În lipsa ghearelor și a colților puternici, omul și-a croit drum către vârful piramidei prin coeziunea de grup, arată specialistul în etologie conf. univ. dr. Carmen Strungaru, de la Facultatea de Biologie din cadrul Universităţii Bucureşti. Iar pentru a construi unitatea asta, grupul încearcă să se distanțeze de altele, să accentueze diferențele, până la a-l exclude pe Celălalt din rândul oamenilor. Iar când inamicul nu mai e din aceeași specie cu tine, poți face din el ce vrei, explică Strungaru, nu mai rămâne loc pentru vreo formă de empatie. 

Etologia se ocupă de studiul comportamentului, inclusiv al celui uman, pornind de la datele biologice ale indivizilor și ale speciilor din care aceștia fac parte. Arată că funcționăm nu doar după cum suntem învățați, ci și după condiționări genetice de care adesea nici nu suntem conștienți. Am discutat despre sursele răului, ale frumosului și ale neîncrederii din societățile umane, în biroul său cu șobolani albi și un geam deschis către traficul bucureștean. 

Aș vrea să vorbim puțin despre formarea dumneavoastră. Cum v-ați apropiat de domeniul ăsta?

Aveam cinci ani când am hotărât foarte clar că asta vreau să fac.

Bănuiesc totuși că nu știați că e vorba de etologie.

Nu, cred că nici nu se chema încă etologie atunci, în 1957-1958, sau cel puțin nu aici, pe meleagul Dâmboviței. Dar mă interesau foarte mult animalele. Și am avut norocul să fiu foarte interesată să citesc. La cinci ani citeam și scriam, așa că pe la vreo șapte ani am citit jurnalele lui Livingstone (David Livingstone - n.r.) și Stanley (Henry Morton Stanley - n.r.). Am hotărât că, atunci când o să fiu mare, o să mă fac ceva care-o să meargă în Africa și care o să studieze oamenii și animalele de acolo. Bineînțeles că ăsta era subiect de mare amuzament pentru toți cei din jur, mai ales pentru adulți; chestie care m-a enervat foarte tare, pentru că nu mi-a plăcut niciodată să nu fiu luată în serios. Cu cât îmi spuneau mai mult că nu se poate sau îmi dădeau argumente de tipul: „Ești fată, și fetele nu se ocupă de așa ceva”, cu atât mai tare mă îndârjeam și spuneam: „Ba da, eu asta o să fac!” A fost firesc, a fost fără niciun fel de echivoc. Mă interesa tot ce mișca, adunam tot ce puteam să adun și creșteam pe-acasă.

Unde ați copilărit? Aveați acces la animale?

Nu. Am copilărit în București, pe asfalt. Primul animal pe care l-am avut a fost un melc, pe care l-am ținut într-o cutie de pantofi. Am pus-o pe mama, săraca, să-i cumpere salată. Apoi m-am ocupat, o zi întreagă, să-i schimb frunzele de salată din jumătate în jumătate de oră. Mă duceam la mama cu câte o găurică în salată să o anunț: „Uite, uite că a mâncat!" Tragedia a fost că peste noapte melcul a evadat; a doua zi n-am găsit decât o dâră. A fugit, vorba bancului: „Melcul, țuști, în tufiș!” Am fost foarte tristă, dar au urmat alte și alte animale. Dragostea mea pentru animale n-a fost una de tipul: „Vai, ce frumos, ce drăguț!”, „Cât te iubesc eu pe tine” și „Nu-i așa că mă iubești și tu pe mine?”, ci de tipul: „Vai, ce frumos, ce drăguț, ce interesant! Cum ești făcut?” Așa încât, tot pe la vreo șapte ani, când am fost în vacanță la bunici, la Medgidia, am pus mâna pe o carte de zoologie a unei fetițe din bloc care era prin clasa a V-a sau a VI-a, iar acolo am văzut și am citit despre disecția la broască. M-am dus frumos pe câmp, am găsit broasca și, cât dormeau bunicii mei, m-am dus în bucătărie, am luat fundul de gătit, trusa de manichiură a bunică-mii și m-am apucat să fac disecția la broască. Am priponit-o cu niște cuie. În momentul în care a intrat bunică-mea în bucătărie, probabil alertată de zgomot, eu eram în culmea extazului: „Vino repede să vezi inima cum bate, așa bate și inima ta!" Bunica mea susținea mereu că are palpitații pentru că nu eram eu cuminte și am vrut să-i arăt cum e cu palpitațiile la broască. Cred că de data aia într-adevăr a avut palpitații. Până seara a dat telefon la București: „Vino și ia-o acasă, că-i sadică!” Nu eram sadică: n-am luat pe urmă zece broaște ca să le fac același lucru. Dar a fost fascinant să văd cum arată, ce este. Pe urmă am tot citit, am tot căutat să pricep mai multe, din aproape în aproape. Trei sferturi din lucrurile pe care le știu sunt din experiențe personale.

În condițiile în care făcuserăți atâtea, presupun că orele de biologie de mai târziu au fost o formalitate.

