Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie de Andrei Gorzo este atât un memoir cât și un thriller care urmează să fie publicat la Polirom. El spune în paralel povestea unui tată cu un trecut noir și cea a fiului său care încearcă să reconstituie existența acestuia pornind de la literatura lui Graham Greene.
Istoria României din ultimii 40 de ani e privită astfel din perspectiva unui medic legist de provincie care participă în anii 1980 la autopsia unui ștab comunist dispărut în circumstanțe tulburi. Închis (el a susținut mereu că din cauza asta) și apoi reabilitat, ajunge imediat după Revoluția din 1989 în structurile de intelligence de la marginea primelor guvernări postcomuniste, participând la detonarea unor bombe de presă înainte de a intra pentru multă vreme în circuitul unor publicații conspiraționiste. Biografie a tatălui și a relațiilor de familie, cartea este și o autobiografie a fiului, ce își construiește în adolescență, din filme și romane cu spioni, un spațiu în care încearcă să evadeze din lumea simultan reală și imaginară a tatălui.
Andrei Gorzo este născut în 1978 și publică din 1996. Este critic de film și conferențiar universitar la UNATC, unde predă din 2004. Filmul lui preferat e Al treilea om (regia Carol Reed, 1949). A tradus din Graham Greene pentru Editura Polirom, inclusiv Brighton Rock, una dintre capodoperele romancierului. Împreună cu Mihai Iovănel a scris și Desene mișcătoare. Dialoguri despre critică și cinema (Polirom, 2023).
Citește în avanpremieră un fragment din cartea sa Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie care va apărea în curând la Polirom.
Ce am învăţat de la Graham Greene. O istorie de familie
„Le întoarceți pe toate cu susu-n jos.“
(Anna către maiorul Calloway, în Al treilea om)
Sunt în toamna lui 1989 şi văd mai multe filme pe zi. Se termină unul şi pun imediat altul: le sudez, aşa cum voi ajunge peste nişte ani să sudez țigările. În amintirile mele despre lunile alea – primele de după mutarea de la Drăgăşani la Aiud şi ultimele din 1989 –, tata sudează filme cot la cot cu sora mea şi cu mine. (Apropo, tatăl meu va ajunge în curând să fumeze două-trei pachete de țigări pe zi şi peste exact 30 de ani va muri din cauza asta.) Majoritatea sunt filme de acțiune. Nu puține sunt de spionaj, că astea-i plac lui cel mai mult. În amintirile mele de-atunci nu lipseşte niciodată de la videomaratoanele astea, ca şi când ar avea foarte mult timp liber. Are totuşi o slujbă la spitalul din oraş, unde i s-a permis să practice medicina generală. A ieşit din închisoare de un an şi jumătate. O dată pe lună e obligat să se prezinte la biroul Securității din Alba Iulia, care, conform articolului 4 din munificentul decret ceauşist căruia îi datorează eliberarea, îi urmăreşte integrarea în colectivul de muncă în care a fost repartizat. Dar în amintirea mea e un tată cu mult timp la dispoziție, chestie de care mă şi bucur foarte tare, căci am 11 ani şi e pentru prima dată când locuiesc cu el şi cu mama. În acea vacanță de iarnă scriu un roman de spionaj despre un agent secret numit Mark Strong.
Vine Revoluția şi totul se schimbă. Nu e nici mijlocul lui ianuarie, iar taică-meu face deja o navetă săptămânală Aiud-Bucureşti (la volanul Daciei lui). Totul pornise cu un telefon de la Mircea Trofin, care imediat după Revoluție începuse să se agite pe lângă Guvernul Provizoriu, cerând reinvestigarea morții din 1984 a tatălui său. Răspunzând la apelul lui Trofin, tatăl meu se prezintă la Guvern şi intră pe orbita viceprim-ministrului Gelu Voican Voiculescu.
Geolog de formație, Voican fusese şi el arestat înainte de 1989 – o dată în 1970, pentru spionaj economic, şi apoi în 1985, când, anchetat şi condamnat pentru
falsificarea unor deconturi şi însuşirea de fonduri în scopul unor deplasări (după 1990, Voican a susținut credibil că procesul lui penal, ca atâtea altele din epocă, a fost complet înscenat, autoritățile dându-i la cap din cauza pasiunilor lui interzise pentru yoga şi ezoterism), petrecuse nişte luni în arestul din Calea Rahovei şi în penitenciarul din Șoseaua Alexandriei cam în acelaşi timp în care era şi tatăl meu acolo. (Fusese eliberat
datorită aceluiaşi decret de amnistiere de la începutul lui 1988.) L-am întrebat pe tata dacă se cunoscuseră încă din închisoare, dar nu, s-au cunoscut abia în ianuarie 1990.
