Cătălin Cristuțiu, monteur de film și cinefil, a făcut parte anul acesta din juriul competiției principale de lungmetraj de la TIFF, juriu care a oferit Trofeul Transilvania filmului Câini, în regia lui Bogdan Mirică. În perioada 27 mai - 5 iunie l-am însoțit la Cluj în formula „Cătălin + 1” și am mers la proiecțiile și evenimentele din programul juriului. Așa a apărut inspirația pentru întrebările care urmează.
Aferim!, California Dreamin` (Nesfârșit), Eu când vreau să fluier, fluier, Cold Waves – Război pe calea undelor sunt câteva dintre cele mai cunoscute filme montate de Cătălin, alături de alte proiecte ale regizorilor Radu Jude, Cristian Nemescu, Nae Caranfil, Alexandru Solomon, Silviu Purcărete, Călin Peter Netzer, Adriano Valerio, Radu Potcoavă, Andrei Creţulescu, Claudiu Mitcu și Răzvan Georgescu. Cătălin Cristuțiu este câștigătorul a patru premii Gopo pentru montaj.
Ce face TIFF-ul de la Cluj atât de grozav, încât să fie preferatul tău, înaintea festivalurilor de la Cannes, Berlin sau Veneția?
Merg la TIFF de la prima ediție. Eram atașat de oraș din anii `80, de când veneam aici în vacanțe, iar festivalul a fost un bun pretext să reiau legătura cu Clujul. Prefer TIFF-ul oricărui alt festival pentru că nu este copleșit de industrie în detrimentul experienței cinematografice, cel puțin până în momentul de față. Deși este un festival mare, se desfășoară într-un oraș în care poți să navighezi ușor de la o sală de proiecție la alta. Dar, în primul rând, îmi place TIFF-ul pentru selecția filmelor din program.
Pe genericul cărora dintre filmele de la această ediție TIFF a apărut numele tău?
Am montat filmul 6,9 pe scara Richter în regia lui Nae Caranfil, care a fost proiectat în Piața Unirii la deschiderea festivalului, documentarul Imagini din vis, un portret al muzicianului Rodion Roșca realizat de Sorin Luca, și două scurtmetraje din competiția Zilele Filmului Românesc: Șapte luni mai trziu (regia Andrei Crețulescu) și Mă cheamă Costin (regia Radu Potcoavă), care a și câștigat mențiunea specială a juriului pentru scurtmetraj.
Ai mâncat salată de vinete cu ceapă verde la aceeași masă cu regizorul cult Sion Sono, invitat la TIFF pentru o amplă retrospectivă a filmelor sale. Cum arată copilul teribil al cinema-ului japonez independent?
Sunt un fan al filmului Love Exposure și mi-a făcut mare plăcere să îl cunosc pe Sion Sono. Pentru că știam că cea mai mare parte a timpului petrecut la Cluj va fi rezervată activității de membru al juriului și n-o să am cum să le văd aici, m-am uitat acasă la câteva filme ale lui. Sion Sono mi s-a părut simpatic, modest și foarte deschis. Prezența lui la TIFF a coincis cu faptul că acum lucrează la un scenariu inspirat din povestea lui Dracula. Ba chiar a fost într-o vizită de documentare la Castelul Bran și în alte câteva locuri frecventate de vampiri. Am avut și eu ocazia să discut cu el de mai multe ori, la o țigară în fața restaurantului. Aflând că sunt monteur, m-a întrebat dacă nu mi se pare prea lung Love Exposure, care are în total 4 ore fără 3 minute. Este un film extrem de îndrăzneț și plin de umor. Și nu, nu mi se pare că ar fi trebuit să fie mai scurt, pentru că propunerea e atât de atipică, încât funcționează perfect în această formulă extinsă.
Cum i-ai prezenta pe colegii tăi din juriu, altfel decât ce-am citit în descrierile oficiale?