Nu, nu erau o formalitate. Am avut o profesoară fantastică, care m-a susținut foarte mult, la modul constructiv. Profesoara mea de prin clasa a IX-a mi-a pus în mână niște cărți, manuale de universitate, și mi-a zis: „Uite, cam asta ar trebui să știi ca să intri la facultate" și mi-a pus în mână cheia laboratorului de biologie: „Pe perioada vacanței de vară te duci când vrei, lucrezi, te uiți.” O vară întreagă am stat cu ochii în microscop, cu tot felul de lame, lamele și minuni. Și am făcut-o cu o plăcere nebună. Niciodată nu mi-am imaginat că aș putea să fac altceva. În facultate tot asta am făcut, deși tot nu se chema etologie. Am făcut neurofiziologie. După ce-am terminat facultatea, am avut stagiul acela de patru ani, cum se făcea pe-atunci.

La Spitalul Colentina?

Da, la „Contagioși”, într-un laborator de analize medicale, de biochimie. A fost cea mai cruntă perioadă pentru mine, pentru că după o săptămână, lucrurile deveneau foarte simple: era ca și cum ai pune în fiecare zi gogoșari la murat, era o rutină. Așa că plecam plângând la serviciu, mă întorceam plângând de la serviciu. Culmea e că pe urmă, când am scăpat de Colentina și m-am dus la Institutul „Ana Aslan”, la laboratorul de psihofarmacologie experimentală, m-am trezit la destul de scurt timp că am neapărată nevoie să îmi fac niște dozări din sânge de șoarece de șobolan. Atunci am zis: „Ce bine că știu să fac și asta! Ce bine că am învățat lucrurile astea!” Mi-am luat imediat probele, m-am dus, într-o jumătate de oră erau gata toate, făcute de mine, citite de mine. De atunci am zis că orice lucru învăț, chiar dacă mă înfurie pe moment și mi se pare inutil, cândva o să-mi trebuiască. Cam așa se întâmplă. (...) Am avut noroc cu carul. La „Aslan” s-a înființat laboratorul ăsta de psihofarmacologie experimentală și nimeni nu lucrase până atunci în așa ceva cu excepția mea. Cumva, am fost propriul meu șef, chiar dacă aveam un șef formal. Iar în momentul în care am venit în facultate, odată cu venirea mea s-au introdus disciplinele astea: zoopsihologia și etologia animală, pe urmă și etologia umană. Iarăși, n-am avut șefi care să-mi spună: „Faci de-aici până aici!” sau „Nu faci de-acolo până dincolo!” Am avut libertatea să fac exact ce m-a tăiat capul.

Cum a fost trecerea de la „Ana Aslan” la catedră?

Mă simțeam foarte bine la „Ana Aslan”. Numai că a venit Revoluția, și după Revoluție a venit Piața Universității și toată nebunia aia. Bineînțeles că eram și eu revoluționară acolo, deși aveam trei copii, între care unul avea vreo patru-cinci luni. După ce s-a terminat cum s-a terminat, am dorit foarte mult să fiu alături de studenți, pe care i-am văzut drept singura rezolvare. Un an mai târziu, în ‘91, când s-a ivit ocazia, am zis: „Gata, mă duc la facultate!” Fără să fi predat în viața mea un curs înainte, dar cu experiența asta de cercetare, care iarăși m-a ajutat foarte mult. Nu le-am spus și nici în continuare nu le spun la curs ce-am citit din șapte cărți. Le spun, bineînțeles, care-i stadiul actual al cunoștințelor [în domeniu], dar mai ales le spun din experiența mea personală, ce-am putut eu să observ și să-nțeleg. Atunci e simplu de comunicat. E alta când iei șoarecele de coadă și le explici: „Așa e el și-așa face el”. (Râde)

Era fierberea aceea atunci, la începutul anilor '90. Și de la Biologie voiau să plece oriunde în afară?

Aici nu... Am întâlnit studenți foarte interesanți și interesați, pe care cred că i-am câștigat prin felul meu informal de a ține cursuri. Ei erau obișnuiți să asculte un curs, să ia notițe, să învețe, să reproducă, să ia un punct. Eu le-am propus că facem așa: „Eu vă spun ce știu pe o temă dată și discutăm permanent. Dacă aveți o întrebare sau altă părere, altă informație, atunci ne oprim și discutăm. Iar vă mai spun, iar ne oprim.” A fost un dialog care le-a plăcut foarte mult, iar eu m-am simțit bine pentru că nu eram un profesor rigid. Singura problemă cu care ei au fost mai puțin obișnuiți a fost faptul că de unde la celelalte cursuri scriau 4-5-6 pagini, la mine scriau jumătate de pagină. M-au întrebat la început: „Dar la examen cum o să fie?” „La examen o să vorbim. O să avem niște situații, o să avem niște exemple...”

Cred că-i speria asta puțin.

La început i-a speriat, dar pe urmă au înțeles despre ce e vorba. La fiecare curs mai dădeau câte-o bucățică de examen. Și zic eu că le-a plăcut, pentru că au ieșit din rutina aia de aparate fotografice care trebuie să-mi spună poezia și au intrat într-un câmp în care e voie să discuți, să te îndoiești, să pui întrebări, să gândești mai mult decât ceilalți; mai mult decât profesorul, poate. A fost frumoasă intrarea în facultate.

V-ați îndeplinit a doua parte a visului din copilărie, acela de a ajunge în Africa?

Drumul meu spre Africa a început în minte la șapte ani, a cotit-o prin Indonezia, prin Papua Noua Guinee și încă n-a găsit calea către Africa. Am trecut pentru două ore cu un vaporaș la Ceuta, în Maroc. E teritoriu spaniol, iar eu aveam doar viză de Spania. Hai să zicem că am văzut coasta Africii și am călcat două ore pe pământ african. Mi-am luat trei pietre de-acolo. Așa că eu încă sper să ajung cândva în Africa.

