Dacă te-ai născut până la mijlocul anilor ‘90, sigur îți amintești de singura eclipsă totală de Soare vizibilă în România (maximul a fost la Ocnele Mari, lângă Râmnicu Vâlcea). S-a întâmplat pe 11 august 1999 și a fost ultima eclipsă totală de Soare din mileniul al II-lea, cu cei mai mulți observatori din întreaga istorie. 

Oamenii care merg constant să vadă eclipsele de Soare peste tot prin lume pe unde au loc se numesc eclipse chaseri – vânători de eclipse și e o întreagă comunitate pe glob. Din ea face parte și astronomul și astrofotograful Cătălin Beldea care are 44 de ani și de jumătate de viață străbate lumea ca să vadă (mai întâi) și să fotografieze (mai apoi) eclipsele de soare. Pe 4 decembrie a avut loc cea mai recentă eclipsă totală de Soare – adică Luna a intrat în fața Soarelui – în zona Cercului Polar de Sud, aproape de Antarctica. Eclipsa n-a trecut prin nicio localitate, așa că vânătoarea a fost și mai grea. 

Am vorbit cu Cătălin despre cum a văzut Soarele acoperit de Lună de data asta și prin ce aventuri a trecut până la el. Ne-am auzit de două ori, prima dată era în aeroport în Paris, aștepta să se îmbarce într-un avion cu destinația Santiago, Chile, și stătea cu sufletul la gură ca să nu cumva să se îmbolnăvească de Covid-19 pe drum și să nu-i mai iasă expediția. A doua oară era tot în aeroportul din Paris, se întorcea acasă, obosit, dar bucuros că a reușit să prindă Soarele din urmă și de data asta. Incertitudinea a fost mai mare ca niciodată: puteau apărea oricând noi restricții de călătorie, să îi iasă testul pozitiv la intrarea în Chile sau să nu mai aibă cu ce să zboare după eclipsă după ce avioanele inițiale au primit interdicție.

De ce te-ai dus la capătul pământului, pe pandemie, pentru o eclipsă de soare?

Asta este viața mea. De 22 de ani încoace, toate planurile mele de viitor conțin aceste eclipse. Eu știu ce o să fac și în 2023, și în 2024, și în 2026, și în 2027. De obicei îmi iau soția și fiica și mergem unde e câte o eclipsă și facem și câte o excursie frumoasă. Acum doi ani, spre exemplu am fost în Atacama, în Chile.

Și acum ai fost cu soția și fata?

Acum nu, pentru că e imposibil să călătorești cu familia în pandemie în locuri de genul ăsta. E foarte greu să ții cont de toate restricțiile și mai ales să nu se întâmple ceva pe drum, să nu te pozitivezi spre exemplu. Pentru că dacă unul din noi s-ar fi pozitivat ar fi trebuit să stea două săptămâni în carantină, singur, și era imposibil pentru copil să facă așa ceva. 

A câta eclipsă a fost asta?

Asta a fost a 13-a mea eclipsă totală de Soare pe șase continente și aproape că de data asta a fost un pic și dintr-al șaptelea. Dar n-am apucat să văd Antarctica, pentru că am păcălit un pic mama natură și am mers la locul în care umbra a intrat pe suprafața Pământului, iar asta a fost un pic în afara Antarcticii. 

Unde mai exact?

Am zburat din Punta Arenas, deci din Patagonia, spre Insulele Falkland, după care am luat-o spre sud, spre Antarctica, deasupra Mării Scoției. De data asta, pe traseul eclipsei n-a fost nicio localitate. N-a mai fost treaba asta din 2003, când o altă eclipsă a trecut pe deasupra Antarcticii. 

Asta a fost o soră a ei – la 18 ani se repetă eclipsele. Pentru că nu a trecut prin nicio localitate, oamenii care au vrut să o vadă s-au dus fie pe mare, fie au pus piciorul pe Antarctica, fie au văzut-o din avion. Eu am făcut expediție aeriană. A fost cel mai sigur mod de a vedea eclipsa asta totală de Soare, pentru că în primul rând îți trebuie cer senin. Ori, în zona Cercului Polar de Sud, de pe ocean, este foarte greu să ai cer senin. Au fost 11 nave care s-au dus să vadă eclipsa cu vreo 2000 de persoane la bordul lor și doar una a reușit să o vadă. A fost o singură expediție pe continentul Antarctica, care a avut succes, au avut cer senin, cum era de așteptat, pentru că Antarctica e un deșert. 

Și câte avioane au fost?

S-au organizat două expediții aeriene, cu două avioane. În total am fost 90 de oameni – astronomi sau astronomi amatori și jurnaliști de știință din Europa și America – care am văzut această eclipsă de la 12,200, respectiv 12,500 metri. 

