Într-o localitate mică din Bistrița-Năsăud, o mână de studenți la Teatru și de antropologi au găsit o formulă câștigătoare pentru a folosi responsabil patrimoniul construit în perioada austro-ungară. Un castel devine centru comunitar și adună în jurul lui o lume pierdută. Sau una pe cale să renască.
Transilvania are peste 300 de castele rămase din perioada austro-ungară. Unele au fost construite în perimetrul unor castre romane. Altele datează de pe la 1200, iar altele au crescut în veritabile domenii prin aportul fiecărei generații de proprietari. Istoria nu a fost blândă cu aceste ziduri, care adăpostesc încă între ele povești despre ambiție, ură, putere neîngrădită, trădări sau inegalitate socială. Unele s-au stins în incendii, altele în războaie sau au fost umilite să devină ferme de vite și oi. Astăzi, cele mai multe dintre ele se află încă în diverse stări de degradare, fiind clasate drept clădiri de patrimoniu, iar o mică parte au început să fie restaurate. Dintre aceste clădiri norocoase, majoritatea au primit funcționalități de lux, fiind folosite fie ca hoteluri, fie ca săli de evenimente. Fiindcă și azi, la fel ca-n evul mediu, costurile de întreținere ale unui castel sau ale unui conac sunt considerabile și ridică problema resurselor implicate într-o astfel de investiție nerentabilă.
Între toate aceste încercări de a reanima castelele Transilvaniei, există modelul unic al castelului Teleki din Posmuș - o mică localitate din Bistrița Năsăud. Aici, cercetători în studii sociale și artiști încearcă să găsească o formulă pentru a reda castelul comunității și de a-l altoi pe corpul social de care îl desparte o memorie a traumei.
Castelul Teleki din Posmuș este înconjurat de un domeniu cu arbori seculari, între care și un stejar de peste 500 de ani. Castelul stă pe o culme de unde privești în zare spre dealuri molcome cu livezi de aluni și cireși, un peisaj bucolic cu cai care pasc liberi și vaci care rumegă leneșe. Tot drumul printre colinele unduitoare de printre văile Someșului e ca o cădere în timp. Imagini cu bivoli tolăniți, fântâni cu cumpene de lemn, care scârțâie la fiecare adiere, zorele ochioase care îmbracă gardurile și porțile vechi, aproape fărâmițate de putregai negru. E locul unde, pe vremuri, se plimba în voiajele anuale din timpul verii, nobilimea maghiară. Când închideau palatele de piatră din Cluj, în căutarea liniștii din micile conace protejate de păduri din sate ajunse astăzi destinații anonime, care nu ne mai spun absolut nimic. Involuntar începi să intri în atmosfera aceea cuviincioasă de început de secol XX pe care o descrie Miklós Bánffy în Trilogia transilvană.
Castelul Posmuș se ghicește de cum intri în localitate. La intrarea principală, două văcuțe din rasa Highland Scoțian te privesc pe sub bretonul roșcat. Poarta era înainte străjuită de două statui reprezentând niște personaje feminine, ocrotindu-și în brațe copiii. Faldurile de piatră ale rochiilor pot fi încă văzute pe fragmentele strânse în muzeul amenajat la interior.
Ce credeți că i-ar putea face pe săteni să simtă că acest castel e și al lor?
Nici nu știu ce să vă răspund. Acum vârstnicii îs na, peste 70 de ani, nu știu sincer ce activitatea i-ar putea interesa. Ei nu prea ies oricum, așa îs obișnuiți acum. Nu știu ce i-ar putea atrage. Na, și adulții îs prinși cu treabă, majoritatea îs angajați. Acuma, în primăvară, o să plece mulți în Germania, că pleacă pe sezon câte 3-4 luni și se întorc în august. Acuma în aprilie o să plece vreo 30 și 30 îi mult, că nu știu dacă mai suntem 400 de oameni în sat.