Unde anume în Africa?

În Kenya, în Tanzania, în Congo... În toate locurile în care nu se poate pentru că-i periculos. Acolo unde e junglă, unde sunt animale și unde sunt oameni pe care să-i studiez. Mi-am îndeplinit parte din visul ăsta, dar în Indonezia, în Papua Noua Guinee, locuri care-au fost foarte-foarte interesante.

Cum a decurs primul contact cu Papua Noua Guinee?

M-a pocnit din toate părțile: temperatură, culoare, mirosuri, oameni, tot deodată. Exact ca un burete uscat-iască, care s-a apucat să absoarbă totul. Simțeam că e prea mic buretele, că mi-ar mai trebui vreo doi-trei ca să pot să acumulez mai mult. Ce să-ți spun, că a fost cool? N-a fost cool, a fost hot. Și a fost o experiență pentru care eu una îmi spun că a meritat să trăiesc. Am fost acolo în '95, pe urmă în '97.

Ce-ați făcut acolo?

Am fost cu o echipă germană cu care colaboram. Probabil văzându-mă disperată să ajung în astfel de locuri și pentru că aveau nevoie de niște studii de antropologie fizică și de recoltări de probe de sânge de la câini ca să stabilească zona de proveniență a câinilor care acum sunt acolo, m-au luat. Am stat o lună acolo, dar a fost foarte scurt. Când am ajuns pe atolul pe care am locuit în arhipelagul Trobriand, am ajuns la înserat. E impropriu spus, pentru că acolo se întunecă brusc, nu sunt seri de o oră și mai bine. După ce ne-am instalat, am luat o lanternă, am mers un pic pe malul mării și m-am împiedicat. „Ce-o fi?" Am pus lanterna și era o ditamai cochilia. Pe urmă alta, și alta, și alta. M-am întors cu poalele fustei pline de cochilii, iar ceilalți s-au amuzat că „toate femeile colecționează cochilii, dar încă n-am avut vreuna care să le colecționeze la lumina lanternei”. A fost precum cel mai frumos vis pe care-am putut să-l visez vreodată, cel mai complet. Deși cu vârsta și cu avalanșa de informații de tot felul uit din ce în ce mai multe, perioada pe care-am petrecut-o acolo o pot derula mental oră cu oră. O văd ca pe-un film, cu culoare, cu sunet, cu miros.

Aș vrea să vorbim despre interesul pentru animale, de care discutam la început. Aveți o fotografie în vitrină, e cu un urangutan. E făcută în Indonezia?

E făcută în Indonezia, în grădina zoologică din Jakarta. Acolo există încă o doamnă fantastică, Ulrike „Ulla” von Mengden, numită „Îngerul urangutanilor”. Soțul ei a murit la destul de scurtă vreme după ce-a ajuns în Indonezia, iar ea a primit un petec de pământ în interiorul grădinii zoologice, unde se ocupă de urangutani. Avea în jur de 30 de ani când a ajuns acolo. Acum are aproape 100. Am fost în acest loc al ei din grădină, unde avea puii ei de urangutani pe care-i îngrijea, proveniți din confiscări de la diverși traficanți de animale. Îi îngrijea exact ca pe niște copii. Am avut norocul s-o cunosc, să stau la ea o perioadă și să fiu alături de animalele astea incredibile.

Ce-ați învățat din interacțiunile cu animalele? Ce ne apropie?

Totul. O luăm pe rând: comportamentul infantil, de copil râzgâiat, de copil care cere mai mult decât ar avea nevoie; comportamentul de prietenie, de relaxare. În poza asta, după cum vezi, e un masaj, practicat nu cu foarte mare pricepere, dar cu foarte mare dragoste. Puiandrul ăsta - care are vreo trei ani, deci nu mai e chiar pui - e cât se poate de fericit. Cooperarea dintre ei, cooperarea cu oamenii care au grijă de ei, diferențele de caracter între un individ și altul. M-a ajutat foarte mult să-mi confirm și să am argumente în plus pentru ideea că există foarte puține lucruri care ne deosebesc esențial. Vorbesc de lucruri fundamentale care definesc ființa, umană sau animală. Ei nu fac poezie, nu compun cântece, nu au creat nici televizor, nici mașină, dar nici n-au avut nevoie. În cazul primatelor, distanța față de oameni este extrem de mică, este neglijabilă, mai ales dacă nu te uiți la ele de pe postamentul pe care ai reușit să te cațeri cu sau fără argumente.

„E de mirare că noi nu mai reușim să vedem lumea din jur decât dacă este probată statistic. Dacă ai un P de 0,05 sau 0,001 care-ți probează că asta e o cană albă, zici: «Da, domnule asta e albă!» Altminteri nu. Trăim în niște vremuri ciudate și e o lume ciudată.” - conf. univ. dr. Carmen Strungaru, specialist în etologie

Există și răutate în lumea lor sau e doar agresivitate cauzată de acoperirea unor nevoi?