Voican – avea să-şi amintească taică-meu în anul morții lui, 2019, când mi-a acordat câteva interviuri – „răspundea pe-atunci de poliție, de armată, de siguranța
națională“. Într-adevăr, în primele săptămâni de după Revoluție, Voican a coordonat preluarea Securității de către Ministerul Apărării Naționale şi a creat primul serviciu de informații postceauşist, UM 0215, subordonat Ministerului de Interne. Când l-a cunoscut taică-meu, avea pe lângă el figuri precum generalul-colonel Nicolae Doicaru (care i-a fost consilier) şi generalul Nicolae Militaru (ministru al Apărării în ianuarie 1990), din
biografiile cărora suflau, încă letale, toate viforele Războiului Rece. (...) Doicaru a murit chiar în februarie 1990, împuşcat la o vânătoare; verdictul de sinucidere nu i-a sunat nimănui convingător.
Cu reputația lui de conspirator anticeauşist, generalul Nicolae Militaru îşi adjudecase la sfârşitul lui decembrie funcția de ministru al Apărării, în care a rezistat până la jumătatea lui februarie, când l-au ajuns din urmă legende mai sinistre. Potrivit acestora, fusese deconspirat în 1978 ca agent GRU (aşa căzuse în dizgrație), iar la Revoluție, dând în mod deliberat ordine contradictorii, îl trimisese la moarte pe colonelul Gheorghe Trosca din motive de răzbunare (Trosca fiind cel care l ar fi identificat ca agent sovietic într un dosar numit „Corbii“). După plecarea lui Militaru (care a murit câțiva ani mai târziu: cancer), în locul lui la minister a venit Victor Atanasie Stănculescu, care fusese ministru – însă doar adjunct – al Apărării Naționale şi pe vremea lui Ceauşescu. Voican a rămas în picioare.
Toți ăştia erau pe lângă Voican la începutul lui 1990 – şi taică-meu printre ei. Mi-e complet imposibil să mă văd în locul lui: e ca şi cum aş încerca să mă văd jucându-mă printre picioarele unor tiranozauri – mi-e suficient gândul ca să-mi vină s-o iau la fugă. El a rămas până la 1 iunie, sedus de Voican cu perspectiva de a conduce un grup de anchetă care să răspundă reclamațiilor privitoare la morți suspecte din epoca Ceauşescu şi din zilele Revoluției. „În zilele alea curgea cu reclamații“, mi-a zis taică meu. „Multe erau evident fanteziste, dar unele erau mai plauzibile.“ Îşi semna rapoartele către Voican ca medic legist (pentru prima dată din 1986 putea din nou să se prezinte astfel) şi „delegat al Guvernului“. Salariul şi-l primea în continuare de la spitalul din Aiud –„se putea; în zilele alea se putea orice“. Petrecea multe ore la volan. În Bucureşti trăgea la socri, care erau foarte mândri de el. Primise de la Guvern un pistol pe care socrul lui – fost jandarm şi fost participant la luptele din 1944 de la Băneasa (spre deosebire de el, care nici nu făcuse armata) – i-l curăța cu mare aplicație, simțind că participă la istorie. Asta trebuie să fi simțit şi tatăl meu. Mi-l amintesc plin de vitalitate şi euforic, deşi e drept că aproape tot ce-mi amintesc din primăvara aceea îmi apare aşa, îmbibat de euforie, cu excepția horcăielilor de agonie ale bunicii mele paterne, care a murit în martie 1990. De la un punct încolo, euforia trebuie să fi început să se domolească – tata mi-a spus mai târziu că anchetele lui erau îngropate una după alta („Nu se alegea nimic din niciuna“), iar odată ce a venit vara, a încetat să mai meargă la Guvern (cu o excepție: zilele de 12-13 iunie 1990, la care voi reveni, căci singura urmă lăsată în spațiul public de activitatea tatălui meu din acea perioadă este citarea lui ca martor în rechizitoriul „mineriadei“ din iunie 1990).
