Chipul lui Arsenie Boca e, poate, cel mai răspândit talisman din România. Din cabinete medicale până în cabine de tir, Părintele ne priveşte hipnotic. Industria generată de reputaţia lui de făcător de minuni aduce, anual, milioane de euro sutelor de firme care îi vând imaginea - o imagine poleită cu multă mitologie. Un arădean care susţine că deţine licenţa în România pentru marca înregistrată „Părintele Arsenie Boca” le acuză de comerţ ilegal şi pretinde şi el o parte din ciolan. Pe fundal, există petiţii pentru canonizarea celui supranumit „Sfântul Ardealului” şi se adună mărturii şi dovezi pentru a se testa dacă acest titlu poate deveni oficial.
Asta a făcut şi Tatiana Niculescu Bran în biografia „Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca”, apărută recent la Humanitas. Scriitoarea este una dintre puținele autoare de nonficțiune de la noi. Până acum, a ales subiecte suculente pentru cărţile ei, de la cazul Tanacu până la Zelea Codreanu. Deşi noua ei carte pare (şi) un demers de demitizare a unui personaj fabricat de marketingul religios, ea reuşeşte să-i adauge un strat mistic şi să-l martirizeze un pic - chiar dacă voci ortodoxiste o acuză pe net că împroaşcă cu noroi eforturile de canonizare a Părintelui.
O face într-un mod care îmbină stilul literar cu naraţiunea faptică - plină de date din arhivele CNSAS (declaraţii ale lui Boca sau ale altora despre el), din scrierile lui („puţine şi greu de autentificat”), din publicaţii, cărţi şi mărturii despre el (de la feţe bisericeşti sau oameni atinşi de magia lui), toate condimentate cu deducţii & speculaţii. Autoarea spune, de altfel, că biografia „neromanţată şi documentată” pe care i-a făcut-o lui Boca „poartă, inevitabil, amprenta unei interpretări personale.” O amprentă care se simte pe alocuri în carte, ca o combinaţie de patetism cu speculaţie.
Un exemplu:
Din copilăria lui tristă și lipsită de afecțiune, bântuită de spaimele singurătății, răbufnește dorința de a fi în centrul atenției, de a câștiga admirația și dragostea celorlalți prin talente excepționale, de a domina oamenii și situațiile prin măiestria cu care jonglează cu stereotipurile memoriei vizuale și cu arta sugestiei autoritare. Toate acestea își găsesc, desigur, o legitimare evanghelică. Nu spunea Iisus, ori de câte ori vindeca vreun bolnav: „Credința ta te-a mântuit?”
În mod curios, deşi apar multe surse citate, cartea nu are o bibliografie, iar trimiterile la dosarele Securităţii sunt marcate peste tot doar cu „ACNSAS”, nu-ţi dai seama de multe ori cui sunt atribuite. Asta se întâmplă şi cu multe alte informaţii din carte, motiv pentru care, chiar dacă are în spate o documentare bogată şi riguroasă, ar trebui citită cu precauţie. În plus, deşi autoarea susţine contrariul, se simte la ea o tendinţă de a romanţa. Un exemplu (pentru care nu este citată vreo sursă):
În serile cu lună plină, [micul Zian] îşi însoţeşte bunica la cules de ierburi de leac şi de descântec. Îi urmăreşte apoi mâinile care curăţă de pământ rădăcinile şi pun la uscat pe plita de lut frunzele şi tulpinile. Agăţaţi în grindă, săculeţi cu plante uscate răspândesc un miros îndepărtat şi adormitor de câmp înflorit. Dacă se îmbolnăveşte, bunica îi ia capul în poala ei şi îl descântă de deochi, ţinând alături o strachină cu apă în care a pus un ou crud. Moaie din când în când o crenguţă de busuoic în apă şi-l atinge cu ea pe la tâmple, îngânând cuvinte despre duhuri neştiute. Oul e lumea perfectă, universul începuturilor încă nestricat de suferinţă.
