„Biserica o zăream prin ceață, mai mult vedeam gardul din fața mea. Și jandarmul, de care abia puteai să vezi, că, deh, e jandarm. Era foarte frig, am stat acolo două-trei ore și apoi, pe la 11, 11 și ceva, au ieșit oamenii care erau în incintă și am intrat în curtea Catedralei. Era atât de multă lume, încât m-am pierdut.”
Nu sunt cuvintele unui pelerin oarecare, venit în excursie la sfințirea Catedralei Naționale din București, pe 25 noiembrie 2018. (Deși proiectul a fost cunoscut mult timp drept Catedrala Mântuirii Neamului, denumirea oficială, conform agenției de presă a Bisericii Ortodoxe Române, e Catedrala Națională). Stau de vorbă cu Giuseppe Tateo, un antropolog italian de 29 de ani, cu un doctorat despre România scris în Germania. Tateo a făcut un an de cercetare de teren în 2015-2016, ca să vadă cum se construiește cel mai mare lăcaș de cult din România și unul dintre cele mai mari din Europa. Construcția se află pe un teren cu o suprafață totală de 110.000 de metri pătrați, are o capacitate de 6.000 de locuri și e înaltă de 120m, de la bază până la crucea de pe turla principală.
Giuseppe, care vine în România de ani de zile, inițial ca voluntar într-o casă de copii înființată de iezuiții italieni, a învățat limba într-atât de bine încât să vorbească, preț de un an, cu enoriași, muncitori și preoți, să scotocească prin documente publice și să solicite date Bisericii, pentru a da de urma banilor investiți în colosalul proiect. A intervievat antropologi, artiști și arhitecți, a colaborat cu jurnaliști români și cu ONG-iști care promovează secularismul și umanismul. A prins la București și incendiul devastator din clubul Colectiv, care a ucis 64 de oameni, a scos zeci de mii în stradă, a schimbat legi, dar a și determinat unele fețe bisericești să susțină că muzica rock și sărbătorile de import (incendiul a avut loc chiar înainte de Halloween, în 2015) sunt lucrul diavolului.
Din toată munca de arhivă și teren a lui Giuseppe Tateo s-a născut o lucrare de doctorat de aproape 250 de pagini, intitulată Under the Sign of the Cross: The Politics of Re-Consecration in Postsocialist Bucharest (Sub semnul crucii: Politici de reconsacrare în Bucureștiul postsocialist), pe care speră s-o publice în curând. Am stat de vorbă o grămadă la o cafea, despre Biserica Ortodoxă Română, despre atitudinile noilor generații urbane față de creștinism, pe care le-am aflat de la antropologul italian și din teza acestuia, și, evident, despre Catedrala Națională.
Ca preambul, merită spus că proiectul unei Catedrale a Neamului apare pentru prima dată în scripte în martie 1881, dar se tot amână. Tentative de a o construi mai răsar și în interbelic, când primul patriarh al României, Miron Cristea, a sfințit în 1929 locul viitoarei catedrale prin instalarea unei cruci de marmură în Piața Bibescu Vodă (aflată pe atunci la poalele Dealului Mitropoliei și rasă de buldozerele care pregăteau terenul pentru Centrul Civic). Facem o tumbă în timp până la finalul secolului trecut, în 1999, când Patriarhul de-atunci, Teoctist, resfințește crucea alături de președintele Emil Constantinescu. Numai că locul nu e bun de construit, așa că se caută alternative: Piața Alba Iulia, Piața Unirii, Parcul Carol. În sfârșit, după un interminabil șir de răzgândiri, colosul, încă în stadiu de proiect, aterizează pe poziția sa actuală: non-spațiul de lângă Casa Poporului. După cele mai recente estimări, se pare că ar fi costat 120-130 de milioane de euro. De unde vin banii ăia? Cum s-a transformat proiectul de-a lungul anilor? Și cine a cotizat?
Scena9: Cum ai ajuns în România, din Italia via Germania?
