Casa Scriitorilor de la Valea Vinului, un mic complex turistic cu o istorie de 150 de ani, cândva destinație de vilegiatură pentru turiști din Occident și apoi casă de creație pentru sute de artiști români, stă acum să cadă, abandonată de autorități și transformată în teren de depozitare de bușteni de către tăietorii de lemne. După ce Uniunea Scriitorilor a renunțat în 2011 la dreptul gratuit de a folosi imobilele, acestea s-au degradat rapid, sub ochii autorităților locale, care spun că nu puteau face nimic, și din indiferența autorităților centrale, pentru care obiectivul e „prea departe”.
Acum un an, clădirile au trecut în domeniul public al comunei Rodna (județul Bistrița-Năsăud), iar primarul spune că vrea să le renoveze cu fonduri europene și să facă acolo un centru de creație pentru copiii merituoși. Promisiunile sună bine, însă localnicii și cei care s-au ocupat de Casa Scriitorilor de-a lungul timpului nu sunt convinși de bunele sale intenții, ba chiar sugerează că el ar fi vinovat pentru starea în care au ajuns imobilele.
Am fost la Valea Vinului ca să aflu povestea Casei Scriitorilor și i-am descoperit treptat istoria, de la localnici, scriitori, din cărți și articole de ziar și de la autoritățile locale.
„Aici s-a trăit și s-a iubit la cote înalte, romantic și total, aici au înflorit prietenii sublime și tot aici au avut loc revelații. Aici au fost scrise sau au fost finalizate cărți de referință din literatura română contemporană, aici Lucian Blaga, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Lucian Valea, Laurențiu Ulici, Iustin Panța, Emil Iordache și alți scriitori care au trecut deja Styxul au fost „atinși” într-un fel special de inspirație și s-au „ridicat” până în spațiul rarefiat al ideilor, de unde, la întoarcere, ne-au făcut și nouă parte, prin cărțile lor, începute, scrise sau terminate la Valea Vinului, de magia unică a Creației.”
Florica Dura, Cartea de la Valea Vinului, 2016
„Complet izolați de zgomotul și furia lumii”
Istoria Casei Scriitorilor de la Valea Vinului începe la finalul secolului al XVIII-lea, când românii din ținuturile Rodnei și Năsăudului, grăniceri ai Imperiului Austriac, veneau să facă turism în această zonă bogată în izvoare minerale. Ulterior, în perioada austro-ungară, prin anul 1849, contele Laszlo Bethlen a început construcția a două pavilioane cu specific elvețian. Când nobilul a rămas fără bani, grănicerii năsăudeni au cumpărat stațiunea și au plătit cheltuielile de finalizare a construcției. Tot aceștia, printre care și biologul academician Florian Porcius, au donat șase iugăre de pădure și teren montan (adică aproape 3 hectare și jumătate) pentru a mări spațiul dedicat odihnei turiștilor și bani pentru extinderea băilor cu ape minerale. În 1885, au dat în administrare facilitatea turistică asociației Siebenbürgischer Karpatenverein (SKV) din Cluj-Napoca (în traducere: Asociația Carpatină Ardeleană a Turiștilor).
Pavilioanele au intrat în circuitul turistic, iar spre finalul secolului al XIX-lea ghidurile de profil din Germania și Imperiul Austriac recomandau Valea Vinului (sau Radnaborberek, în limba maghiară) ca destinație de vilegiatură.
Elisabeta Scurtu subliniază în „Zestrea Monumentelor”, revista Direcției Județene pentru Cultură Bistrița-Năsăud, renumele turistic de care se bucura Valea Vinului încă din anii 1700: „În 9 iulie 1746, senatorul Tokelt, medicul Schankebank, preoții din Beșineu și Lechința, iar mai târziu contele Gavril Bethlen făceau cură cu apele minerale de aici [...]. În același scop, trei ani mai târziu, se aflau la băile din Rodna colonelul Schullenburg, consulul Sonnenberg, căpitanul orașului Mediaș, coloneii Lindainer și Rosen, Klein von Straussenburg, primarul și preotul Bistriței. În 12 august 1750, de la băile de aici, este transmisă o știre despre moartea baronului Petru Banffi. Iar în 1840 episcopul Ioan Lemeny, după o vizită canonică în Vicariatul Rodnei, a petrecut opt zile aici. În 1839 medicul Daniel Pataki aduce mari laude resurselor naturale din Valea Vinului.”