În primul rând, agresivitatea nu e neapărat ceva rău. Fără agresivitate nu ne-am putea descurca nici noi, nici restul animalelor. Fără agresivitate nu ne-am apăra puii, părinții, partenerul, petecul de pământ. Agresivitatea e un complex comportamental aparte, în sensul că are valențe pozitive, iar pentru cele negative natura a creat tot felul de modalități pentru a le inhiba. Spre exemplu, o pornire agresivă este minimizată prin ritualizare: eu mă fac că te atac și tu te faci că mă ataci și, prin acest joc, tragem concluzia care dintre noi este mai puternic. De pe urma acestei concluzii, eu - care simt că sunt mai slab - plec pâș-pâș, semnalizez că mă predau. Nu sărim unul la altul, să ne sfâșiem. Într-o confruntare agresivă, unele animale se predau adoptând o postură de pui, schelălăind sau, ca în cazul câinilor, întorcându-se cu burta în sus. Am putea spune că-i o aberație: cum să te întorci cu burta în sus?

Devii vulnerabil.

Devii și mai vulnerabil! Cum să te duci la botul celui care te atacă și să-i întinzi jugulara, care-i zona cea mai vulnerabilă? Tocmai de-aia faci asta. La urma urmei, noi oamenii, în momentul în care ne simțim învinși, de unde stăteam cu pumnii strânși și ne luptam, ridicăm mâinile în sus, cu palmele deschise, și ne predăm. Predăm astfel toată zona toracelui, unde avem organe vitale și unde putem oricând să fim atacați. Cu cât expui zone mai vulnerabile, cu atât semnalizezi mai clar intenția de a te retrage, că știi unde ți-e locul. Iar cu privire la răutate, în sens vicios: sunt unele animale care sunt mai ranchiunoase, mă refer la cele domestice mai ales. Uite, Jane Goodall [primatolog, etolog și antropolog britanic - n.r.] descrie foarte multe situații de genul ăsta în cartea ei, „În umbra omului” (In the Shadow of Man, 1971). Sunt probleme care țin de caracter, de modul de a fi individual. Sunt animale timide, dominate de frică, sunt animale echilibrate și sunt animale temerare sau isterice, care sunt din cale-afară de „curajoase”. De fapt, asta-i tot o manifestare a fricii sau a absenței unui control inhibitor, reglator. Mai ales la animalele domestice poți găsi indivizi la care să se manifeste un soi de răutate care întotdeauna are o motivație complexă. Depinde foarte tare de experiența de viață a animalului, de traumele pe care le-a suferit și de modul în care a găsit la un moment dat că poate să rezolve confruntările cu alții. La om e cam tot așa. Avem temperamente diferite: sunt oameni care în două minute spun „gata, o luăm de la început!”, sunt oameni care nu-și mai vorbesc o viață întreagă după un episod dintr-ăsta, chiar dacă sunt rude de gradul I, sunt oameni care, orice le-ai face, nu protestează. Sunt variații uimitoare.

Folosim adesea exemple de agresivitate din lumea animală pentru a vorbi despre răutățile noastre de zi cu zi. De exemplu, spunem despre doi oameni că „se mănâncă precum câinii”.

Astea deja sunt vestigii. Mai nou, favorite sunt expresiile de tipul „macaci” sau „babuini" sau „cimpanzei”. Astea mă înfurie teribil, pentru că habar n-au despre ce vorbesc și pentru că mi se pare extrem de ofensator pentru animalele la care se referă. Iar povestea cu „se mănâncă ca / precum câinii” este iarăși aiurea, pentru că, în principiu, câinii nu se mănâncă între ei. Se mânâncă între ei atunci când sunt selectați și învățați să facă lucrul ăsta sau atunci când îi punem într-o situație de contenție într-un spațiu atât de mic, încât câinele care recunoaște că e înfrânt și care ar trebui să plece n-are unde să plece. Asta se întâmplă la câini, se întâmplă la pești: când sare câte un pește din acvariu pe covor n-a fost suicidar, ci pur și simplu a fost fugărit de un altul, a fost înfrânt și el a crezut că alături e tot apă.
 
Sunt însă omenești comparațiile astea cu fiarele sălbatice și cu bestiile. Folosim tipul ăsta de evaluări pentru a ne diferenția de grupuri inamice. E o literatură întreagă pe tema fenomenului de pseudo-speciație. Omul n-a prea avut, în ascendența sa, multe modalități de a se apăra: nu tu gheare, nu tu colți, nu tu celelalte arme pe care le au carnivorele. Singura modalitate prin care a reușit să se apere și să supraviețuiască și să ajungă „în halul” în care a ajuns astăzi a fost coeziunea de grup. Ca să ai un grup foarte unit, trebuie să zici: „Grupul meu e atât de unit și atât de diferit de oricare alt grup, încât noi suntem cei mai buni de pe lume”. Și-atunci grupul vrăjmaș devine unul de fiare, bestii, porci, câini, orice, dar nu oameni. Prin pseudo-speciația asta îi decădem mental din poziția de om. Or, dacă nu mai avem o relație om-om înseamnă că nu mai avem o relație în cadrul speciei, ci între două specii diferite. Iar asta se transformă într-o relație între pradă și prădător. Și atunci îl vânez, pentru că nu e chiar om, ca mine. Și mă simt îndreptățit să-l vânez.

Și să-l exploatez oricum.

Orice! Îl termin, îl rad de pe fața pământului: „Ce, ăia-s oameni? Ăia nu sunt oameni, domnule!” În momentul ăla ai lămurit totul.

Erau fantastice reprezentările europenilor cu privire la „creaturile” pe care le găsiseră în Americi.