Giuseppe Tateo: Pur și simplu. Terminasem un masterat la Torino și voiam să fac un doctorat. Aveam de gând să aplic la Institutul Max Planck pentru Antropologie Socială din Germania, recunoscut pentru că se concentrează anume pe postsocialism. Ăsta era și interesul meu de cercetare. Deja făcusem cercetare pentru ei, la Sighetu Marmației, o lună. Știam locul, pentru că mă dusesem de multe ori acolo ca voluntar, cu iezuiții. Știam iezuiți la Torino și m-am dus cu ei. În fiecare vară, timp de 6-8 ani, mă duceam acolo pentru două-trei săptămâni, uneori și iarna. Mergeam la case de familii cu copii, la căminul de bătrâni, copii fără adăpost și așa mai departe. Așa am învățat română și așa am ajuns interesat din România. Știam deja locurile, făcusem și o lună de cercetare acolo, tot pentru ei, și apoi, după masterat, trei luni de cercetare la Chișinău, În Moldova. Deci tot aveam de gând să rămân în zona românofonă.
Și am auzit de acest proiect, al catedralei, iar primul lucru care mi s-a părut extrem de interesant a fost amplasarea. Nu numai că se construiește o catedrală, într-o perioadă în care trecem prin re-secularizare, cel puțin în Europa - avem catedrale care se refolosesc ca baruri sau mai știu eu ce - în timp ce aici se construiește o catedrală foarte impunătoare, la 100 de metri de Casa Poporului. M-am gândit imediat: Uite ce exemplu perfect pentru a defini România postsocialistă, după ce că avem și un exemplu pentru România socialistă, ca stil arhitectural. Știu că e o provocare, dar, într-un fel, ne explică cum s-au dezvoltat lucrurile după 1990.
Numele, iar, mi s-a părut foarte interesant: Catedrala Mântuirii Neamului. Ar avea, oare, o semnificație teologică? Nu e cam ciudat să-ți salvezi neamurile? (Râde.) Faptul că este construită din bani publici. Integral, am aflat recent. În același timp în care știm că în epoca postsocialistă, bisericile sunt mai degrabă construite fie într-un parteneriat public-privat, fie cu fondurile unor magnați. Pe când aici avem un proiect plătit din bani publici, care aparține unei instituții private: Biserica Ortodoxă Română.
Toate aceste motive m-au făcut să gândesc un proiect de doctorat. Întâmplător, în anul meu la Institutul Max Planck, tema de cercetare era „religia și factorii sociopolitici ai schimbărilor religioase”. Mi s-a părut chiar perfect. Am devenit doctor în iulie 2018. Și șomer. (Râde.) Dar asta găsești, e normal, nu e continuitate peste tot.
Știu că terenul tău nu a constat doar în muncă de teren propriu-zisă, ci a inclus și muncă de arhivă. Povestește-mi.
Ca antropolog, nu cred că interviurile sunt suficiente pentru munca mea. Nu cred nici că numerele, statisticile, sunt suficiente ca să aflu ce vreau. De asta, ca orice antropolog, mi-am propus să intru în relație cu oamenii din București și, mai precis, din apropierea Catedralei. Mi-am luat o garsonieră la câteva sute de metri în apropierea Catedralei și am început, pur și simplu, să particip săptămânal la paraclisul Catedralei. Paraclisul e un exemplu interesant, pentru că e un înaintemergător al comunității însăși. Am fost interesat să vorbesc cu paracliserul, cu enoriașii - am fost acolo la toate sărbătorile, să văd cum interacționează cu obiectele sacre. A fost un soi de apropiere de religia ortodoxă pe care n-o făcusem până atunci.
Se întâmpla des la Paraclis un moment care mi se pare foarte puternic, în care, după ce duhovnicul zicea partea finală a slujbei, le spunea oamenilor să se apropie de el. Toți enoriașii se atingeau cu mâna pe umărul altuia. Devin o singură ființă, care respiră la unison. E ceva ce la noi n-am văzut niciodată. Așa cum am înțeles eu ce gândeau enoriașii din fața mea, era un fel de a distribui energie de la sursă. Duhovnicul nu e sursa, el e mediul. Prima dată când s-a întâmplat asta, nu mă așteptam. Cineva mi-a pus mâna pe umăr și m-am speriat, n-am înțeles care era faza. Dar sunt anumite momente de spiritualitate, care te frapează indiferent de poziția ta în respectivul proces.