Am avut emoții până în ultimul moment că n-o să mai zburăm. Inițial trebuia să mergem cu două avioane Airbus A321, dar cei din Insulele Falkland au spus în ultimul moment că nu acceptă aceste zboruri. Singurul aeroport din zona aia era aeroportul din Insulele Falkland. Comandantul bazei ne-a dat OK-ul, însă guvernatorul Insulelor Falkland a zis pas, pentru că, fiind în pandemie, nu i-a convenit deloc ca, în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva, să aibă pe insulă 100 de străini din toate colțurile lumii. 

Și organizatorii – o firmă de turism din America specializată în expediții de eclipsă – au găsit repede o soluție, două avioane Dreamliner, Boeing 787, cred că printre cele mai noi avioane puse pe piață, cu niște geamuri cam de trei ori mari față de avioanele cu care trebuia inițial să zburăm. Însă nouă, fotografilor nu prea ne-a convenit acest geam, pentru că este controlat electronic pentru închiderea luminozității și pentru polarizarea și colorizarea luminii. 

Sigur, cu ochiul liber poți să vezi foarte bine prin geamul ăsta, e foarte mare și foarte curat, vizual a fost extraordinar, dar fotografic am avut niște probleme. Am avut reflexii foarte multe și bineînțeles coloritul este un pic diferit față de ceea ce am văzut cu ochiul liber. 

Cum faci să vezi și cu ochiul liber, dar să și fotografiezi în același timp?

Dacă am fi zburat cu avionul inițial, aș fi avut la dispoziție să fotografiez doar 20 de secunde din un minut și 53 de secunde cât a durat eclipsa, pentru că atât mi-am permis să cumpăr. Costă enorm de mult un rând în avion, între 8.000 și 12.000 de dolari, iar pentru că am zburat cu un avion mai mare, am plătit în plus aproape 2.000 de dolari. Cineva a fost dispus să doneze 10.000 de euro, ca să se asigure că zburăm până la urmă. 

Avantajul în avionul ăsta mare a fost că am avut geamul meu și am fotografiat mereu. Odată ce pui aparatul la o anumită distanță focală, poți să tragi. Nu m-am prea uitat prin vizorul aparatului, pentru că n-ai timp de așa ceva. Am încercat să văd cât mai mult cu ochiul meu, pentru că asta contează, să-ți rămână pe retină și pe creier ce vezi și ce simți. 

Sigur că o eclipsă din avion nu se compară cu una de la sol, în aer liber. Eclipsa înseamnă să o observi cu toate simțurile. Umbra vine cu vreo minus 5, minus 6, câteodată minus 10 grade mai puțin și atunci o simți pe pielea ta pur și simplu. Simți cum se închide atmosfera. Însă din aer avantajul mare este că vezi umbra care circulă pe Pământ. Să vezi de la 12.000 de metri cum aterizează umbra și cum circulă de la stânga la dreapta este ceva extraordinar. Pământul se întunecă și își revine la normal după câteva zeci de secunde. Practic este un răsărit al Soarelui, apoi un apus  și iar un răsărit.

Ce îți rămâne pe retină la o eclipsă de Soare?

Fenomenul nu constă numai în apariția coroanei solare și atât. Luna intră în fața Soarelui, asta știm că se întâmplă la eclipsă, numai că sunt mai multe fenomene care se petrec și pot fi observate. În momentul în care se apropie eclipsa, când mai sunt câteva secunde, se produce așa numitul inel cu diamant.

Ultimele raze de Soare pătrund într-o zonă mai abruptă de pe lună și toate razele Soarelui se înghesuie prin zona respectivă care e puțin mai joasă, restul fiind oprite de relieful lunar mai înalt și se produce ca un fel de scânteie mare la marginea soarelui, care seamănă cu un inel cu diamant, de-asta și numele. 

După doar câteva secunde de la inelul cu diamant, ultimele raze de Soare trec prin văile lunare, prin văile și mai joase. Și se produce fenomenul de Mărgele ale lui Baily. Francis Baily a fost un astronom englez care le-a observat prima oară la 1836, el le-a descris și sunt foarte spectaculoase, ca niște mingi micuțe de lumină care se preling pe marginea Lunii - marginea Lunii fiind foarte întunecată. Luna este ca o gaură neagră care se așază peste soare și la marginea acestei găuri negre se plimbă niște mărgeluțe de lumină. După care dintr-o dată apare coroana solară. Este atmosfera Soarelui formată din gaze încinse la temperaturi de milioane de grade, iar gazele astea sunt gaze ionizate și transformate în plasmă, este o altă stare a materiei.

Alte fenomene se petrec cu luminozitatea și cu culorile, culorile se schimbă foarte mult, la marginea Soarelui se văd protuberanțe, adică acele explozii solare, de care ne e nouă frică, dar, de fapt, nu ni se întâmplă nimic. Au o culoare rozalie și se pot vedea și cu ochiul liber dacă sunt măricele, dacă nu, cu un binoclu sigur se văd. 

