Este anul 1921. Lesley Hamlyn și soțul ei, Robert, avocat și veteran de război, locuiesc la Casa Cassowary din Penang, Malaysia. În vizită vine „Willie“ Somerset Maugham, unul dintre marii scriitori ai vremii și vechi prieten al lui Robert. Cum cariera sa intră în declin, Maugham ajunge la Cassowary în încercarea disperată de a găsi un subiect pentru următoarea sa carte. Pe de altă parte, Lesley este și ea afectată de o căsnicie mai duplicitară decât pare la prima vedere. Aflând de legătura din trecut a lui Lesley cu revoluționarul chinez Sun Yatsen, scriitorul decide să cerceteze problema mai în profunzime. Dar, pe măsură ce prietenia lui cu Lesley devine tot mai strânsă, acesta descoperă o poveste în care se împletesc acțiuni subversive și scandaluri, dar și procesul unei englezoaice acuzate de crimă.
Un roman fascinant, bazat pe evenimente reale, Casa ușilor urmărește conturile conflictuale ale rasei, genului, sexualității și puterii în vremea imperiului și analizează în profunzime natura complicată a iubirii și prieteniei.
Tan Twan Eng sa născut în Penang, Malaysia. A studiat dreptul la University of London, lucrând ulterior ca avocat la una dintre cele mai renumite firme de avocatură din Kuala Lumpur. Romanul său de debut, Darul ploii, a fost nominalizat la Man Booker Prize 2007. Grădina cețurilor din amurg a câștigat Man Asian Literary Prize 2012 și Walter Scott Prize for Historical Fiction 2013. Al treilea roman al său, Casa ușilor, a fost inclus pe lista lungă pentru Booker Prize 2023. Tan Twan Eng își împarte timpul între Kuala Lumpur și Cape Town.
Willie
Penang, 1921
În mod normal, l-ar fi instruit pe Gerald s-o facă; în schimb, Willie l-a rugat pe Servitorul-numărul-unu să meargă la telegraful din oraș și să le trimită un mesaj avocaților lui din New York. Ah Keng, un bărbat la vreo cincizeci de ani, se autodesemnase servitorul personal al lui Willie, venind în întâmpinarea tuturor nevoilor sale. A acceptat misiunea — și bacșișul pe care Willie i l-a strecurat în palmă — cu o atitudine sacerdotal
— V-am citit cartea, domnule Willie, a zis Ah Keng.
— O, pe care dintre ele?
— Aceea despre femeia rea, târfa.
Ah Keng și-a ridicat în aer arătătorul deformat de artrită.
— Nu e o poveste pentru oameni cumsecade. Trebuie să scrieți povești decente, domnule Willie. Povești drăguțe.
— Voi ține minte ce-mi spui, prietene, a răspuns Willie pe un ton sec.
După micul-dejun alături de familia Hamlyn, el și Gerald s-au îndreptat spre plajă, cu cărțile și prosoapele lor. Stând întins la umbra neliniștită a unor cocotieri, Willie încerca să citească, dar mintea continua să-i fugă aiurea.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Willie, nu te mai foi atât, s-a plâns Gerald. Ce naiba-i cu tine?
Willie și-a așezat cartea pe pântec.
— N-am… dormit bine, atâta tot.
— E vorba de Syrie… iarăși… nu-i așa?
Vocea lui Gerald era înăbușită de pălăria de paie care-i acoperea fața.
— Ce mai vrea ticăloasa de data asta? Un pardesiu nou? O casă nouă? Sau — să îndrăznim oare să sperăm — un soț nou?
— De vină e… boala asta blestemată — nu-mi dă pace deloc.
Privea frunzele cocotierilor înjunghiindu-se una pe alta sus, deasupra lor.
— Și să nu mai spui despre soția mea că e o ticăloasă.
A luat iar cartea, dar nu după mult timp atenția i-a fost din nou distrasă. În cele din urmă, a închis-o și s-a ridicat cu greu în picioare.
— Mă duc înăuntru. Am ceva de lucru.
Gerald și-a ridicat pălăria de pe față și l-a privit chiorâș.
— Ar trebui să te odihnești. Doctorul a spus că…
— O să schițez doar câteva idei, a zis Willie. Stai aici… nu te ridica.
— Nicio șansă, a spus Gerald, potrivindu-și pălăria înapoi pe față.
Ajuns în casă, a găsit-o pe Lesley în salon, stând de vorbă, cu o voce scăzută și pe un ton serios, cu un bărbat corpolent, îmbrăcat într-un costum maro. Când l-au văzut, s-au oprit brusc.
— Doctorul Joyce a venit să-l vadă pe Robert, a zis Lesley.
— Domnule Maugham.
Doctorul a rotit mâna lui Willie ca pe o manivelă, ca și cum ar fi încercat să pornească un automobil încăpățânat.
— E o onoare să vă cunosc. Cu adevărat, o mare onoare.
— Robert e bine? a întrebat Willie.
— Umiditatea e de vină — face ravagii în plămânii lui. I-am administrat un sedativ, dar mă tem că nu pot face mai multe pentru el. Dacă am fi fost la Londra, poate aș fi reușit să-i procur un tub de oxigen.
A aruncat spre Lesley o privire mustrătoare.
— Și, așa cum v-am spus, o climă uscată îi va ușura în mod cert suferința.