Acolo a fost adus un duhovnic foarte popular, apreciat de enoriași. Am vorbit și eu cu el, spunându-i că sunt cercetător și că am crescut într-un mediu catolic. Era chiar greu să vorbești cu el, pentru că tot era timpul coadă - la 8 dimineața, la 8 seara, la 12, la orice oră. Înseamnă că omul chiar e în stare să relaționeze cu oamenii, să dea sfaturi care ajută. Asta e partea cea mai bună din toată povestea asta. E monah de la Mănăstirea Sihăstria, adus la inițiativa Patriarhului Daniel să conducă Paraclisul, chiar în ideea de a crea o comunitate - într-o zonă în care știm că rețeaua socială a fost distrusă în timpul comunismului, inclusiv bisericile din zonă.
Care e diferența dintre reconsacrare și sfințire sau sacralizare?
Eu n-am vrut să vorbesc de sacralizare, ci de reconsacrare - asta e ideea tezei. Sacralizarea implică un revival religios, în care oamenii se duc toți fericiți la biserică. Ar însemna un fel de „schizofrenie” a oamenilor, în care întâi ai ateism de stat în perioada comunistă și oamenii nu mai cred, iar acum ai religie de stat și oamenii cred iarăși. Or, nu e așa. După mine, dacă folosești cuvântul „reconsacrare”, zici că există o structură religioasă reconstruită în toată țara - printre care încă 27 de catedrale ortodoxe și una greco-catolică, construite în 28 de ani de la Revoluție. Asta ca strategie a bisericii, care are nevoie de o catedrală în fiecare episcopie pe care o reînființează.
Ca cercetător, e important să explici toate motivele unui fenomen social. Chiar dacă, din avion, ai zice: Ce țară religioasă! Dar apoi cobori la nivelul oamenilor și îți dai seama că lucrurile sunt mai complicate și nuanțate. Și că motivul religios nu e singurul. Sigur, există, dar e unul printre multe altele.
Deci, m-am așezat aproape de catedrală, dar interesul meu nu era exclusiv. M-am gândit să fie studiul de caz cel mai important, dar am vrut să mă uit la ea doar ca la exemplul cel mai mare al unui fenomen răspândit: construirea bisericilor, catedralelor, abordarea spațiului public prin monumente religioase. Am încercat să explorez acest subiect dintr-un punct de vedere care să nu fie al unui revival religios, despre care s-a vorbit în aceste zile destul - ci să mă uit la alte lucruri, care nu au fost îndeajuns analizate, după mine.
Am început chiar de la motivație: de ce trebuie să construiești ceva nou? Ca să înțelegi de ce trebuie să construiești trebuie să vezi câte biserici sunt, când au fost construite și care este raportul dintre numărul de biserici și cel al locuitorilor. În București, e evident că în timpul comunismului nu s-au construit multe, deși orașul a crescut foarte mult. Așadar, chiar erau zone în care nu erau destule și era nevoie de biserici noi.
La început, am vorbit cu preoți care au construit din timpul comunismului. În toată România, s-au construit biserici noi până în 58-59. Apoi, a fost o schimbare destul de puternică și a devenit mult mai greu să construiești. S-au și demolat biserici, s-au mutat biserici - bine, demolarea ține mai mult de București, nu știu să se fi întâmplat în toată țara. La București era și interesul de a reface orașul într-unul socialist. S-au demolat vreo 20, poate și mai multe biserici, deci era nevoie de unele noi.
Dar era nevoie de chiar atât de multe? Conform datelor Secretariatului de Stat pentru culte, la finalul lui 2015 existau 16.403 lăcașuri de cult ortodoxe.
E important să vedem cum s-a organizat biserica după 1990. Care sunt punctele cele mai importante pe care le-a pus pe agenda sa, dar și pe cea a statului român? Asta în condițiile în care nu e doar o instituție privată, dar și o instituție de interes public. Așa cum o simțim noi toți. Unul dintre primele puncte era renovarea bisericilor vechi, care aveau nevoie de așa ceva, și construirea de biserici noi. Dacă ne uităm la Sfântul Sinod din ianuarie 1990, vedem că era interesul bisericii să se apuce să construiască chiar de la bun început.
Faza e că nu s-a construit doar unde era nevoie, ci și din alte motive. De ce? Pentru că preoții înșiși sunt evaluați de episcopi și după cât construiesc. Nu doar o biserică. Poate să fie și o clopotniță, un centru de zi - apoi, să vezi dacă centrul de zi funcționează cum trebuie, dar asta e altă poveste. E parte a agendei bisericii să fie prezentă în spațiul public, prin toate mijloacele. Poate să fie și doar o cruce - dar cel mai obișnuit caz este al bisericilor, deoarece creează comunității, și e și în interesul lor pastoral. Atunci devine mai conflictual, când avem problema banilor publici implicați în biserici. Nu e o discuție pe care s-o rezolvăm acum, dar e interesant, în cazul Catedralei la un nivel extrem de înalt, și, în cazul bisericilor la nivel mai mic, local.