Fragment din cartea Infrastructuri cultural-comunitare. Castele vii în Transilvania rurală, Miki Braniște / Ivona Vîstraș-Tătar (coord.) Editura Presa Universitară Clujeană, 2024
Simion Pop este antropolog la Centrul Cultural Municipal George Coșbuc Bistrița și unul din cercetătorii care au lucrat în proiectul Castel Viu de la Posmuș.. Spune că experiența interdisciplinară dobândită aici poate fi aplicată și în alte situri, unde administratorii de castele sunt deschiși să caute potențiale utilizări pentru un spațiu atât de generos și infuzat de istorie. Patrimonializarea, spune Pop, e un proces în sine, de a descoperi actuala și adevărata identitate a unui loc.
E foarte important să nu păstrăm acest spațiu așa de zâne, de cavaleri, de aristocrație. Cineva propunea, „hai să facem o chestie de turism, să îmbrăcăm o doamnă în domniță și să prezinte castelul”. Da, foarte bine, dar e ceva ce reproduce o narațiune care nu are legătură cu comunitatea.
Simion Pop, antropolog la Centrul Cultural Municipal George Coșbuc Bistrița
„Ca orice proiect de patrimonializare, el e tensionat, disonant, chiar conflictual. Să o iau cronologic,” spune Pop. „Istorici de artă, ingineri, arhitecți, constructori au definit acest obiect ca fiind de patrimoniu. Ne-am trezit dintr-o dată că ok, avem un castel, o clădire, ce facem cu ea? Există deja studii de patrimoniu care contestă deja ideea că patrimonializarea este numai despre obiecte simbolice, venerabile. De fapt, patrimonializarea e un proces viu în care sunt implicate comunități. Iar aici la Posmuș nu e o singură comunitate, ci sunt mai multe”.
Discursul patrimonial autorizat plasează clădirea a fiind un conac al nobilimii maghiare, de secol XVIII. Pe teren, Pop spune că a descoperit că această istorie, care e sugestivă pentru experți, era total nerezonantă cu memoria comunității. Lor nu le spunea nimic această poveste.
„Comunitatea înțelege altfel ideea de patrimoniu,” explică Pop. „După ani de comunism, apoi ani de post comunism, apoi ideologie naționalistă pentru mulți oameni din sat patrimoniu înseamnă ia, casa veche, dansurile, obiecte țărănești, în principal, care țin de identitatea lor imediată. Nu există absolut nicio infrastructură culturală funcțională în zona aceasta, căminele culturale nu funcționează. Profesorii mai încearcă să facă pe lângă școli evenimente care țin de viața culturală a unei comunități. Cu atât mai mult acest obiect de patrimoniu am simțit că trebuie să devină un centru de viață comunitară, culturală. Fiindcă castelul era rupt de comunitate.”
Pentru mulți oameni din Posmuș, castelul nici măcar nu păstrează memoria grofilor și a nobilimii maghiare, ci e văzut că fostul IAS - abrevierea pentru Întreprindere Agricolă de Stat, o formă de organizare a producției de la sat în perioada comunistă.
„Ei țin minte că aici veneau studenții și stăteau 3 luni în practică, că se făceau mici petreceri câmpenești. Nicio legătură cu Teleki. Ce am încercat noi a fost să pluralizăm vocile care își evaluează relația cu obiectul. Și aici intervin artiștii, pe care și eu i-am descoperit pasionat fiind de munca lor. Castelul este puțin excentric, nu e plasat în sat și atunci oamenii îl privesc cu detașare din afară, a, fac EI acolo ceva! Până când a venit Maria Drăghici, fotografă și performeră specializată în artă comunitară, care pe când făceam o plimbare prin centru a remarcat că centrul nu este folosit și a spus simplu: oare nu am putea face un traseu artistic, care să lege centrul de castel?