Cu toții avem background-uri diferite, dar ne-am înțeles bine, surprinzător de bine. N-au fost nici dezacorduri, nici o unanimitate plictisitoare. Nici în timpul discuțiilor, nici în timpul deliberării. Wieland Speck este curatorul principal al secțiunii Panorama de la Berlinale. De fapt, lucrează pentru această secțiune a festivalului încă din 1982 și este un tip foarte erudit, realmente interesat de cinema, dar și o persoană foarte plăcută. Ar fi interesant de menționat că Wieland își începe fiecare zi cu două ore petrecute în singurătate, în camera lui, drept pentru care nu prea ne-am întâlnit la micul dejun. Bill Guentzler, directorul artistic al Festivalului Internaţional de Film din Cleveland (CIFF), avea o cu totul altă rutină de dimineață: 10 km de alergare și un mic dejun copios. CIFF este unicul festival american cu o competiţie destinată filmelor din centrul şi estul Europei, iar Bill își petrece 3-4 luni pe an în Europa, unde, în paralel cu noutățile din cinema, urmărește și programul semimaratoanelor. Urmează cei doi professionals, regizorul polonez Tomasz Wasilewski și actrița bulgăroaică Margita Gosheva, amândoi câștigători la edițiile trecute TIFF. Dintre noi toți, Tomasz este cel mai plin de energie. Filmul lui, United States of Love, a primit Ursul de Argint anul acesta la Berlinale pentru cel mai bun scenariu. La TIFF, a putut fi vizionat în secţiunea Supernova. Margita mai fusese în România și la festivaluri de teatru din Craiova, Târgu Jiu sau Sibiu și știa suficiente cuvinte în limba română cât să se descurce la restaurant. Ea este câștigătoarea din 2015 a premiului TIFF pentru cea mai bună interpretare pentru rolul din coproducția bulgaro-greacă The Lesson.
Ai petrecut împreună cu colegii tăi din juriu 5 zile de prânzuri, cine, proiecții și evenimente. Despre ce vorbesc un român, o bulgăroaică, un neamț, un polonez și un american la un pahar de vin alb, în afară de film, film, film?
Cel mai des am discutat despre diferențele culturale dintre țările noastre, iar eu m-am străduit să le fiu un fel de ghid în ceea ce privește cultura română și cea transilvăneană. Având un american printre noi în timpul alegerilor primare, a fost și trist și amuzant să mai aflăm detalii despre actuala campanie. Până la urmă, Bill a decis că se va muta în Transilvania dacă iese Donald Trump președinte. Spre final, ne-am propus să ne transformăm într-un juriu profesionist și să ne oferim serviciile tuturor festivalurilor de film importante de pe mai multe continente. Atât de bine a funcționat totul între noi.
Regula spune că în competiția principală de la TIFF sunt selectate primul sau al doilea film din cariera unui regizor. Ce au în comun proiectele regizorilor aflați la început de drum în lungmetraj?
Datorită acestui specific al selecției, la TIFF avem de-a face cu cineaști tineri sau la început de carieră. Multe dintre filme, dacă nu chiar toate, au ceva în comun și într-un sens pozitiv și din cauza lipsei de experiență. Există multe cazuri de regizori tineri care vor să își transforme primul film într-un fel de showreel, o carte de vizită sau un vehicul prin care pot ajunge la Hollywood. Am simțit asta cel puțin în cazul filmului Fragmentar, care era desăvârșit din punct de vedere tehnic, dar nu încerca să spargă vreo barieră. La polul opus sunt regizorii care își asumă o serie de riscuri. Regizorul israelian Avishai Sivan, câștigătorul premiului pentru regie, a riscat permanent, într-un fel autoindulgent ce-i drept, dar se simte că Tikkun este opera cuiva care a avut o viziune foarte personală, marcată și formal prin modul în care ni se spune povestea. Ne-a rămas tuturor în cap, în ciuda tuturor imperfecțiunilor. Cu toate exagerările, lungimile și redundanțele lui, e o lucrare puternică. Mai e apoi și tentația debutului de a aduna într-un film tot ce te interesează, tot ce ți se pare relevant politic, formal, toată muzica care îți place, toate problemele care crezi că merită discutate. Câteodată, filmele au mai multe finaluri, durează mai mult decât ar trebui. Dar acest tip de ezitări aduc și un fel de prospețime și autenticitate pe ecran.