Am început și să merg la biserici din diferite zone ale capitalei, în primul rând ca să mă uit la acele biserici care au fost construite chiar după 90. Am luat legătura cu preoți care au construit după 90. Mi-au spus ce înseamnă, cum te descurci, cum găsești fondurile, cum relaționezi cu toate părțile, de la constructori la episcop, la credincioși, la politicieni - rețeaua pe care ți-o faci.
În teza mea explic și cum se descurcă un preot pentru a începe construcția, ce trebuie să facă pentru avize. Nu vreau să transmit ideea că e doar ceva ce faci pentru cariera ta și e foarte ușor de făcut. E extrem de greu de făcut și, așa cum am mai spus, trebuie să interacționezi cu extrem de mulți actori. Nu doar cu episcopul tău, care, de multe ori, pune extrem de multă presiune asupra ta, ca preot. Să construiești o nouă biserică înseamnă să ai și credincioși care să vină la tine, să ai ritualuri care aduc bani, pomelnice, să vinzi obiecte bisericești, calendare… Ar fi naiv să ne gândim la o biserică nouă, exclusiv ca la un loc sacru, unde se desfășoară numai activități religioase. Pentru că nu-i așa.
În ce fel se amestecă politicienii în toate astea?
În București avem exemple și de primari care au „investit în spiritualitate”, așa zicea [Neculai] Onțanu, [fost primar] în sectorul 2. Când banii sunt de la secretarul de stat pentru culte, e o miză, într-un fel, mai respectabilă, pentru că guvernul aplică principiul conform căruia, dacă avem 86% de români ortodocși, o să dăm 86% din bugetul pentru culte la ortodocși - și așa mai departe, pentru fiecare cult. Dar consiliile județene, consiliile locale - toate aceste autorități publice - pot să urmărească ce principiu vor ele. Și dacă ei vor să dea bani doar la ortodocși, așa o să facă. Nu există legi care să-ți impună să urmărești un principiu redistributiv.
Eu vorbesc numai despre ortodoxie, pentru că e cel mai puternic cult religios. Știu că, atunci când vorbim despre construcții bisericești, sunt și multe alte culte care construiesc foarte mult, dar dacă ne uităm la banii din partea statului, a guvernului, sunt repartizați proporțional. Din acest motiv m-a interesat să mă uit doar la Biserica Ortodoxă Română, care este actor principal, se leagă de identitatea națională în felul cel mai puternic. Doar ca să precizez.
Există cazuri în care preotul cere banii autorităților publice pentru a începe construcția unei biserici. Și, deci, avem bani publici care vor fi folosiți de o firmă de construcții. Cum o să fie găsită această firmă de construcții? Ideal, o să fie după licitație, pe care preotul însuși o face. Dar am vorbit cu preoți - în teza mea sunt anonimizați -, cărora li s-a spus că construcția sau renovarea poate fi făcută doar cu anumite firme, propuse de politicieni și nu numai. Asta mi s-a întâmplat și în București și în țară. Problema este că există niște zone gri în care este foarte ușor să te folosești de banul public pentru a face pe cineva mai bogat, fără să existe neapărat un adevărat interes pastoral sau fără să fie nevoie de infrastructura religioasă.
Fiind antropolog, nu m-am dus prea departe cu munca jurnalistică. Mă bucur că există acum jurnaliștii de la Să fie lumină, care se ocupă de asta și lucrează cu date pe care pot și eu să le folosesc. În munca mea de teren, m-am trezit că treceau săptămâni în care făceam muncă semi-jurnalistică: să aduc date, să înțeleg cine-a dat banii pentru Catedrală, cum, după care principii și așa mai departe. Dar toate astea le-am făcut înainte să existe Să fie lumină.
Știu că uneori colegii de la Să fie lumină au avut probleme cu accesul la date. Crezi că pentru că ai venit în rolul străinului, al cercetătorului, ai fost în vreun fel privilegiat din acest punct de vedere?