„Importanța artei comunitare nu e doar de a decora,” crede Maria. „De a face patrimonializarea comestibilă, palatabilă, mișto. Intervenția ei e tocmai de a găsi potențialitățile acestui spațiu. Un artist se joacă cu imaginile, cu materialul, cu spațiul pe care îl are la dispoziție, cu corpurile noastre în spațiu. Și ne arată că se pot gândi viitoruri alternative pentru acest castel. A fost și pentru mine o mare descoperire. E fascinantă această îmbinare între cercetare și intervenție culturală”.
Castelul Teleki din Posmuș se află astăzi în proprietatea Consiliului Județean Bistrița-Năsăud și este administrat de Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud. În 2022, Castelul din Posmuș a fost redeschis publicului după un proces amplu de reabilitare, după ce a beneficiat de fonduri structurale de circa 5 milioane de euro. Din 2023, Asociația Petrus Italus Trust – Alianța pentru Patrimoniul Bistrițean a încheiat un parteneriat strategic cu Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Teatru și Film, pentru proiectul Castel Viu, finanțat și el prin PNRR. Ansamblul Castelului Teleki din Posmuș a devenit astfel un centru de cercetare, printr-o abordare interdisciplinară, care își propune să transforme locul într-un reper pentru viața culturală a comunității, un spațiu de întâlnire și educație. Activitățile derulate în proiect au fost gratuite și au inclus o școală de vară, ateliere interactive, dezbateri publice, rezidențe artistice, activități de pedagogie teatrală și dezvoltare de strategii educațional comunitare.
În 1661, proprietatea din Posmuș a intrat sub administrarea familiei Teleki, o veche familie nobiliară din Transilvania, care a și deţinut-o timp de zece generaţii la rând, pentru aproape 300 de ani. Forma în care există astăzi castelul reabilitat a fost construită de Teleki Pál în secolul XVIII, iar specialiștii în istoria artei spun că există indicii ca Pál să fi apelat la aceiași meșteri care au lucrat în aceeași perioadă la Biserica Armenească din Gherla și domeniul Bánffy de la Bonțida (județul Cluj, actuala locație a festivalului Electric Castle). În 1824 reședința a fost mistuită de flăcări, iar Teleki Ferenc a fost cel care a restaurat-o. Abia ce a închis șantierul, că a venit revoluția din 1848, când castelul a fost jefuit, biblioteca, colecția și porțelanurile fiind distruse. Familia atunci a abandonat pentru câteva zeci de ani micul domeniu folosit mai ales ca reședință pe timp de vară, dar poezia acelor dealuri înverzite și a stejarilor de sute de ani care au rezistat mai bine decât lucrurile construite de om, l-au fascinat pe un alt urmaș, Teleki Ernő. A fost printre ultimii Teleki, care au trăit în România, și a fost deținut politic, trimis la Canal și apoi deportat într-un sat din Tulcea. În nopțile sale de somnambulie din închisoare a desenat aproape obsesiv Posmușul, cu castelul lui de pe deal, pe care îl proiecta ca pe un loc al liniștii, al serenității, un spațiu al siguranței.
Chiar dacă înțelegi miza acestei recuperări, reziști cu greu presiunii de a vedea locul sub aceeași cupolă-clișeu. Castelul care devine muzeu. Muzeul care devine centru comunitar.
E mijloc de iunie 2024 la Posmuș. Are loc lansarea cărții Infrastructuri cultural-comunitare. Castele vii în Transilvania Rurală și vernisajul expoziției de fotografie semnate de Patricia Marina Toma. Vizitatorii din orașe îndepărtate, Cluj și Bistrița, dar mai ales din satele din împrejurimi se rotesc prin încăperile din corpul central al clădirii apoi în fostul grajd.
