În mai 2013, reporterii de la The Center for Investigative Reporting / Reveal (CIR) descriau dezastrul din Stockton, California. Între cele 33 de orașe americane care intraseră în faliment în urma crizei economice, Stockton era cel mai mare (Detroitul avea să urmeze la scurtă vreme). O treime din polițiști au fost restructurați, așa că străzile au devenit terenuri de joacă pentru 70 de bande criminale. În anii următori, Stockton a ajuns la o rată a criminalității mai mare decât Chicago. 2012 a fost anul cu cele mai multe crime înregistrate: 71. Stockton fusese îngenuncheat de strategii de dezvoltare prost gândite, decizii care au dus la împrumuturi împovărătoare și, mai departe, la șomaj, sărăcie și apoi la criminalitate, iar materialul celor de la CIR explica asta.
Ce era însă dincolo de niște personaje la costum care devalizaseră un oraș? CIR s-a asociat cu un non-profit artistic din San Francisco, Youth Speaks, pentru a organiza o serie de workshop-uri cu liceeni din Stockton și a-i ajuta astfel pe tineri să-și pună orașul în versuri și să-l înțeleagă. Tinerii au pornit, desigur, de la propriile vieți, dar au folosit și informațiile publicate de jurnaliști despre cauzele decăderii. Și-au citit apoi creațiile în fața unui juriu, iar câștigătorii au participat la un concurs național de poezie. Din povestea atelierelor a rezultat un documentar, Broken City Poets.
Când e făcut cum trebuie, jurnalismul de investigație nu schimbă doar miniștri, ci și felul în care oamenii înțeleg realitatea descrisă acolo. Pentru asta, documentele pline de cifre și de „cazuri” sunt bune, dar mai trebuie și ceva sare și piper. The Center for Investigative Reporting / Reveal (CIR), cea mai veche organizație de jurnalism non-profit din Statele Unite, caută de mulți ani modalități de exprimare care să atingă comunitățile. Cică se poate.
Primăvara trecută, în timpul unei burse Hubert H. Humphrey, m-am învârtit vreo șase săptămâni prin redacția lor din Emeryville, California. Ideea era așa: îi ajutam să pună la punct niște povești, făceam lucruri mărunte și repetitive, dar care să le fie de folos; în restul timpului încercam să le înțeleg frământările, ce funcționează, ce nu prea, și să văd ce-ar merge făcut pe la noi cât de cât asemănător. N-am găsit rețete de povești - nici nu mă așteptam la asta -, ci noi feluri de a-mi pune întrebări când mă apuc de un material, iar ăsta e destul câștig.
***
Colaborarea dintre CIR și Youth Speaks, devenită proiectul Off/Page, a continuat după proiectul din Stockton. În august 2014, imediat după uciderea unui tânăr de culoare de către un polițist în Ferguson, Missouri, Off/Page i-a chemat pe tineri să scrie despre rasism, sărăcie, arme și cele ce pornesc de aici. „They censor our peace, / put sensors by our feet / they prepare for war (...)”, scria un puști de 18 ani din Kansas City. Versul „they prepare for war” le amintea jurnaliștilor de o investigație CIR din 2011, despre achizițiile de arsenal militar în valoare de 34 de miliarde de euro făcute de comunitățile americane după 9/11.
Când jurnaliștii au scris despre camerele de izolare în care adolescenții închiși în închisoarea Rikers Island erau nevoiți să stea 23 de ore pe zi, au simțit nevoia să descrie și altfel condițiile de acolo. Mai întâi, au făcut o animație care ilustra în detaliu povestea lui Izzy, un puști care stătuse 300 de zile la izolare.
L-au invitat apoi pe poetul Gabriel Cortez să compună versuri și a ieșit asta. În timp ce scria, Cortez obișnuia să dea scroll peste materialul publicat și să urmărească bucăți din clipuri, iar la un moment dat a avut o lungă discuție cu un prieten care trecuse prin experiența „cutiei” de izolare. Munca poetului seamănă, până la un punct, cu frământările unui ziarist.