Nici nu e nevoie să vorbim despre momentul în care a fost descoperită America. Putem să venim mai încoace și să luăm scrierile unor oameni foarte luminați, cum era Livingstone, cum era Darwin. Ai să vezi în descrierile lor că nu e dispreț, ci e tratarea celorlalți ca fiind mai primitivi, mai sălbatici. E adevărat că acum, în grația sistemului de political correctness, nu mai vorbim despre primitivi, nu mai vorbim de sălbatici. Și mi se pare foarte corect să fie așa. Atâta vreme cât ei sunt în stare de trăiri, de gânduri, de creație artistică atât de sofisticată, de ce să spun că sunt primitivi? Pentru că n-au telecomandă? Îi pun telecomanda bunicii în mână și n-o să știe ce să facă cu ea. Ce-o să fac, o să-i spun: „Primitivo!”? Ei n-ar putea să trăiască foarte bine într-o societate ca a noastră, dar noi cu siguranță am muri în 48 de ore din momentul în care am ajunge într-o zonă ca cea în care locuiesc ei: habar n-am avea cum să ne apărăm, ce și cum să mâncăm, ce să facem. Și-atunci care-i mai primitiv: ăla care nu mai știe să reziste fără termopane și fără centrală termică sau celălalt?

Și relația celor considerați „primitivi” cu lumea animală pare mai echilibrată, cumva. Îmi povesteați la un moment dat despre felul în care un locuitor din Papua Noua Guinee vedea delfinii.

Ce imagine frumoasă a fost! Stăteam pe un soi de băncuță și am văzut delfini, pentru că era o casă de pe malul oceanului. Și îmi spune omul: „Știi că vorbesc?” Iar eu zic: „Ei, cum vorbesc?” Începe să fluiere, să-mi explice cum vorbesc delfinii. Îi zic: „Da, sunt niște pești mai speciali”. Iar el: „Nu, nu sunt pești! Sunt așa, ca noi!" „De unde știi?” „Știu eu. Ne ajută, sunt altfel...”. Dar nu e de mirare. E de mirare că noi nu mai reușim să vedem lumea din jur decât dacă este probată statistic. Dacă ai un P de 0,05 sau 0,001 care-ți probează că asta e o cană albă, zici: „Da, domnule: asta e albă!” Altminteri nu. Trăim în niște vremuri ciudate și e o lume ciudată.

Aș vrea să vorbim și despre lumea ciudată a zilelor noastre. Vă propun ca înainte de asta să revenim puțin la animale. Am găsit titlul unei lucrări de masterat al cărei coordonator ați fost despre preocuparea pentru frumos în rândul animalelor. Cum se manifestă?

Era mai simplu dacă mă întrebai ce e cu preocuparea pentru frumos la noi. La animale cum poți să numești altfel decât frumos un păun sau o pasăre a paradisului sau un cal sau un pește luptător? Noi folosim termenul „frumos”. E greu să afirmi și periculos să afirmi, pentru că imediat ești acuzat de antropomorfism, că animalele chiar numesc lucrurile astea frumoase. Dar frumosul există, e creat de natură. De ce e creat? Răspunsul e simplu: pentru că ceea ce noi numim frumos în lumea animală se numește bun, bine. Bun din ce punct de vedere? Genetic. Un păun care are o coadă foarte mare și simetrică, viu colorată, are o zestre genetică mai bună decât un altul cu o coadă mai scurtă, cu trei pene într-o parte și cinci în cealaltă, cu niște culori mai șterse. Pentru femelă, ăsta e un indicator foarte clar. Păunul ăla e frumos, zicem noi. E valoros genetic, zic marțienii. E eligibil, zice păunița. Cumva, tot ce-i bun genetic, biologic, e definit ca fiind frumos, atractiv. Tot ce este mai puțin atractiv are o hibă din punct de vedere genetic: asimetriile, culorile terne, blana nelucioasă, astea toate au un motiv să fie așa și nu cum ar trebui. Mai bine ne întrebăm cum am ajuns noi la frumos.

Cum folosesc oamenii frumosul?

Inițial tot pentru a atrage. Și fain e că pe lângă frumusețea biologică, care înseamnă raporturi între segmente, culoarea și calitatea tegumentului, unde bunul și frumosul sunt echivalente, omul a avut capacitatea de a adăuga frumos, de a se îmdodobi, de a-și adăuga pene, de a se picta, de a-și tatua corpul, de a-și pili dinții, toate astea făcute în scopul de a fi diferit față de ceilalți și de a atrage.

Standardele umane au ajuns totuși foarte diferite.

Nu există standard uman, pentru că tot ce intră deja într-un standard nu mai e atractiv, pentru că e prezent la toți. Și atunci vreau altceva. Uite, la portul popular: oricât de port popular ar fi el, la fiecare fotă e un mic amănunt care diferă de la o lucrătoare la alta. E acel ceva care dă unicitate și prin care ceva poate e mai atractiv.

Un lucru pe care l-am regăsit în mai multe lucrări de-ale dumneavoastră e preocuparea pentru ideea de încredere / neîncredere. Ați scris, între altele, despre încrederea în limbaj sau despre încrederea în alți oameni în perioada comunistă.