Dincolo de asta, părintele Arsenie - Zian Boca în viaţa de civil - pare să fi fost un om mişto şi fascinant, dedicat misiunii de a-i ajuta pe oameni să se mântuiască. Un tip sărit de pe fix, versatil, subversiv, talentat, cu umor. Un individ care respingea minunismul ce i-a fost atribuit, dar se şi folosea de el.
Cartea îl prezintă ca pe un martir al regimului comunist, care l-a trimis la Canal, la muncă forţată, l-a închis şi l-a persecutat pe modelul sfinţilor pe care el îi admira. Şi ca pe un magician cu har divin, folosit la început de Biserică pentru a atrage enoriaşi, apoi căzut în dizgraţie, autoizolare şi uitare şi, după ’90, reînviat ca alţii să profite de pe el.
Am extras 3 calupuri de informaţii din biografia lui de la Humanitas:
1. Arsenie Boca era „doctorul sufletelor”
Autoarea îl numeşte pe Boca un doctor al sufletelor care „stăpânește arta vindecării prin credință.” Și care susţinea că s-a teleportat cu duhul din tabăra de muncă de la Canal la înmormântarea mamei sale, Creștina. Ar fi dobândit aceste puteri prin studii intense de spiritualism combinat cu religie. Prin post sever, dormit puțin, tehnici de meditație, concentrare & respirație sau prin „rugăciunea inimii” - în esență, repeta de multe ori „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”
Era pasionat de toate drăciile New Age ale perioadei interbelice - ocultism, spiritism, hipnoză, yoga, clarviziune -, de sfinți care trăiseră în izolare & singurătate. De misterele sugestiei și ale privirii, de experimente psihologice. Toate puse în slujba Mântuirii - o cărare presărată cu remedii anti-păcate şi ispite: iertare şi rugăciune; osteneală, post şi lepădare de sine; semnul crucii şi smerenie; remedii naturiste din antropozofia lui Rudolf Steiner; sfaturi științifice gen „desfrânarea omoară milioane de celule nervoase”; tehnici de medicină hipnotică; sau tehnici de sugestie & autosugestie ce pot trata o grămadă de afecțiuni, de la constipație și reumatism, la inflamații articulare, insomnie și neurastenie.
Ca fapt divers, Arsenie Boca ar fi practicat și catalepsia - înțepenirea bruscă a mușchilor și încetarea unor funcții cerebrale - după modelul fachirilor indieni:
„Un martor ocular povesteşte cum l-a văzut lăsându-se uşor pe spate, capătând o paloare ca de mort şi tremurând: <<Am crezut că a leşinat. (...) A stat aşa o vreme, nemişcat, tremurând, după care a surâs dintr-odată şi a zis: Nu e cazul. Am avut puţină treabă. Aşadar, dă de înţeles că s-ar fi aflat în două locuri în acelaşi timp.>>”
2. „Sfântul” își hipnotiza enoriașii: „Ochii Părintelui nu aveau spate”
Mii de oameni mergeau la el în pelerinaj, la mănăstirile de la Sâmbăta de Sus (Brașov) şi Prislop (Hunedoara). Arsenie le inspira forță și îi subjuga cu prezența lui, le lua sufletele în stăpânire și citea în ele, le domina acţiunile prin mentalism (hipnoză, iluzionism, sugestie). Făcea asta cu ochii lui albaștri, care „nu aveau spate”. Aşa îl evocă una dintre admiratoarele lui de la Sâmbăta de Sus.
Părintele putea să ghicească dacă numele cuiva începea cu A, C sau D sau dacă respectivul avea o sută de lei în buzunar. Alteori mergea mai departe și făcea, pur și simplu, minuni - o fată de 16 ani, de pildă, ar fi început să meargă din nou după ce a fost dată în grija lui şi transportată cu roaba la slujbele de la mănăstire.