„Suicide is more common in solitary than any other part of prison
and we still do it
Send our children to the box for talking back, for horsing around
Many aren’t even convicted of a crime in the first place
Guilty, of simply not being able to afford bail
This isn’t discipline, this is human experimentation
And we already know the results
How many isolated youth will emerge missing pieces of themselves
How many will return to jail like a child to an abusive parent
And how many youth will make caskets out of their solitary confinement cells?” - Din „Locked [in]”, de Gabriel Cortez.
Alteori, investigațiile au generat piese de teatru. S-a întâmplat după ce doi reporteri au relatat în detaliu despre două complexe de locuințe sociale complet mizere din Richmond, California. Au făcut inclusiv o hartă în care au înșirat problemele fiecărui apartament. După aia au descins artiștii. StoryWorks, născut dintr-o colaborare a CIR cu Tides Theatre din San Francisco, a pus în scenă o piesă care analizează ideea de „acasă” prin ochii rezidenților din Richmond. Unul dintre reporteri a venit constant la repetiții, pentru a le da artiștilor feedback-uri. În urma acestei desfășurări de forțe, autoritățile federale au inspectat apartamentele și au decis mutarea rezidenților. Au urmat, între altele, „Alicia’s Miracle”, despre efectele folosirii în exces a chimicalelor în agricultura californiană sau „North by Inferno”, o piesă bazată pe investigația jurnalistei Jennifer Golan despre moartea unor muncitori pe câmpurile petrolifere din North Dakota. Jennifer lucra la materialul ăsta de la biroul din stânga mea. Dădea telefoane peste telefoane și avea de fiecare dată un ton egal, complet profesionist. Peste câteva luni, aveam să o revăd într-un clip din emisiunea lui John Oliver. „Din 2006, cel puțin 74 de muncitori au murit pe câmpurile petrolifere Bakken. Asta înseamnă că, în medie, cineva moare la fiecare șase săptămâni”, explica ea, cu același ton măsurat.
***
CIR ocupă o jumătate lungă de etaj dintr-o fostă hală industrială din Bay Area. Pe dinafară e cărămidă roșie, înăuntru alb și minimalism. Între șirurile de birouri e o bucătărioară și numeroase canapele așezate sub geamurile largi ce filtrează lumina schimbătoare a zilelor nord-californiene. Se aud adesea trenuri, pentru că o cale ferată ce iese din zona portului trece chiar prin spatele clădirii. La câteva sute de metri distanță e golful, iar dincolo de el se întinde San Francisco. Când nu meșteresc la o bază de date cu abuzuri ale polițiștilor de frontieră, merg cu oameni de prin redacție la cafeneaua hipsterească de la două străzi distanță și vorbim despre ce fac ei acolo.
Fostul director editorial Robert Salladay, actual producător executiv, a lucrat înainte la San Francisco Chronicle și Los Angeles Times. „Am scris despre Arnold [Arnold Schwarzenegger, actor, fostul guvernator al Californiei - n.r.]”, spune el, pe jumătate auto-ironic. Vorbim despre transformările organizației și despre rosturile lor. În 2014, după ce CIR a început să lucreze la un show radio de investigații, intitulat Reveal, centrul s-a rebranduit sub acest nume.
„De-a lungul întregii noastre istorii, am fost un brand cunoscut mai ales de ceilalți jurnaliști, pentru că ajutam alte organizații. Asta nu duce foarte departe. În plus, CIR sună academic sau ca un ONG. Suntem un non-profit, dar vrem să fim o organizație media. Așa că aveam nevoie de un rebranding. Publicul e dispus să accepte branduri noi”, mi-a spus el.
Show-ul lor, Reveal, e cel mai mare pariu făcut vreodată de organizația din Bay Area. Proiectul a rezultat dintr-un grant de 3,5 milioane de dolari și o colaborare cu Public Radio Exchange (PRX). Primul episod, difuzat în august 2013, descrie fenomenul dependenței de medicamente printre veteranii de război din Irak și Afghanistan cauzate de prescripții abuzive și a câștigat un premiu Peabody, unul dintre cele mai importante din jurnalismul american. Din 2015, show-ul a devenit săptămânal și e distribuit de 270 de posturi de radio din Statele Unite. La fiecare sfârșit de săptămână, redacția se strânge în bucătărie, pentru a asculta următorul episod.