Care este diferența dintre a viziona un film în calitate de membru al juriului și a-l privi în calitate de simplu spectator?
În principiu, din postura de membru al juriului trebuie să fii mai ordonat decât sunt eu de obicei la TIFF. Pentru că ai o responsabilitate. Chiar dacă nu e cel mai mare festival din lume, ajungi într-un fel să influențezi viața unor filme. De preferat, nu întârzii, nu te ridici de pe scaun să te duci la toaletă în timpul proiecției, nu vii nervos sau mahmur și sub nicio formă nu adormi la film. Pe mine mă interesează cel mai mult impresia pe care o lasă filmele după vizionare, cu ce gânduri rămân în zilele următoare. Pentru că au fost doar 12 filme în competiție, toate diferite, mi-a fost ușor să țin minte că unul a avut actorii foarte buni, că altul avea o scenă excelentă la mijloc, celălalt era prea lung și așa mai departe. M-am descurcat într-o săptămână de vizionari fără notițe, dar cu mai multe cafele. N-am adormit nici la al treilea film vizionat la rând la ora 12 noaptea.
Cum ți-au îmbogățit cultura cinematografică filmele din competiția acestui an?
Trebuie să recunosc că până acum n-am văzut niciodată la TIFF mai mult de 4 filme din competiție. Și mă bucur că anul ăsta am avut ocazia să le văd pe toate, deși am ratat multe alte filme la care m-aș fi dus în mod normal. Am o părere mai clară apropo de direcția festivalului și, pe de altă parte, mi-a plăcut să descopăr ce se mai întâmplă în cinema-ul contemporan tânăr, pentru că de câțiva ani încoace m-am uitat la din ce în ce mai puține filme noi. Selecția a fost foarte eclectică și orientată către publicul cinefil. Am văzut și filme de gen făcute cu limbaj cinematografic hollywoodian, ca britanicul Fragmentar, reinterpretări ale genurilor consacrate, cum ar fi horror-ul scandinav Shelley sau Câini, westernul de Dobrogea premiat cu Trofeul Transilvania. Tot acum am văzut un film realizat în Vanuatu, un film care are ca personaj principal un învățăcel hasidic, dar și obișnuitul film islandez. Pare că în fiecare an la TIFF se găsește un film islandez care are succes ori la public, ori la juriu. Regizorul Dagur Kári a luat în trecut Trofeul Transilvania pentru Noi albinoi. Of Horses and Men și Rams au fost și ele hituri în anii precedenți. Anul acesta i-a venit rândul lui Sparrows, o poveste poetică despre maturizare, căreia i-am acordat Premiul special al juriului. Cred că în curând Clujul o să fie colonizat de islandezi la nivel cultural.
Cum ai perceput atmosfera din sala de cinema la proiecțiile la care ai luat parte?
E o plăcere să vezi săli pline ochi la filme de autor, cu scaune adăugate suplimentar, chiar și la 12 noaptea. Asta a fost chestia grozavă pentru mine, dar nu mai e de mult o surpriză la TIFF. Festivalul și-a creat un public și l-a și crescut de la o ediție la alta. Cel puțin până joi, când au început Zilele Filmului Românesc, spectatorii au fost în majoritate localnici, clujeni.
Care crezi că este cel mai bun loc din sala de cinema?
Dacă am de ales, eu mă așez în prima jumătate a sălii, pe unul dintre scaunele din mijloc.
Ce beneficii crezi că are publicul care s-a obișnuit cu filmele de la televizor sau cu cele distribuite în cinematografele din mall-uri atunci când descoperă fimele arthouse, independente sau așa-numitele „filme de festival”?