Nu, nu cred. Poate că unii preoți cu care am vorbit au fost foarte deschiși și mi-au arătat simpatie. Fiindcă am crescut într-un mediu catolic, sunt străin, vorbesc limba voastră - poate că a ajutat să câștig simpatia unor informatori. Dar în ce privește relația cu autoritățile publice, a fost destul de greu. La Biserica Ortodoxă Română am trimis nenumărate solicitări, mailuri… N-am avut niciun fel de posibilitate să vorbesc cu cineva sau să obțin informații. E dreptul lor și nu comentez. Dar așa a fost. Ei se agață de faptul că sunt o instituție privată.
La Secretariatul de Stat pentru Culte am găsit oameni deschiși, dar să zicem că și mie mi-a luat mult timp să trec prin informații. Ca străin care a abordat tema abia de acum câțiva ani, eram ușor de manipulat. Fiind cercetător, știu că există acest risc, dar de fiecare dată când am primit informații de la autorități publice a trebuit să fac fact-checking non-stop. Și sper că am trecut peste asta prin teză. Mă tot uit, că sper să nu risc să fie prea naiv că folosesc date pe care le-am luat de la Guvern.
Când e vorba de ceea ce zice dl. Vasile Bănescu privind banii care au fost folosiți pentru Catedrală n-ai cum să te ții de aceste informații, pentru că se tot schimbă în continuu. Au dat tot timpul informații greșite - și încă dau. La început, acum 20 de ani, biserica spusese că va fi sprijinită construcția 100% din banii lor. Au fost făcute anumite legi, prin 2004, 2007, care au permis bisericii să ceară și să ia cât vrea ea de la stat. Aceste legi din mijlocul anilor 2000 au făcut posibilă această construcție. Când eram eu aici, în 2016, și ceream informații purtătorilor de cuvânt și citeam ce ziceau ei - pentru că se schimbaseră recent, chiar după Colectiv - unii ziceau că banii statului erau doar 20%, alții 25%, 15%... Nu se înțelegea, dar cam asta era: 80% din partea bisericii, 20% din partea statului.
Dar, chiar acum câteva zile, Bănescu a zis că 75% vine din partea statului. Din ce știm noi, dacă e adevărat că s-au plătit doar 120-130 de milioane de Euro, fix banii pe care i-a luat biserica de la toate cultele, din partea primăriilor de sector, consiliilor județene, consiliilor locale și primăriei Bucureștiului, fix aceia ar fi: 130 de milioane de euro. Deci aș zice că e 100% finanțată de stat. Unde se duc donațiile? Probabil în nevoia de lichidități, când e cazul, fie pentru a plăti taxe, care nu sunt incluse în această sumă și care sunt plătite statului însuși. Ce vreau să zic este că un cercetător trebuie să treacă prin ceea ce aude din o singură sursă.
Cercetarea ta s-a desfășurat din septembrie 2015, până în septembrie 2016. Asta înseamnă că ai prins aici și momentul Colectiv. Sunt curioasă în ce fel ți-a afectat asta munca.
L-am inclus, pentru că e un moment foarte interesant ca să ne uităm la cum noile generații abordează instituția religioasă. L-am urmărit din teren, la acea săptămână de proteste m-am plimbat, am vorbit cu oamenii. Mi s-a părut interesant din punctul de vedere al unui așa-numit spirit anticlerical, care este relativ nou în România. Avem exemple în trecut, dar ținea doar de un anumit mediu intelectual și era foarte circumscris.
Generația din care facem parte noi [n.r., circa 30 de ani] și poate și cea cu una mai mare e sigur mai secularizată. Cel puțin în mediul urban pe care l-am trăit eu aici - pentru că, bineînțeles, în mediul rural e diferit. Din acest punct de vedere, m-a ocupat de felul în care se adresează noile generații din București unei anumite plaje de subiecte morale. Pentru că despre asta era vorba. Toată chestia a explodat când oamenii și-au dat seama că unii reprezentanți ai bisericii au reacționat într-un fel „rătăcit”, doar pentru că era vorba de un concert hard rock.
E absolut corect să nu generalizăm. Nu toată biserica s-a purtat așa, bineînțeles. Au strâns și sânge pentru cei răniți, știm cu toții asta. Dar din punctul de vedere al cercetării mele, Colectiv a fost foarte interesant pentru a ne uita la un fel de noi tendințe față de biserică. În cel mai radical caz sunt anticlericale, pe când cele mai moderate sunt critice. Poți și să ai, concomitent, credință și un spirit critic față de organizarea bisericii.