De ce radio? Pentru că podcasturile câștigă popularitate și CIR a văzut în asta o șansă pentru a ajuns să dețină propria platformă de publicare. Iar o platformă mai mare, cum ar fi o televiziune, nu puteau porni, fiindcă n-aveau destui bani. În plus, radioul e un mediu interesant, folosit până acum mai mult pentru divertisment, și au găsit destul spațiu în zonă. „Suntem obișnuiți să auzim povești în jurul focului de tabără, așa absorbim povești”, spune Salladay.
Transformarea redacției CIR, formate în jurul unor jurnaliști „crescuți” mai ales pe la ziare, într-una de radio, decurge bine, adaugă el. Oamenilor „le place și se gândesc tot mai mult la sunet. Când fac solicitări de informații, cer și sunet”. O analiză publicată de Columbia Journalism Review menționează însă reticența unor membri ai redacției față de această transformare: în jur de 20 de jurnaliști au plecat din 2014 încoace și au fost înlocuiți cu veterani ai radioului.
În ultimul deceniu, centrul mai trecuse printr-o reorientare importantă: în 2009 lansase California Watch, o platformă care să creeze și să distribuie materiale despre acest stat. A rezistat cinci ani, timp în care au strâns 15 milioane de dolari. „Depindem de cei care dau bani. Am câștigat premii, dar a devenit clar că fundațiile și donatorii individuali erau mai interesați de o platformă națională, iar noi eram interesați de un show radio. A trebuit să încheiem cu acest brand.”
Brandurile și produsele se schimbă în funcție de finanțatori și de public, însă în centru trebuie să rămână povestea. Permanenta căutare de sine a CIR e, în parte, rezultatul venirii ca director executiv a lui Robert Rosenthal. Acum în vârstă de 78 de ani, Rosenthal e unul dintre cei care au acoperit The Pentagon Papers, la începutul anilor ‘70. Traseul lui e unul clasic, până la un punct. Începuse, în anii '70, ca copy boy pentru The New York Times. „Jurnalismul era pe-atunci o meserie, la fel ca aia de cizmar”, explică el, iar Rosenthal era un ucenic, un băiat alb într-o redacție de bărbați albi. A lucrat apoi pentru ziare mari din Boston și Philadelphia. A ajuns să conducă Philadelphia Inquirer în 1998.
Ziarul producea pe atunci un profit de 150 de milioane. Apoi a venit internetul și - chiar dacă mai nimeni nu înțelegea internetul pe atunci - ziarul a încercat să se miște. În 1997, Philadelphia Inquirer urma să publice o amplă serie de articole despre despre o misiune americană transformată într-o bătălie pe viață și pe moarte în Somalia anului 1993. „I-am întrebat pe cei de la site ce putem face pe internet. Au spus că pot face orice și i-am întrebat ce înseamnă asta. Au zis că putem face audio, video, chat-uri. Când a ieșit povestea, puteai vedea imagini filmate cu ochelari speciali, auzeai radioul din timpul luptei, aveai un chat moderat de autor, și erau soldați americani și cei din Mogadishu care discutau acolo”. După o mare serie multimedia a ieșit o carte ce avea să fie ecranizată în 2001, sub titlul Black Hawk Down.
Rosenthal încerca, după puteri, să facă lucrurile să se miște. „Am creat un birou de breaking news pentru internet. Îi întrebam pe cei care se ocupau de site când folosesc oamenii internetul cel mai mult. Ziceau că atunci când se trezesc și se duc la muncă. Așa că aveam oameni în birou la cinci dimineața, ca să fie știri pe site atunci când se trezesc. Creștea ritmul. Am zis că putem face asta.” Banii nu puteau fi însă cei de dinaintea internetului.