Da, era despre perioada aceea în care nu puteai să ai încredere nici în membrii de familie, pentru că inclusiv copiii erau trași de limbă să mai spună ce e pe-acasă sau pentru că unele persoane din familii aveau și alte funcții decât cele știute. Ajungeai să ai un limbaj dublu, să ai o viață dublă, să-ți înveți copiii să folosească un limbaj dublu. Asta a dăunat foarte mult psihologic. În ceea ce privește încrederea și neîncrederea în limbaj, nu te întreb decât un singur lucru: de ce spunem, când avem de discutat o treabă serioasă cu cineva, că trebuie să vorbim între patru ochi. Dumnezeule, cum să vorbești între patru ochi? Se vorbește cu gura și se ascultă cu urechile. Gura și urechile pot percepe ceva, în timp ce ochii - care sunt mult mai bine antrenați în descifrarea emoțiilor și a schimbărilor foarte fine - imediat sesizează o neconcordanță între spusă și realitate. Limbajul e o achiziție de dată recentă în istoria omului. Și, ca orice lucru care e mai nou, e mai puțin probat. Și bineînțeles că omul, care s-a trezit că poate să vorbească, n-a zis: "A, nu mai am nevoie nici de expresii, nici de emoții, acum am limbajul!” Tot pe alea se bazează. Cineva care vrea să manipuleze învață că trebuie să urce ochii, apoi să-i coboare duios, lucruri de felul ăsta. Dacă nu le faci pentru că așa-ți vine atunci trebuie să fii un foarte bun actor.

Cum se construiește încrederea în rândul animalelor? Există vreo deosebire față de cum se construiește încrederea între oameni?

Sunt aceleași mecanisme: relații de familie, apărare reciprocă, cooperare, atașament.

Cum vă apropiați de animale?

Cu foarte mult respect. Fiindu-mi foarte clar că sunt lucruri acceptabile și inacceptabile. Spre exemplu, niciodată nu mă duc la un câine zicându-i: „Cuțu-cuțu, ce drăguț ești!”, mai ales la el în casă. Pentru că e dreptul lui, atunci când se consideră pe teritoriul lui, să atace. La urma urmei, de asta am domesticit lupii: ca să apere un teritoriu și pe noi. Deci e îndreptățit s-o facă și un om cu scaun la cap nu poate decât să respecte lucrul ăsta și să caute să-i câștige încrederea, nu să o facă pe viteazul. În general, îmi place atunci când există o inițiativă din partea lor. Încerc să-i observ de la o oarecare distanță. Sigur, mai încerc să-i momesc vorbindu-le, le place foarte mult asta. O să zici că mă contrazic cu ce-am zis înainte despre limbaj, dar nu-i așa. Le place când le vorbești pentru că, din ceea ce le spui, ei ascultă linia melodică, ascultă prozodia. Iar dacă prozodia este de încredere atunci vor reacționa pozitiv. Încerc să-i momesc și cu ceva bun de mâncare, dar nu dau năvală peste ei, că n-aș face decât să-i sperii sau să-i întărât.

Un alt lucru pe care l-am citit în articolul dumneavoastră despre dizidenți era faptul că, pentru a distruge încrederea, regimul acționa asupra relațiilor de familie.

Copiii luați de la trei luni și duși la creșă, că n-aveai concediu post-natal, pe urmă șoimăriți la grădiniță, pe urmă băgați repede la școală și pionieriți și ținuți sub cuvântul tovarășei. Ca părinte n-aveai foarte tare curajul să-i spui copilului: „Ia mai lasă-mă în pace cu tovarășa ta!” Spuneai ceva, făceai altceva. 

Mai sunt lucruri care vă șochează la comportamentul uman?

Astăzi? Mai mult ca oricând. Nu neapărat că mă șochează, că am trecut de vârsta la care să fiu de-a pururi șocată, dar sunt dezamăgită, sunt sceptică cu privire la ce se mai poate face și cumva dezarmată. E atât de multă intoleranță, atât de multă suficiență, sunt atât de mulți deținători ai adevărurilor absolute... Dacă-i întrebi despre ce-i adevărul lor absolut, habar n-au. Și e o lipsă de logică, de empatie. E exact cum îți spuneam: cum poate fi grupul tău mai puternic altminteri decât dacă-i desconsideri pe toți ceilalți și-i treci în altă categorie? Exact asta se întâmplă acum: s-au format grupulețe pe „n” criterii, orice motiv este suficient de bun. Înainte era: „Eu țin cu Steaua, tu ții cu Dinamo!” Azi avem multe alte motive. Senzația cea mai frustrantă e că vrei să joci tenis la perete și realizezi că peretele e din vată și că orice minge trimiți către peretele ăla cade, nimic nu vine înapoi. Tot ce-ai încercat să construiești colapsează.

După cum spuneați, ne împărțim foarte ușor în tabere: stânga-dreapta, Dinamo-Steaua. E o predispoziție naturală asta? Până la urmă, sunt oameni care locuiesc în același oraș, împart aceeași stradă.