Vara lui 1990 a fost un carusel al schimbărilor vertiginoase de plan. În iunie, planul era că din toamnă ne mutăm la Constanța, unde taică-meu urmează să primească un post de legist. În iulie, totul se dăduse peste cap: urma într-adevăr să plecăm, dar în America; făceam poze de paşaport, încercam să învățăm engleza. În august, America dispăruse de pe orizontul nostru, fiind înlocuită de Bucureşti: mama avea să dea un concurs pentru un post acolo; tata avea să primească din septembrie un post la Târgovişte şi, în aşteptarea unuia la Bucureşti, avea să facă naveta; pentru început aveam să stăm cu bunicii materni, cam înghesuiți cu ei în două camere, dar timp de doar câteva luni. La 12, respectiv 10 ani, eu şi sora mea ne adaptam uşor la schimbările astea, entuziasmându-ne la fiecare plan nou, dar trebuie să fi fost şi dezorientați – reacția noastră a fost ca, încă de la sfârşitul verii, când mai aveam luni bune de stat la Aiud, să ne retragem din gaşca noastră de copii de la bloc, devenind reci şi necomunicativi. Dar viața alături de părinții noştri încă nu era înspăimântătoare – chiar dacă tata nu mai era delegat al Guvernului (cu pistol în dotare!) şi nu mai mergea săptămânal la Bucureşti.
Mai fusese o dată, în iunie. I-o ceruse Voican ca pe un serviciu personal, rugându-se de el la telefon, plângându-i se că e copleşit şi în criză de oameni, explicându-i că are nevoie de cineva de încredere la el în birou, care timp de vreo două zile să facă secretariat, să răspundă la telefoane etc. Asta mi-au povestit ai mei mult mai târziu – în 2017, când tatăl meu a fost chestionat ca martor de procurorii care încercau să întocmească un dosar de trimitere în judecată a lui Iliescu, Roman, Voican, Măgureanu ş.a.m.d., sub acuzația de crime împotriva umanității, pentru felul în care reprimaseră mişcările de protest din Piața Universității, la jumătatea lui iunie 1990. 2017 a fost anul până la sfârşitul căruia tata a încetat să mai iasă din casă; a trăit încă doi. Practic, ultima lui ieşire a fost ca să dea această depoziție.
(...)
La sfârşitul lui ianuarie 1991 ne-am mutat la Bucureşti, invadându-i pe părinții mamei mele în micul lor apartament de două camere. Era cam greu – băiețelul de 6 ani al surorii maică-mii stătea şi el cu noi. Dar eram optimişti cu toții, taică-meu încă mai părea plin de tinerețe (avea nevoie de ea ca să reziste navetei la Târgovişte şi dormitului pe un pat pliant) şi cel puțin nervii noştri, ai soră-mii şi ai mei, încă mai erau nervi buni de copii. Ne-am înscris la o şcoală de cartier (adică frecventată majoritar de copii de Dorobanți) şi încă o dată ne-am adaptat repede. Cel mai fericit de venirea la Bucureşti cred că eram eu – la vremea aia exista câte un centru pentru închirieri de casete video pe fiecare stradă. Imediat m-am înscris şi la biblioteca videotecă de la British Council. Și într-o zi de duminică din primăvara aia îmi amintesc că mă plimbam cu taică meu pe la Universitate, când am văzut o deferlare de culori în vitrina Librăriei Mihai Eminescu: băgaseră – în traduceri franceze – albume cu supereroi de la DC Comics şi Marvel Comics, vreo 50 cu totul. Librăria era închisă, dar taică-meu mi-a promis că o să treacă în zilele următoare, când îi va permite naveta, să mi ia câteva. (Nu erau ieftine.) În noaptea aia m-am culcat cu inima cât un purice: dacă le cumpără altcineva până atunci? (De fapt, supereroii americani încă nu interesau mai pe nimeni din România; nu începuse colonizarea.) A doua zi, taică-meu le-a cumpărat pe toate şi a venit cu ele acasă. Trebuie să fi fost una dintre ultimele dăți când m-am gândit că a fi copilul lui taică meu e una dintre cele mai palpitante experiențe pe care le poți avea de partea asta a ecranului. Aveam 13 ani. Eram la intrarea în anii 1990 şi la intrarea într-o epocă a ambivalenței, a sentimentelor mai amestecate.
Fotografie preluată de pe arhiva Fortepan / Kereki Sándor.