Pasionată de antropologie vizuală și culturală, artă vernaculară și ceramică, Patricia Toma organizează de ani de zile evenimente culturale în satul Marin, jud. Sălaj, unde lucrează alături de comunitate pentru conservarea patrimoniului local și a deschis și o bibliotecă sătească. În 2023 a itinerat expoziția personală Oamenii satelor în șase spații culturale din țară. Tot oamenii satului sunt în centrul expoziției de la Posmuș, femei cu baticuri legate după portul locului, interioare decorate, exoticul domn Kalman însoțit de nelipsitul lui arcuș.
A plouat cu spume la Posmuș. Miroase a iarbă udă, aleile sunt invadate de broscuțe mici-mici de un un centimetru, iar stejarii care încadrează clădirea principală mai lasă ultimele lumini ale zilei să alunece în decorul plin de oameni. Îmi revine în minte această descriere a lui Miklós Bánffy, a unui astfel de loc, poate chiar a acestui loc, într-o dimineață devreme, dar de la începutul secolului XX, pe când lumea nu se dezmeticise încă din vraja Belle Époque, dar se pregătea să intre abrupt în coșmarul Primului Război Mondial:
„În lumina crescândă a zilei mai multe trăsuri se adunaseră în faţa intrării în castel. Cocoșii cântau în sat și balulse apropia de sfârșit. Deja unele dintre mame, obosite și recunoscătoare, coborau treptele urmate de dansatoarele lor fiice, împachetate în valuri de mătase pentru a-și ascunde fețele transpirate de lumina dimineții. Urcau repede treptele pliante și dispăreau una câte una în interiorul întunecat al trăsurilor. Câțiva dintre tineri ieșiseră să le facă cu mâna fetelor cu care cochetaseră și poate chiar să le fure un sărut grăbit de mână.”
„Istoriile nobilimii maghiare există și sunt fascinante, dar ele ascund și relații de putere și traume și violență fizică și simbolică, resentimentele comunității există și ele. Există și o comunitate de romi, care e foarte vibrantă, un pic ghetoizată, ca în multe alte localități românești, și care participă puțin la demersurile acestea. Însă ei sunt viitorul acestui sat”, contraatacă Simion Pop.
Posmușul e parte din comuna Șieu care nu adună 3.000 de suflete. Există o migrație sezonieră înspre Spania, iar locuitorii pendulează mereu între aceste două entități spațiale. Singurii care rămân neclintiți sunt romii, și ei sunt și singurii care au o demografie pozitivă. Fără ei, chiar și școala din sat s-ar deființa, în lipsă de elevi.
Astăzi nu sunt domnițe în curtea castelului și nici trăsuri. Sunt tinerii care au participat la o școală de vară organizată în cadrul proiectului Castel Viu în 2023 și o parte din femeile locului, ale căror imagini au fost surprinse în expoziție. Mama Sîie - o bătrânică din sat, al cărei chip apare în expoziția de fotografie - își potrivește șorțul negru și intră în castel flancată de două studente, care o conduc de braț și o încurajează. De neprețuit amuzamentul de pe figura ei, când se descoperă în fotografie pe perete.
Cei care au pus pe picioare proiectul Castel Viu spun că demersul lor ar trebui să fie privit și ca o colecție de bune practici pentru acest gen de infrastructură culturală, cum e un castel. De cele mai multe ori, peisajul din jur e asemănător în Transilvania: castele impunătoare, în comunități de oameni simpli.
„Încercăm să găsim acele teme ce pot apropia oamenii de castel, în care se regăsesc și care pot fi suficient de puternice pentru a-i face parte din noua poveste a castelului”, explică Ivona Vîstraș, una din coordonatoarele proiectului Castel Viu, lector universitar la Facultatea de Teatru și Televiziune a UBB Cluj.
„Transilvania e plină de castele și conace ce trec prin procese de realibitare și credem că ele trebuie să revitalizeze și comunitățile locale, să fie motoare sănătoase pentru ele, nu doar spații gazdă pentru festivaluri, nunți și alte evenimente private. Credem, poate naiv, sau poate nu, că se poate face și altceva în spațiile acestea minunate”.