Femeia a primit cuvintele lui încordându-și maxilarul, după care s-a întors către Willie. El i-a spus că ar avea nevoie de un birou și un scaun în dormitorul său. Lesley l-a rugat să-i dea un răgaz de cincisprezece minute. El i-a mulțumit și, în timp ce se îndrepta spre camera lui, s-a decis să arunce o privire în bibliotecă.
Încăperea, așezată în aripa estică a casei, era spațioasă și luminoasă. Peisajele în ulei și fotogravurile, rafturile din lemn de tec ce se înălțau până în tavan și cele două fotolii capitonate l-au dus cu gândul la sala de lectură de la Athenæum. Iluzia era spulberată doar de porțelanurile chinezești expuse în colțurile camerei și în nișele din pereți: vase cu capac, farfurii și vaze pictate în nuanțe puternice de roz, verde și galben, decorate cu dragoni, phoenicși și bujori.
Și-a căutat cărțile (primul lucru pe care-l făcea de fiecare dată când intra într-o librărie sau în biblioteca cuiva) și s-a simțit mulțumit să le descopere — fiind chiar mai fericit să dea de ele la vedere, așezate pe un raft la nivelul ochilor. Robert cumpărase fiecare titlu pe care-l publicase — cele zece romane și două volume de proză scurtă. Deloc surprinzător, a găsit și opere de Shakespeare, Hazlitt, Dickens, Scott și H.G. Wells, traduceri din scriitori francezi, ruși și germani, pasiunile clasice ale lui Robert — Horațiu, Homer, Vergiliu și Cicero —, precum și o impresionantă serie de cărți despre Malaya. Însă ceea ce i-a stârnit curiozitatea a fost o vastă colecție de volume despre China — rafturi întregi de istorie și artă chineză, poezie și ficțiune.
A luat o carte groasă, legată în piele de vițel de Maroc. The Taiping Rebellion. Pe prima pagină apărea numele lui Lesley și o dată: 30 mai 1910. A luat și alte volume, la întâmplare, toate despre China — cărți despre Răscoala Taipinilor, despre Războaiele Opiului, despre Răscoala Boxerilor. Pe fiecare era trecut numele ei, cu o scriere frumoasă, elegantă. Toate erau datate aprilie 1910 sau după.
S-a depărtat de rafturi, îndreptându-se spre un scrin din lemn de camfor pe care se înghesuiau mai multe fotografii în rame de argint ce-i înfățișau pe soții Hamlyn și pe cei doi fii ai lor de-a lungul anilor, băieții având o înfățișare palidă, ștearsă. Mai erau și fotografii cu Robert și Lesley în compania unor oameni foarte eleganți, pe veranda Casei Cassowary sau pe peluzele altor case. Privirea i-a fost atrasă de o fotografie lipită de perete. A ridicat-o de un colț al ramei, atent să nu le răstoarne pe cele din jur. Lesley, părând cu zece–cincisprezece ani mai tânără, ședea în fața unei măsuțe cu oglindă, privind direct în cameră, cu bărbia ușor ridicată și brațul stâng odihnindu-se pe spătarul unui scaun din lemn de trandafir chinezesc. Era îmbrăcată cu o bluză cu mâneci lungi care îi contura curbura șoldurilor, asortată cu o fustă simplă, lungă până la glezne. Părul îi era prins într-un coc. Văzuse chinezoaicele din Colonii purtând același tip de îmbrăcăminte în Singapore, dar niciodată o doamnă din Europa. Își păstrase silueta de-a lungul anilor, a observat el cu admirație. Avea un aer regal și, într-un mod cu totul neconvențional, părea chiar frumoasă.
Ah Keng a apărut în prag și l-a informat că doamna îl aștepta în camera lui. Willie a pus cu grijă fotografia la locul ei și s-a grăbit spre dormitorul de la etaj. Lesley dădea instrucțiuni unei perechi de servitori, care așezau un birou la fereastră.
— Cu vedere spre grădină și mare, a zis ea încrucișându-și mâinile la piept și privindu-l cu ochi strălucitori. Asta ar trebui să te inspire când scrii.
— Mulțumesc. Însă… — a spus Willie arătând cu degetul spre colțul opus al încăperii — aș prefera să-l puneți aici.
— Dar… ai sta cu fața la perete.
— Așa lucrez eu.
— Dacă ești sigur că…
Cuprinsă încă de îndoială, le-a dat servitorilor câteva instrucțiuni scurte în chineză. Aceștia au mutat măsuța de scris și scaunul Windsor în locul ales de el.
— Mi-am notat câteva idei, a zis Willie, pentru cartea despre Sun Yat-sen.
— Cunoscându-ți reputația, nu cred că va fi una absolut măgulitoare pentru el, nu-i așa? a zis ea. Dar sper că vei fi măcar… obiectiv, nu?
— Personajele mele nu sunt niciodată absolut irecuperabile, Lesley.
Ea și-a cântărit cuvintele preț de o clipă sau două. Apoi, făcându-i semn să aștepte, a traversat coridorul, îndreptându-se spre camera ei. S-a întors cu o carte, pe care i-a întins-o.
— E despre activitățile doctorului Sun în Penang, a zis Lesley. Ar putea să te ajute.
Cartea era subțire, neavând mai mult de optzeci de pagini. A Man of the Southern Seas (Un bărbat din Mările Sudului).
— Mările Sudului? a întrebat el.
— Așa numesc chinezii această parte a lumii, Nanyang.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