N-are importanță. Îi cunoști? Te cunosc? Ce treabă ai cu ei? Există două tipuri de grupări în natură: e grupul deschis, care are un număr foarte mare de indivizi care stau grupați doar pentru că ăsta este modul optim de a se apăra. Cum iese unul din turmă, banc, stol, imediat e prins. Aici indivizii nu se cunosc între ei, cel mult doi-trei indivizi care sunt mamă cu pui, eventual cu un alt pui. Dar n-are importanță. Grupul uman e un grup cu un număr mic de indivizi, care se cunosc în mare detaliu. Nu numai că te-am văzut și te-am recunoscut, ci „tu ești al lui cutare și ai o soră pe care-o cheamă așa și un frate așa și părinții tăi sunt și bunicii tăi sunt așa”. Fiecare cunoaște toate lucrurile astea despre celălalt și toți cooperează pe baza acestei legături. În societatea umană modernă, urbană, grupul închis tradițional dispare sau este fragmentat, pentru că fiecare e pulverizat în altă parte. Astfel că indivizii ajung să facă parte dintr-un grup din ăsta deschis, anonim. Eu, dacă sunt în clădirea asta, mă salută lumea și eu salut, pentru că măcar din vedere ne cunoaștem. În momentul în care am ieșit pe stradă, sunt exact nimeni: la metrou mă calcă cineva pe picioare și eventual îmi și spune ceva, când sunt în mașină mă trimite lumea la cratiță pentru că încurc circulația; intru înapoi în facultate și iarăși sunt cineva. Sau mă duc acasă, mă salută vecinii și am poziția mea. Într-o societate din asta anonimă îți pierzi identitatea. Asta-i și bine, și rău. Sunt multe momente când e foarte bine să-ți pierzi identitatea. Pe principiul: „Nu m-o prinde chiar pe mine”, „Nu m-o recunoaște chiar pe mine”.

Iar responsabilitatea individuală scade, nu?

Foarte mult. N-ai prins Piața Universității, dar ai prins alte demonstrații. Când e câte-un miting care durează două-trei zile, dacă suntem 200 suntem stingheri, ne dăm mai într-o parte, mai în cealaltă, mai plecăm acasă. Când suntem 10.000, uau, ce curaj e pe noi! Baza acestui curaj e faptul că ne sprijinim fiecare pe celălalt, pe care nu-l cunoaștem, dar faptul că este acolo în comun ne dă o oarecare siguranță. Plus faptul că în 10.000 cine să mă recunoască și să mă acuze tocmai pe mine? Suntem pe o scenă turnantă, în fiecare zi jucăm nu știu câte roluri, de la rolul de cap de familie la rolul de nimeni la rolul de mare director sau mare portar al unei instituție la rolul de cel mai bun prieten într-o gașcă, apoi la rolul de vecin rău pe scara blocului și tot așa. Ne învârtim ca șoarecii în rotiță. Asta ne zăpăcește foarte tare, pentru că în fiecare din rolurile astea trebuie să te porți altfel.

Cumva totuși e și reconfortant, pentru că ce nu poți face în familie poți face în stradă, nu?

Ce nu poți face în familie? Nu poți să fii agresiv. Pe stradă poți să-i dai unuia un pumn, că poate nu te prinde. La țară, în satul tău, dacă-i dai unuia un pumn, a doua zi știe tot satul și dacă ai dat cu stânga sau cu dreapta. Astea nu-s neapărat avantaje.

Mă gândeam la un oraș precum Bucureștiul, în care te pierzi cumva.

Te pierzi cu totul! Poți să mergi luni în șir și să nu te recunoască nimeni, ceea ce nu e plăcut, pentru că în tot ceea ce facem vrem să avem individualitate, să ieșim un pic în evidență față de ceilalți. Și, de fapt, suntem nimeni. Ne convine, în schimb, să fim nimeni atunci când nu vrem să se știe foarte tare cam ce facem. Dar nu ne convine să facem ceva apreciabil și să nu ne știe nimeni. Din contradicțiile astea iese o ușoară psihopatologie.

Vorbind despre mulțimi, există o forță care să vină din puterea mulțimilor?

În general, performanța mulțimii - din punct de vedere psihologic - este sub performanța indivizilor. E nevoie de foarte multe compromisuri ca să pui la un loc atâția oameni care nu se cunosc între ei, pe o idee comună. Tot scazi nivelul pretențiilor pe ideea respectivă până când o acceptă toți. Într-un grup închis, tradițional, lucrurile merg. Într-una deschisă e manipulare. Și manipularea funcționează foarte fain în zilele noastre, atât de fain încât mă înspăimântă. Nu e timp să creezi o stare emoțional-cognitivă, că ești luat de acolo și mutat în partea ailaltă. Ce e rău în toată afacerea asta e că îți pierzi sensibilitatea. Uite cazul televiziunilor „de știri”: se prezintă un eveniment dramatic - un cutremur, un tsunami, un accident, o ceremonie funerară - și zbang! reclame de Prostamol, Dacia Duster, Farmacia inimii, muzică veselă, glumițe… Eu înțeleg că reclamele sunt sursa de finanțare a posturilor respective, dar dacă vrei să și educi, atunci muți un pic mai târziu calupul de reclame, nu le intercalezi în acel breaking news pentru că rezultă un breaking emoțional… Când tai de la rădăcină capacitatea de a empatiza, de a vibra, nu trebuie să te miri că nu mai reacționează lumea. Seamănă mult cu situația desenelor animate: Tom și Jerry se fugăresc, Tom cade cu parașuta, rămâne extra-plat… Dar nu-i nimic, în momentul următor își recapătă și forma și tonusul și povestea merge mai departe. Ca părinte ai ceva de furcă cu propriul copil ca să-l convingi să nu arunce pisica sau cățelul de la etaj, chiar dacă se crede Jerry cel viteaz.