Însă pentru că fosta administrație a averilor grănicerești a acumulat o datorie la Statul Austro-Ungar, casele au fost confiscate. După Marea Unire, acestea au trecut în proprietatea Fundației Culturale Regale „Principele Carol”, care le folosea pentru stagiile de pregătire a tinerilor aflați în Serviciul Social, înființat de Regele Carol al II-lea pentru propășirea satelor românești. În vara lui 1937, sociologul Dimitrie Gusti a stat aici două luni cu caravana lui de cercetători ai satelor românești.
Odată cu instaurarea regimului comunist și naționalizarea proprietăților private din 1948, stațiunea de la Valea Vinului s-a transformat în Stațiunea Scriitorilor, datorită lui Mihail Sadoveanu, care știa locul și calitățile apelor minerale de aici și era director, la vremea respectivă, al Societății Scriitorilor. Complexul de case a devenit un loc boem, de refugiu și inspirație pentru artiști, deși până în 1989 aveau acces aici doar cei care erau membri ai unei uniuni de creație, iar programările sejururilor se făceau din timp, cu câteva luni bune înainte. Literatul ieșean Lucian Vasiliu mi-a povestit că înainte de anii ’90 nu a putut vizita Casa, pentru că nu era membru al Uniunii Scriitorilor. „Deși aveam dosarul în relativă ordine, cultural vorbind, ideologic nu corespundeam.”
În volumul Capăt de linie (exerciții de neuitare) (Editura MNLR, 2010), Nicolae Turtureanu rememorează că frecventau Valea Vinului mai ales scriitorii care nu aveau prea mulți bani – costurile erau accesibile – sau cei care căutau un loc liniștit, unde să-și termine opera. „Era o lume pitorească, amestecată, un fel de han intelectual al Ancuței”, scrie Turtureanu.
„La anumite ore ale zilei, ne întâlneam în camera de la parter a lui Adi Cristi, pentru a asculta radio Europa Liberă și a discuta disjunctiv, conjunctiv și conspirativ”, scrie Nicolae Panaite în Cartea de la Valea Vinului despre sejurul din 1986. Cartea, apărută în 2016 la Editura „Junimea” din Iași și coordonată de scriitoarea și jurnalista Florica Dura, este o colecție de texte ale scriitorilor români care au frecventat stațiunea și, după cum explică aceasta, „conține mărturii despre efervescența culturală și potențialul de creație imens al stațiunii scriitoricești”.
În volum, Nicolae Panaite amintește și de poetul Cezar Ivănescu, în jurul căruia roia o galerie de fani (majoritatea aspiranți într-ale poeziei). Ivănescu își recita poemele „oracular” și cânta cu o voce „distinctă și hotărâtă, asemănătoare unui geamăt tremurat, cântece de început și de sfârșit de lume”. „Vocea lui umplea ograda, cobora din cerdac, și parcă toți eram o singură voce iar Valea Vinului un mare stup de albine în care se auzea un zumzet unic, plin de dulceața vieții, de nedreptate, suferință și moarte.”
„Oboseala grea, enormă, epuizantă, intrată în carnea și sângele scriitorului român care s-a «bătut», după puteri, cu cenzura și cu cenzorii trebuia într-un fel învinsă ori înmuiată. Ieșirea din «lagăr», vacanța europeană, putea fi o soluție. Mai la îndemână pentru cei mulți obosiți și hăituiți în negocieri interminabile cu cenzura suprapusă erau casele de creație ale scriitorilor. Pensionari de elită ai acestor stabilimente de refacere au fost mai toți membrii Uniunii Scriitorilor din timpul comunismului. Se aude și acum, din fostele «case de creație», un mare oftat de ușurare scos atunci de miile de scriitori care le-au trecut pragul: scăpau dintre hulube, uneori, deseori o luau razna. Petreceau. Petrecerile scriitorilor din timpul comunismului ar merita o mare carte de amintiri. [...] Între zidurile lor s-au petrecut drame și tragedii, s-au jucat comedii, au murit oameni, au înflorit amoruri eterne, rupte a doua zi după întoarcerea «acasă».