După patru ani a fost dat afară. S-a dus la Columbia Journalism School pentru un semestru, apoi s-a mutat în California. A lucrat mai întâi la San Francisco Chronicle. „Nu mi-a plăcut acolo din prima, pentru că tot auzeam «nu putem face asta”, «nu știm să facem».” Și eu le spuneam că o s-o facem. Am mai făcut lucruri, dar afacerea nu se putea schimba complet.”
***
Rosenthal a venit la CIR în ianuarie 2008. Nu lucrase până atunci pentru un non-profit și n-avea idee cum să facă bani pentru așa ceva. A prins și vârful crizei economice. În primul an, veniturile au fost de 2,6 milioane de dolari. Noul director executiv a început să se vadă cu oameni bogați și să le explice de ce e important jurnalismul. Primul grant mare a venit după 18 luni, apoi au început să se pună pe picioare. În 2012, veniturile ajunseseră la 11,5 milioane de dolari.
Deși situația financiară s-a îmbunătățit vizibil, marea provocare e acum să scadă ponderea în buget a marilor granturi, care pot pleca la fel de repede cum au venit și riscă să lase organizația descoperită. O altă problemă e că relația cu furnizorii de granturi trebuie gestionată cu mare atenție. CIR e conștient că fundațiile nu sunt interesate să dea bani pentru jurnalism, ci pentru un subiect pe care jurnaliștii să-l acopere, spune Elizabeth Share, chief development officer.
Limitele acestor relații trebuie clar stabilite. Rosenthal povestește un episod lămuritor: „M-a sunat o fundație și m-a întrebat dacă un reporter poate acoperi o poveste clară. Au sugerat chiar un reporter care să se ocupe de asta. Am văzut apoi că ei făceau advocacy pe tema aia. Trebuia să le spun nu, și într-un fel în care să înțeleagă. I-am sunat și le-am zis: «Nu putem face asta, iată de ce: să presupunem că o altă fundație mi-ar cere să scriu povești din unghiul opus și tu ai afla. Cum ți s-ar părea?» Mi-a zis că ar fi urât. Am zis: «Uite, de aia nu putem face asta!».”
Schimbarea modelului de business a ieșit destul de bine până acum, spune Rosenthal. „Acum cinci ani, 70-80% din bani erau granturi. Aveam poate 20% venituri câștigate. Donatorii individuali erau la început pe la 100.000 de dolari. Apoi am început să întâlnesc oameni și unii au donat câte 100.000 fiecare. Între timp, am crescut donațiile individuale. Acum sunt mai mult de 50% fundații, 40% donatori individuali și 10% venituri câștigate”, spune directorul executiv.
Într-un model cu multe surse de venit mai mici, așa cum își propune să dezvolte CIR, e nevoie ca mai mulți oamenii să fie convinși să dea bani pentru jurnalismul de calitate. Finanțatorii vor să știe ce impact au poveștile astea. Iar uneori, click-urile, like-urile și share-urile nu sunt relevante.
„Toate aceste cifre care nu înseamnă neapărat schimbări în lumea reală. Dacă trei milioane de oameni citesc povestea nu înseamnă că politicianul corupt își dă demisia sau e dat afară”, spune Lindsay Green-Barber, cea care se ocupă de partea asta la CIR. De când a venit ca media impact analyst, Lindsay a început să construiască un instrument numit Impact Tracker, un formular în care jurnaliștii notează fiecare reacție importantă pe care au avut-o după publicarea unui material. De exemplu, dacă un profesor le trimite un email ca să le ceară o variantă a unui filmuleț pentru a-l putea proiecta la ore, trec asta în formular. Pornind de aici, conducerea organizației își poate face o idee mult mai clară asupra efectului jurnalismului pe care-l fac reporterii CIR. „La început, credeau că impactul înseamnă doar schimbarea unei legi. Dacă putem spune doar povești care pot fi rezolvate de autorități, le pierdem pe celelalte”, explică Green-Barber. Sunt și povești care pot schimba comunități, iar CIR vrea neapărat să le spună și pe alea.
FOTO main: captură Youtube