„Cultura e ceva nemaipomenit, dar care nu s-a construit de la sine, din nimic. A existat un sâmbure biologic peste care cultura s-a așezat ca glazura pe miezul de migdală sau ca foile la ceapă. Însă la o atingere mai serioasă, foile astea de ceapă, mai ales cele de la suprafață, se dezintegrează imediat. Rămâne miezul, cel care contează.” - conf. univ. dr. Carmen Strungaru, specialist în etologie

Aș vrea să rămânem în zona tehnologiei. Ne poate spune ceva etologia și despre relațiile pe care oamenii le construiesc prin Facebook, de exemplu?

Sunt deja multe studii despre asta. N-aș vrea să-mi dau cu părerea așa, superficial. Dar dacă tot vorbeam despre grupurile închise-deschise, mă gândesc că fiind parte a unui grup deschis, în care ești nimeni, chestiile astea îți dau posibilitatea să stabilești legături cu 5-10-20 de oameni pe care-i cunoști cât de cât, cu care ai puține șanse să te întâlnești, dar cu care poți comunica. Înveți cumva să-ți creezi micul tău grup. (...) Dacă te gândești că acum 20 de ani așteptai 4-5 zile o scrisoare... Acum e „Te iubesc”, „Și eu te iubesc!”, două emoticoane, trei semne. Se pierd niște lucruri.

Având în vedere că lumea se schimbă atât de repede, se deschid fronturi noi și în domeniul etologiei?

Ceea ce observ e mai degrabă o tendință de denigrare a ceea ce înseamnă științe sociale. Sunt tot felul de teorii, care mai de care mai ciudate sau mai belicoase. Deja etologia ca atare, sub numele ăsta, e depășită de ceea ce se numește acum evolutionary psychology. Însă ideea e să nu te ții strict de titlu, ci să vezi ce încape sub umbrela aia. Sunt unii oameni foarte serioși și foarte riguroși și sunt masele de manevră care nu vor să mai gândească. Asta mi se pare că e partea urâtă la tipul ăsta nou de comunicare: se iau lucrurile premasticate, iar aceste premasticații nu provin dintr-o sursă de încredere. Sunt tot felul de minuni, care mai de care mai sforăitoare, mai tropăitoare, și care lasă amprente. (...) Dacă ai aruncat două-trei cuvinte cheie într-o frază, fraza ta - chiar foarte coerentă - nu va mai fi auzită de către oameni; o să audă doar cuvintele-cheie. E ca la căutarea pe Google. Nu se mai caută substanță. A făcut spumă? Sunt clăbuci? Pe nimeni nu mai interesează din ce sunt clăbucii ăia.

Discuția asta mă duce cu gândul la un alt articol de-al dumneavoastră, despre ce sunt dispuși oamenii să mănânce.

Articolul acela face parte din categoria lucrurilor pe care le-am făcut în parte, le-am gândit și nu le-am finalizat nicidecum. Mai nou s-a descoperit în secrețiile nazale nu știu ce antibiotic. E o treabă pe care o susțin de multă vreme: consumarea unor reziduuri ale propriului corp, cum ar fi coji de la diverse răni sau secreții nazale nu e făcută gratuit. Nu fac asta doar oamenii, ci multe alte specii. Nu ține de proastă creștere. E ca un soi de auto-vaccin, stimulează imunitatea față de un atac mai virulent.

Cumva, oamenii tind să perceapă ce e natural ca fiind rău, amenințător, iar ce e cultural ca fiind bun.

Nu întotdeauna, dar sunt multe situații în care prin tabu-uri culturale se merge împotriva unor determinisme biologice și treaba nu e-n regulă, inclusiv pentru că poate duce la alterări de comportament. Nu te poți opune decât în mică măsură unor astfel de constrângeri biologice. Cultura e ceva nemaipomenit, dar care nu s-a construit de la sine, din nimic. A existat un sâmbure biologic peste care cultura s-a așezat ca glazura pe miezul de migdală sau ca foile la ceapă. Însă la o atingere mai serioasă, foile astea de ceapă, mai ales cele de la suprafață, se dezintegrează imediat. Rămâne miezul, cel care contează.

Ce fel de deformări profesionale are un etolog?

Un etolog este o orătanie perfectă, nu poate să aibă deformări profesionale. Dacă depășește o vârstă mai dezinvoltă în care crede că le știe pe toate, poate că etologia îl face să gândească de foarte multe ori înainte de a trage o concluzie și să încerce să înțeleagă și să accepte cât mai mult de la fiecare, încercând în același timp să prindă și dedesubtul unui comportament sau al altuia. Pentru asta însă trebuie să fii foarte diplomat, foarte răbdător. Ceea ce în general etologii sunt, dar fără „foarte”. Etologia te face să caști gura la ceilalți și să pretinzi că ai înțeles ceva. Dar e frumos.    
 

DESPRE CARMEN STRUNGARU

1991 – prezent: conf. univ. dr. la catedra de Fiziologie animală şi Biofizică (Facultatea de Biologie din cadrul Universităţii din Bucureşti);
1995, 1998: participări la programe de cercetare în Insulele Trobriand, Papua Noua Guinee;
din 1994: membru al International Commision on the Anthropology of Food (ICAF) din 1995, membru onorific al Comisiei de Antropologie a Academiei Române de Ştiinţă;
1980-1991: activitate de cercetare în cadrul Institutului Naţional de Gerontologie şi Geriatrie „Ana Aslan”;
1976-1980: stagiu în cadrul Spitalului de Boli Infecţioase Colentina, Laboratorul de Biochimie medicală.

Fotografii din arhiva personală a doamnei Carmen Strungaru