Pot să-ți dau un exemplu. Eram lângă fântâna de la Universitate, cred că era chiar în seara în care au fost cei mai mulți oameni, 3 noiembrie. Era o gașcă de oameni la poate 35-40 de ani. Unul dintre ei povestea că fusese la biserică zilele trecute și un preot chiar făcuse această conexiune: să nu ne ducem la cluburi, să nu participăm la lucruri dubioase, care nu țin de Dumnezeu - avusese un discurs destul de conservator. El nu-l apreciase și zicea: „Biblia e modernă, dar unii preoți nu sunt moderni, când vine vorba de mesajul pe care reușesc să-l transmită.” Ce a vrut să spună omul ăsta e că poți să găsești mesaje extrem de moderne și frumoase în Evanghelie.
Există un anumit conservatorism al unor clerici și preoți, care, până la urmă, aduce o imagine greșită și mai slabă a bisericii ca și comunitate religioasă. Problema nu se găsește în credință sau în relația cu Dumnezeu, în spiritualitate, ci în cum anumiți preoți, care ar trebui să fie un fel de mediatori pe acest subiect aduc discuția într-o zonă care nu are nimic de a face. Omul ăsta de rând era nemulțumit de preoți, nu de relația sa cu Dumnezeu. Există multe feluri de anti-clericalism despre care am scris în teză - dar ce mi s-a părut interesant e că omul de rând are multe de spus.
Ce merită spus despre estetica arhitecturii catedralei, despre care, în teza ta, artistul Sorin Dumitrescu spune că arată ca o muscă supradimensionată de o mie de ori?
Constantin Amariei, arhitectul șef de la Vanel Exim, care este și firma ce a câștigat ultima competiție de proiecte, din 2009 (și care a proiectat actuala catedrală) a spus că a câștigat concursul pentru că a fost cel mai aproape de proiectul pe care l-a propus biserica. A început cu o idee a bisericii, semnată de arhitecții bisericii, experții pe care i-au adus ei, în 2007-2008. Eu cred că arhitecții de la Vanel Exim, firma din Bacău care a câștigat licitația, știu, dar e bine să câștigi un proiect. Mai cred că faptul că mai lucraseră cu biserica, la construcția Catedralei din Bacău, e important, pentru că știi cum să relaționezi cu celălalt. Ar fi interesant să ne uităm cum au câștigat acolo, la Bacău, dar, na. Ar fi o muncă mai lungă.
Ce-ar mai fi de spus despre aspectul Catedralei? Uite, eu întrebam mai întâi: Ce crezi despre Catedrală?, nu spuneam că sunt cercetător. Eram în oraș, trebuia să mă întorc cu taxiul uneori și-i ziceam șoferului să mă ducă la Catedrala Mântuirii Neamului. Și deja era un subiect de conversație. Nu vreau să spun că taximetristul e simbolul neamului, bineînțeles (râde), dar mulţi dintre ei ziceau: E megalomanie!
Într-adevăr, de multe ori prima chestie menționată e scara pe care o are această biserică - e foarte impunătoare. Și o are pentru că 1., trebuie să fie mai înaltă decât Casa Poporului, asta e evident, din punct de vedere simbolic în primul rând. Și 2., zic eu, e speculația mea, e cu 5-10 metri mai înaltă decât cea mai înaltă catedrală ortodoxă din lume, aia din Moscova. Nu cred că e întâmplător. Fără să vreau să fiu provocator, totuși, să ai catedrala cea mai înaltă e și un fel de branding, îți pune Bucureștiul pe harta ortodoxiei din toată lumea.
Având în vedere că bisericile ortodoxe sunt naționale, cu identități distincte, se poate vorbi despre această „hartă a ortodoxiei”, omogenă?
Păi, de câte ori n-am auzit expresia „să ne mândrim și noi cu o catedrală”? „Mândrie” e un cuvânt emic, cum se zice în antropologie - adică folosit de comunitate însăși, nu-l folosesc eu ca să spun că e vorba de mândrie în tot proiectul Catedralei. L-a folosit și d-na prim-ministru Dăncilă, când s-a dus la inaugurare. A zis ceva de genul, „un monument cu care să ne putem mândri”, adică tot un soi de înșiruire de cuvinte care pare spusă de un robot, nu?
Fotografie principală via CatedralaNeamului.ro
