un loc super ca lumea. Ce piață avem noi atât de mare? Am fi putut să facem în fața Palatului Parlamentului, dar acolo nu e nimeni. Am zis: „Hai să facem pe Bulevardul Magheru! Oprim traficul”. Bineînțeles că am cerut autorizații și la mall, și la gară, să putem să montăm muzica și am intrat în audiență la primăria generală a Capitalei și s-a adunat masa rotundă a cavalerilor, fiecare reprezentant de departament, care era pe trafic, care era pe siguranță și s-a votat în unanimitate „nu”, „nu oprim traficul, domnișoară!”. N-am avut sorți de izbândă cu nimeni acolo. Le-am zis: „Cum, dar Stockholm-ul și toată lumea face!”. Și m-au trimis în parcare la Cora. Și zic: „Cine coboară în parcare la Cora? Ăsta e un eveniment care dorește totuși să promoveze românii, România, energia noastră. Ce să le arătăm? Parcarea din Cora?” Dansul durează doar 90 de secunde, dar nu s-a putut. Drept pentru care ne-am dus, ce-aveam de făcut? Ne-am adunat cu toții tot în curtea școlii, în ziua respectivă. Totul s-a întâmplat în ordine inversă față de cum apare este în filmulețul de pe Youtube. „Ne întâlnim în gară la ora cutare, începem, și după aia ne întâlnim în Plaza. După Plaza ne găsim în parcarea din spate a mall-ului, ca să vă anunț următorul spațiu”. Și ne-am întâlnit în parcare și am anunțat pe toată lumea: „Pentru Plaza România și pentru gară am avut autorizație, totul e OK. Pentru următorul spațiu nu avem autorizație, este în plină stradă, vine cine simte și cine dorește”. Și, bineînțeles, a mers toată lumea: erau și bunici cu nepoți, a fost o energie super-mișto și emoționantă. Ne-am dus pe Bulevardul Magheru și am oprit traficul. Și s-a activat poliția instantaneu, nu știu de unde au apărut și cum, atât de rapid. L-au luat pe Radu, pe iubitul meu, care era cu muzica, și i-au confiscat aparatura și tot. Ne-am dus să vorbim cu ei și am tot vorbit cu polițiștii, care s-au dovedit a fi extraordinar de mișto și m-au emoționat foarte tare.
Erau fani Michael printre ei?
Erau fani Michael, da. Ne-au întrebat „de ce n-ați făcut așa, de ce n-ați mers acolo?”, și am încercat să le explicăm „Dar uitați, că în toată lumea se face, și am vrut și noi să facem în centrul orașului, să fie un moment încărcat din toate punctele de vedere și să fie altfel”. Și ne-au zis „haideți, mergeți”, ne-au lăsat. Unul dintre ei ne-a zis că „și eu, când ajung acasă și-mi dau jos haina, dansez pe muzica lui Michael”. N-o să uit cuvintele lui în veci.
Ce reacții îți mai amintești de atunci, din partea oamenilor din locurile alea?
Foarte entuziasmați, foarte luați prin surprindere, șocați. Aplaudau, urlau. Practic nu le venea să creadă că văd asta. A fost o dezlănțuire de forțe. Oricum e deja suficient să vezi că începe o muzică brusc în mijlocul străzii sau în mijlocul Gării de Nord și apare un tip și începe să danseze. Și după aia se alătură doi. Și după aia încă patru, și stai puțin că mai vin zece. Și se mai opresc și 20, și 200. E copleșitor. Eu, să fiu martoră la așa ceva, m-aș bucura foarte tare. Și simți că ești și tu parte, pentru că ești acolo și vezi chestia asta, te ia cu totul energia asta, te învăluie, cred că n-are cum să fie altfel. Plus că noi toți care eram acolo aveam drive-ul și energia și pasiunea și încărcătura emoțională. Că nu eram doar oameni care executau niște mișcări, „hai să facem ceva mișto”. Chiar simt că toți care erau acolo trăiau intens drama asta a morții lui Michael și dorința asta de „hai să facem asta”. După aia am mai făcut flashmob-uri, dar nu se poate compara nimic. Ce s-a întâmplat atunci nu se va mai întâmpla.
Nu se mai fac atât de multe flashmob-uri, cel puțin nu mai prind atât de bine.
Nu știu dacă e vorba că prind sau nu. În afară, înainte să fi fost valul ăsta de flashmob-uri pentru Michael se făceau flashmob-uri. Și în funcție de mesajul pe care-l au și de modul în care sunt organizate, sunt de un impact foarte puternic sau nu. Mesajul e motorul care pune în mișcare acțiunea respectivă și până la urmă declanșează sau nu empatie din partea celor care privesc. Dai click și te uiți la filmuleț și te interesează sau nu, închizi după câteva secunde sau rămâi și te uiți până la final și bocești de sare cămașa de pe tine. Cred că a fost un val. Și după aia toată lumea a zis: „Hai să mai facem, să mai facem”, și eu am zis: „Eu nu mai simt [că trebuie] să mai facem”. Adică o să mai fac încă un flashmob și încă un flashmob și încă un flashmob, fiecare la momentul lui, dacă se va cere și dacă va fi nevoie. Dar doar așa, de dragul de a mai face un flashmob, nu vreau să fac: să reîncălzesc o supă nu cred că e cazul și nu vreau și n-am de ce.
Probabil că se creează totuși niște legături între oamenii care participă, de asta mai voiau.
Chiar s-au creat legături. Și eu am legat prietenii cu persoane pe care le-am cunoscut atunci și am rămas în legătură foarte strânsă chiar. Din punct de vedere emoțional chiar ne-a unit. Și oricum dansul face asta. Simt asta și la cursurile mele: dansul deschide cumva niște canale de comunicare și ne apropie într-un fel, dacă lăsăm asta să se întâmple. Atunci, pe lângă faptul că dansam și lucram împreună și împărtășeam energia, mai era și motivația asta, mesajul nostru care ne lega și mai puternic. Dar da, a fost un val și, ca orice început, ca orice lucru nou, te impulsionează și te montează într-un anumit fel și după aia te obișnuiești cu el, nu mai are aceeași efervescență. Dar cred cu aceeași tărie că, în momentul în care vii și faci ceva emoționant, ceva puternic, că iese sau nu flashmob și oamenii știu sau nu de el, o să aibă același impact.
FOTO main: http://www.buynothingday.home.ro/kumofost.htm