Și mai e un fenomen pe care nu l-am observat, pentru că trebuie să ții ochii închiși sau să îți acoperi măcar un ochi pentru jumate de oră ca să te acomodezi cu întunericul și să renunți la inelul cu diamant și la mărgelele lui Baily. Dacă reușești să te abții, în timpul totalității poți să vezi așa numita lumină cenușie a Lunii pe care a descris-o Jules Verne în cărțile lui. 

Ce se întâmplă, de fapt, în timpul unei eclipse totale de Soare? Pământul privit de pe lună este Pământ plin. Pământ plin înseamnă că luminează așa cum luminează Luna, numai că Pământul fiind un pic mai mare și mai strălucitor luminează de vreo 70 de ori mai mult ca luna. Asta înseamnă că am avea pe cer 70 de luni pline. Asta înseamnă că e lumină multă, că putem citi o carte liniștiți la lumina Pământului. 

Am câteva fotografii unde surprind această fotografie cenușie a Lunii. Se vede luna care pare o gaură neagră dacă nu-ți acomodezi ochii. Ei bine nu e chiar așa, ea e luminată, dar de Pământ, nu de soare. Soarele e în spate, e contrejour perfect. 

Cum au reacționat oamenii în avion la momentul eclipsei?

Țin minte că la inelul cu diamant s-a strigat, s-a fluierat și s-a aplaudat din spatele avionului, noi am stat un pic mai retrași în față, eram puțini oameni acolo. Cu toții eram pe partea stângă a avionului, de acolo s-a văzut. După ce se strigă, lumea tace și se uită pentru că rămâi efectiv cu gura căscată când vezi soarele acoperit de lună și cu coroana solară. După aia se face liniște. Unii plâng, alții râd necontrolat. 

Tu ai avut vreo descărcare după?

Eu am simțit că a trecut timpul fulgerător. Nu mi s-a mai întâmplat. Practic n-am avut timp să mă uit la eclipsă ca lumea, dar probabil și că așteptările și stresul foarte mare că n-o să zburăm au făcut ca lucrurile să capete un dramatism și mi s-a părut că a durat doar câteva secunde. Ba chiar m-am dus să verific dacă s-a greșit ceva. Xavier Jubier, astronomul francez care a coordonat expediția din celălalt avion, a reușit o intercepție aproape perfectă, eclipsa a durat 1,53 minute și trebuia să fie 1,54, o diferență care nici nu contează. De la sol, s-a văzut 1,32 minute. Fiind în aer, la viteza de vreo 900-950 km pe oră, avionul reușește să țină puțin pasul cu umbra.

Cum a coordonat astronomul francez zborul?

El a luat toate deciziile și a comunicat cu piloții locul exact în care trebuie să ajungă avioanele, la secunda la care trebuie să fie, exact în punctul de coordonate geografice date de astronomul Glenn Schneider de la Universitatea din Arizona. El trebuia să coordoneze, dar n-a mai putut să vină. Pentru aceste calcule se folosește un software specializat care se bagă cumva în computerul de bord al avionului, iar pilotul automat împreună cu piloții mențin cursul respectiv indiferent de cum bate vântul, pentru că vântul e o problemă, poate să te ducă mai devreme acolo. Și dacă te duce mai devreme pierzi eclipsa pur și simplu, adică nu intri cum trebuie în umbră. Practic este o întâlnire a avionului care are o viteză de 900 de km la oră cu umbra care vine cu vreo 15,000 km la oră, vine foarte tare. Și întâlnirea asta trebuie să se întâmple la o anumită secundă ca să nu pierzi din ea. E o precizie extraordinară.

Ce e special la comunitatea asta de eclipse chaseri?  

E special că avem această pasiune comună, o pasiune pe care nu o înțelegi decât dacă încerci să vezi prima eclipsă și apoi poate și pe a doua. Și după te prinde flagelul și le vei urmări pe foarte multe. 

Eu n-am mai pierdut din 2006 niciuna până acum, pentru că vezi la lucru sistemul solar, mecanica cerească, vezi cum se mișcă Luna aia prin fața Soarelui și vezi ceea ce nu poți să vezi în timpul zilei: coroana solară, care nu se poate vedea decât în timpul unei eclipse totale de soare. Altfel n-ai cum s-o vezi din cauză că lumina care e primită de la Soare depășește cu mult strălucirea coroanei care e mult mai puțin strălucitoare. 

Ce lecții umane ai învățat tu din urmărirea atâtor eclipse de Soare?

Călătorind pe tot globul, am învățat un lucru foarte simplu, că toți suntem la fel. Oamenii seamănă, indiferent de culoarea pielii. Suntem absolut la fel și mereu mă întristez să văd că unii au ceva împotriva altora pentru că au o anumită culoare a pielii. Am fost și în Pacificul de Sus, și în Siberia, în China, în Africa, în cele două Americi, oamenii sunt la fel de primitori și de buni așa cum ne considerăm noi, românii. Asta e lecția pe care am învățat-o și pe care le-o transmit tuturor: să nu ne mai ciondănim atât, pentru că suntem locuitori ai planetei, nu neapărat locuitori ai unei țări cu granițe bine stabilite.