C. Stănescu - „Elegii la Valea Vinului”, Cartea de la Valea Vinului, 2016
Vasile Dan și-a petrecut aici vacanțele scriitoricești an de an, în luna august, între 1981 și 1990. Vorbește în Cartea de la Valea Vinului despre serile întinse mult în noapte, „de un umor negru, nebun, de înscenări retorice spontane autoironice într-un context mistificant, absolut alienat, cu relații între oameni așijderea”, toate la un pahar de „rachiu scârbos”, obținut cu greu de la administratorul Casei. „Au fost, în pofida timpului nefast istoric, poate cei mai fericiți ani ai vieții mele. Eram cumva, acolo sus, printre cetini plăcut mirositoare de brazi alpini și ape gâlgâitoare minerale ce țâșneau direct din stâncă, complet izolați de zgomotul și furia lumii, cumva total în Ficțiune, într-un etaj superior al realității mundane, ca în sanatoriul din «Muntele Vrăjit» al lui Thomas Mann.”
Realism magic la Valea Vinului
În anii ’90, Uniunea Scriitorilor ținea aici Colocviile de Toamnă și, începând cu 2002, Florica Dura a organizat o serie de tabere de creație. „Inițial am făcut «Nopțile de Sânziene», doar cu scriitori invitați, apoi am început să invit și artiști plastici, pentru a putea da culoare locului și evenimentului în sine. Din 2006 am început seria de tabere «Realism Magic» la Valea Vinului”, îmi povestește scriitoarea.
An de an, artiștii se inspirau din frumusețea și liniștea locului și unii de la alții, făceau drumeții în natură, țineau prelegeri și recitaluri, ateliere de literatură și artă plastică, organizau lansări de carte și stăteau până târziu în noapte la povești. Dotat cu bucătărie, restaurant cu trei săli de servire, 100 de paturi și o mică anexă, complexul turistic avea toate utilitățile necesare unui sejur de o săptămână – două.
„Țiu minte falanga numeroasă de plasticieni care aveau înșirate, dinainte de a descăleca și noi, moldovenii, șevalete și pânze prin toată curtea așezământului, dar și scriitori de aiurea, căutând stiloul și vreo foaie de hârtie pe care să noteze oarece. [...] Ca în orice tabără «creaționistă», fiecare era cu lumea lui (șevalete și culori, carnețele de notații), cu excepția serilor care, prin natura locurilor, ne adunam, spre întuneric și târziu de noapte, în jurul unui foc de tabără imens, care ardea ore bune, și care ne trăgea pe toți la o vorbă, la o dușcă și o fleică, să ne ferim de „răceală” ca de iarnă a văii adânci a muntelui, care ne veghea jur-împrejur.”
Liviu Apetroaie - „Pe Valea unde povestea e scrisă de Vin”, Cartea de la Valea Vinului, 2016
Artistul plastic Marian Coman îmi povestește că trecea pe la Casa Scriitorilor chiar dinainte să participe la taberele de creație. Montaniard încă din tinerețe, Coman dormea aici când mergea în Munții Rodnei, la mica înțelegere cu administratorul. Apoi, când a început să vină în tabere, îi coopta și pe alți pictori și scriitori la drumeții pe munte. Își amintește când l-a luat pe un prieten, tot artist plastic, care nu avea nici echipament și nici condiția fizică necesare pentru o drumeție. Au pornit de dimineață spre vârful Ineu (2.279 m) și „cu chiu, cu vai, l-am târât până sus pe munte, omul era terminat, a făcut o tendinită înfiorătoare”. La coborâre, pentru că nu mai putea să meargă, Coman și încă un coleg l-au cărat până la Casa Scriitorilor. „Săracul, a suferit vreo două zile, după care și-a revenit în mod miraculos.”
Mai spune despre Casa Scriitorilor că locul din miezul muntelui îi inspira pe artiști. „Făceam foc de tabără afară, stăteam la povești, schimburi de idei, polemici pe teme artistice și literare. Era o atmosferă eclectică și frumoasă.”
În timpul taberelor, sculptorul Mircea Mocanu ținea și ateliere de olărit pentru copiii din sat. Își amintește că oamenii din mica comunitate „se bucurau când veneau artiști, făceam portrete, erau încântați”. „Mi-a plăcut mult chestia asta, când se întâlnesc mai mulți, din diferite domenii ale artei, altfel se legau lucrurile. Aveau și ei cui să recite poezii, noi stăteam, ascultam. Nu erau numai între ei sau noi numai între noi, erau faine taberele astea combinate.”
El a preluat și rolul de șef peste ceaun când nu a mai fost bucătăreasă la Casa Scriitorilor. „Are niște talente de chef incredibile, e foarte bun bucătar. Ne făcea balmoș, tocane de miel, de porc, de tot felul”, povestește artistul plastic Marian Coman.