Dacă până acum te-ai uitat doar la televizor, probabil că în primă fază un film de autor ți se va părea mai greu de digerat. Publicul larg este obișnuit să primească un anumit tip de dramaturgie, de filmare. Un scenariu tradițional respectă niște reguli stricte, așa cum au fost ele trasate de scenariștii de la Hollywood. Syd Field este unul dintre cei mai cunoscuți guru în domeniul scenaristicii. Spre exemplu, prima intrigă ți se prezintă la un minut anume, a doua intervine tot la un moment precis, nu pot să treacă mai mult de x minute fără un cadru cu personajul principal, pentru că se presupune că publicul își pierde interesul. Practic, dacă ani și ani de zile vezi aceeași poveste spusă în mai multe variante, poate fi o surpriză să descoperi că se fac filme întemeiate pe un cu totul alt tip de limbaj. Scenariul filmelor arthouse poate urma o traiectorie atipică, poate avea o tentă observațională sau poate atinge teme filosofice. Se întâmplă la fel cu mâncarea, literatura sau muzica. Dacă asculți numai radiouri comerciale, prima dată când asculți muzică simfonică sau o trupă mai interesantă, cum ar fi Sigur Ros (dacă tot am vorbit de artiștii islandezi), s-ar putea să nu fie îți fie foarte clar care sunt strofele și unde începe refrenul. Mai întâi îți provoacă uimire, după care devine interesant și începi să vrei mai mult. Practic așa se educă gustul.
Pe care dintre filmele pe care le-ai văzut la această ediție TIFF i le-ai prezenta unui adolescent care se pregătește pentru admiterea la UNATC, secția de Montaj?
În primul rând, mi se pare absolut necesară o discuție despre Câini. Montajul îi aparține Roxanei Szel. Cred e un film a cărui dramaturgie a fost reinventată în camera de montaj, spre câștigul atmosferei totale a filmului. Deși în mare mi-a plăcut filmul, aș prezenta Tikkun pentru a analiza niște probleme de montaj lăsate în șantier. Aș prezenta și Fragmentar, deși nu mi-a plăcut filmul, dar am apreciat stilul de montaj eficient.
Pentru că știu că te-a distrat atunci când l-ai citit, sunt curioasă cum apreciezi acum, în deplină cunoștință de cauză, comentariul Irinei Margareta Nistor despre filmul lui Bogdan Mirică: „Câini sunt duri duri, dar prevestesc un regizor pasionat și pasional”?
De dragul interpretării, aș spune că atât corespondența de la Cannes, cât și filmul au o doză de absurd. Involuntar într-o parte și extrem de calculat și binevenit în cealaltă.
Ce nume de regizoare ți-a rămas în minte după TIFF?
După ce am ratat retrospectiva Chantal Akerman, am prins chiar în ultima seară de festival un excelent documentar despre ea. Este o regizoare care, deși nu a ajuns foarte faimoasă, a schimbat felul în care ne raportăm la formă și la timp în cinema. Acum abia aștept să revăd capodopera ei - Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles.
Ce puncte forte mai sunt pe harta Clujului, în afară de sălile de cinema?
Îți poți începe ziua cu micul dejun delicios de la Da Pino și cafeaua de la Olivo. Între un film la Cinema Arta și unul la Victoria poți mânca pe terasa restaurantului Via. Casa TIFF mi-ar plăcea chiar dacă nu ar fi atașată festivalului. De asemenea, încerc să nu ratez în niciun an o plimbare în Grădina Botanică sau pe dealurile din împrejurimi. Mi se pare că în ultimii 10-15 ani Clujul a crescut foarte mult, în același ritm cu TIFF-ul.
Revenind la cariera ta de monteur, acum că s-a încheiat experiența TIFF...
Tocmai am terminat de montat Inimi cicatrizate, al patrulea film al lui Radu Jude, inspirat de scrierile lui Max Blecher. În prezent lucrez la Breaking news, cel mai nou film al regizoarei Iulia Rugină. Un alt proiect în desfășurare este documentarul Procesul, pentru care colaborez cu regizorul și producătorul Claudiu Mitcu.
În paralel cu TIFF, la București s-a desfășurat Bookfest. Ce cărți ți-au atras atenția dintre noutățile anunțate de edituri?
Mă interesează noua ediție a Jurnalului lui Mihail Sebastian, Cartea a treia: Insula copilăriei din seria Lupta mea de Karl Ove Knausgård și Viata ficțiunii după o revoluție de Radu Cosașu.