Femeile erau moarte după el. Mai ales că nu le lăsa să-l atingă, cum făceau alţi preoţi. Așa au ajuns să-l numească „Sfântul”. Uneori se şi distra cu ele: „Trăgea cu pieptenul de ebonită prin barba lui aspră și, când se produceau scântei, întreba femeile de față: ai văzut?...”. Sau: “(...) femeile din satele vecine cu Sâmbăta de Sus abia aşteaptă <<vrăjile>> tânărului diacon. Îl numesc, de altfel, <<popa vrăjitorul>>. Se strâng sfioase în jurul lui, îi pupă mâna, el le mai spune vreo glumă şi apoi, sub privirile lor uimite, ascunde un ban în palmă şi-l face să dispară.”
Datorită cunoștințelor ce le adunasem în vremea studiilor și pe care le aplicam unde se putea face aceasta, poporul sărea marginile aprecierii juste și mă credea excepțional de înzestrat. De nenumărate ori am încercat, și mai încerc, a le stinge capriciile unei credințe necontrolate, cea la domeniul fanteziei - că aceasta nu mântuiește.
- Arsenie Boca -
3. Maica Zamfira era „jandarmul” lui
În orice plot există o femeie care încețoșează minţile bărbaților. În cazul lui Arsenie Boca, ea este Julieta Constantinescu sau maica Zamfira, cu care Părintele ar fi avut o relație puternică până la moarte. Una impregnată cu şantaj emoţional din partea ei şi protecţie din partea lui. Când a cunoscut-o Boca, ea era o studentă la teologie „predispusă la răbufniri emoționale”, cu 15 ani mai mică decât el, care amenința că se va sinucide din dragoste. După ce încearcă, în zadar, s-o unească cu alesul inimii ei, Boca devine el însuși alesul. La un moment dat, ajunge s-o numească „jandarmul meu” - aluzie la caracterul ei milităros, scrie autoarea, și la relația ei apropiată cu Securitatea, cu care ar fi ajuns să colaboreze de bunăvoie după ce Boca a intrat în vizorul ei.
Bonus: Pasiunile mitropolitului Bălan
Nicolae Bălan, mitropolit al Ardealului, s-ar fi folosit de magia lui Arsenie Boca pentru a atrage mai mulți enoriași. Altfel, „printre preoţii care au relaţii vechi cu personalul Mitropoliei”, el era „cunoscut ca un pătimaş homosexual şi...zoofil”, scrie autoarea, care pare să citeze surse din dosarele Securităţii. „În general, şi-ar alege partenerii din rândul studenţilor la teologie, dar, de-a lungul vremii, ar fi avut legături şi cu un cioban, cu un ţigan ungur şi cu un soldat rănit pe frontul de est.” I-ar fi plăcut să asiste și la împerecherea animalelor și a păsărilor și să practice diverse forme de zoofilie. Printre partenerii lui s-ar fi numărat şi o pereche de maimuţe, aduse din Ierusalim în 1925.
*
„Ei mă consideră făcător de minuni” nu va schimba, probabil, concepţiile oamenilor care îl idealizează pe Arsenie Boca, ci, din contră, le va întări. La final, el părea să fie foarte cool. E interesant că oamenii i-au făcut un super cult unui preot atipic, deviat, prin practicile lui, de la canoanele stricte ale Bisericii. O carte ca aceasta poate lămuri însă ceva mai profund, legat de dorinţa oamenilor de a crede, de a avea sfinţi care au trăit printre ei şi care le puteau arăta calea Mântuirii. Într-o țară în care lumea nu prea ştie ce e depresia, încă mai e nevoie de figuri care repară orice rău și dau speranță.
Imaginile principală: Pictură de Arsenie Boca la Biserica din Drăgănescu, judeţul Giurgiu. Imaginile ne-au fost oferite de Editura Humanitas.