Același rol îl juca și Mircea Dinescu cândva. Ștefan Oprea își amintește în Cartea de la Valea Vinului de vara lui 1987, când Dinescu învârtea un cârlan (n.r.: miel sau ied tânăr) la proțap deasupra unui „foc strașnic”, urmat de „o petrecere cu friptură și palincă”, pentru că vin nu se găsea la Valea Vinului. „Au participat și cei doi solitari – Ghilia și Mihadaș. Numai Alboiu a rămas tot în balcon să-și termine poemul început dimineață.” În același an, Oprea a primit un portret în tuș de la scriitorul Alecu Ivan-Ghilia, care studiase cu Corneliu Baba la Academia de Artă din Iași. L-a păstrat, „pentru că mi-a ghicit spaima – permanentă și inexplicabilă – pe care o purtam în mine în acea vreme, ca pe o stare funciară.”
Scriitorul ieșean Lucian Vasiliu, care mergea aproape an de an la Valea Vinului încă din ’90, spune că era „un spațiu divin din punct de vedere al pitorescului”. „După ’90, când și noi, ieșenii nou-veniți în breasla scriitoricească, am descoperit Valea Vinului, cu Laurențiu Ulici, al doilea președinte al Uniunii Scriitorilor, am dat sfoară și scriitorilor din România de est și de peste Prut, de la Chișinău, de la Bălți, și au făcut și ei un desant și s-au simțit foarte bine în spațiul acela boem, cu amintiri culturale deosebite”, povestește Lucian Vasiliu.
„Într-una din veri, cât am stat noi vreo două săptămâni în zonă, Emil Iordache a tradus pentru editura Polirom jurnalul lui Dostoievski. Se întâmpla pentru prima oară, în anii ’90. Mai apăruseră fragmente, dar un volum compact Dostoievski doar atunci a fost posibil, într-o vară de traducere spectaculoasă”, rememorează scriitorul. Povestește că tot aici George Popa a tradus în mai multe veri catrenele lui Omar Khayyam.
La Casa Scriitorilor au fost definitivate și volumul Minima Moralia al lui Andrei Pleșu și traducerea Infernului lui Dante de Marian Papahagi; Vasile Dan își amintește că a scris trei sau patru cărți de poeme aici, printre care Întâmplări crepusculare și alte poeme, iar Gellu Dorian primele 500 de versuri ale poemului „Singur în fața lui Dumnezeu”; în cadrul unui stagiu de creație de două săptămâni, Alexandru Uiuiu a lucrat la romanul Ridicarea în genunchi; alte zeci sau sute de opere au fost parțial scrise sau măcar imaginate aici.
„[...] în timp ce străbăteam potecile diverselor trasee, luau ființă prin minte versuri asociate în catrene, pe care abia pridideam să le reproduc pe hârtie când mă întorceam la Casa Scriitorilor [...]. Așa s-a făcut că în cele două săptămâni, cât a durat vacanța, am scris peste 100 de catrene în transa unei «insuflări» petrecută în modul cel mai firesc, și care au constituit volumul Catrenele din Valea Vinului. [...] Valea Vinului este locul magic unde am auzit în trei rânduri Vocea. Cu o limpiditate de cristal. Nu e literatură, nici misticism. A fost o realitate. Simplitatea augustă a izvoarelor.”
George Popa - „Amintiri din mitica Valea Vinului”, Cartea de la Valea Vinului, 2016
Lucian Vasiliu rememorează și o cununie simulată de scriitorii Mihai Ursachi și Stela Covaci „printre prietenii culturali, boemi, într-un spațiu al libertății, al anecdoticului, dar și al ideii de literatură, de cultură, în toate profunzimile ei”. Și Alexandru Uiuiu a fost martor la acest eveniment. „Am stat o noapte întreagă acolo, pe terasa de la Valea Vinului, și s-a recitat poezie și s-au spus mari povești. Mihai Ursachi, știind relația specială pe care a avut-o Stela Covaci cu Nichita Stănescu, o tot ruga să cânte două chestii: «Imnul Regal» și «De-a ta sărutare, zaraza, vreau să mor și eu».”
În anii ’90, pe când locuia la Sângeorz-Băi, scriitorul și traducătorul Marin Mălaicu-Hondrari venea des în zonă – parcurgea drumul de-acasă până la Valea Vinului cu bicicleta. Avea doar 20 și ceva de ani când a început să meargă la întrunirile literaților, însă își amintește foarte clar un episod relevant pentru cum funcționa Uniunea Scriitorilor în trecut. „Ceea ce m-a frapat – și îmi amintesc foarte bine asta – a fost că Laurențiu Ulici a spus la un moment dat, ne vorbea tuturor celor prezenți: «Trebuie neapărat să avem grijă de un foarte mare poet, pe care voi puțini îl știți, Cristi Popescu».” Fostul director al Uniunii Scriitorilor le-a cerut atunci membrilor să aibă grijă de Popescu, care era bolnav și nu prea avea de muncă și nici bani. Mălaicu-Hondrari își amintește că la un an după acest eveniment, poetul a și murit, având doar 35 de ani.
„Am trecut de joagărul pe apă.
Aceasta-i ultima casă de bârne.
Pâlpâie-n geam lumina lumânării
Cum focul febrei face s-atârne
Geana pe ochiul copilului bolnav.
Mă scutură un fel de-nfiorare.
Aici se sfârșește-acum ceva
Și-ncepe altceva mai mare.
Un fel de forță copleșitoare”
Reményik Sándor – „Ultima casă”
În exil
Suzy deschide un album foto gros, în căutarea fotografiilor cu artiștii care i-au trecut pragul. În 2012, după ce Uniunea Scriitorilor renunțase la dreptul de a folosi complexul, jurnalista Florica Dura a mutat taberele de creație la Pensiunea Suzy și, timp de trei ani, scriitorii și artiștii plastici au folosit salonul și curtea soților Alexandru și Susana Gegö ca teren de joacă, creație și dezbatere. Proprietara își amintește amuzată un articol de ziar de la vremea respectivă, semnat de Florica, intitulat „Scriitorii, în exil la unguri”. Într-un an, artiștii veniți în tabără s-au apucat să facă treabă prin gospodăria celor doi soți. „Aveam lemne de foc, soțul era bolnav, băiatul, care lucrează în sănătate, nu știa să țină drujba în mână, așa că s-au apucat băieții și au tăiat toate lemnele. Ne-am înțeles foarte bine, împreună făceam aici mâncare, s-au simțit ca acasă”, povestește Suzy.
E o după-amiază călduroasă de iulie, din care mușcă timid răcoarea serii. În curte e liniște, sunt singurul cazat la pensiunea de care acum se ocupă doar femeia. Dar în câteva zile trebuie să ajungă un grup mare de turiști care vin an de an din Ungaria, conduc o zi întreagă până în Valea Vinului pentru un sejur în satul ascuns în munți. Suzy pleacă în curte să culeagă niște mentă pentru ceai.
În anii în care taberele s-au desfășurat aici, artiștii au încercat și să atragă atenția publicului și a autorităților asupra statutului Casei Scriitorilor. „Clădirea se tot deteriora. Noi am tot încercat, i-am invitat și pe cei de la Consiliul Județean, s-au scris articole în presă, veneau scriitori de la Iași, apoi am fost noi cu expoziții la Casa Pogor (n.r.: din Iași). A fost o perioadă când am tot crezut că o putem salva”, își amintește Mircea Mocanu.
Se întoarce cu ceaiul și îmi aduce și cartea lui Reményik Sándor, sugerându-mi să citesc câteva dintre poeziile care evocă experiența scriitorului maghiar, stabilit la Cluj, care își petrecea în anii 1920 verile la Valea Vinului. Când s-au mutat aici în 2000, Suzy și soțul ei au aflat de la un bătrân din sat că în casa pe care au cumpărat-o stătea cu chirie Reményik când venea la tratament. Pe atunci, casa era ultima din sat, după care mai urma doar drumul spre vechea mină și spre vârful Ineu.
„A scris două volume de poezii aici, în căsuța aceasta. Am început să adunăm materiale, să ne interesăm, că n-am învățat despre el”, spune Suzy.
Au transformat o fostă bucătărie de vară într-un mic muzeu dedicat poetului, pe care l-au inaugurat în 2007. Au editat și o carte bilingvă, româno-maghiară, cu o parte dintre poeziile scrise de Reményik la Valea Vinului. Sunt aici obiecte găsite în pod, precum o mașină de scris și un telefon vechi, dar și altele recuperate între timp: documente din Cluj-Napoca și din Ungaria. „Chiar ieri a trecut un domn, Rudolf, pe aici, și mi-a adus ceva despre Reményik”, îmi povestește Suzy.
Deasupra muzeului, la mansardă, sunt trei paturi – și atât –, pentru turiștii care vor o experiență mai autentică de munte, fără prea mult lux. Sute de turiști din Europa vizitează anual colțul muzeistic.
*
Termin de citit cartea lui Reményik, cu poezii în care descrie zgomotul râului care trece prin spatele casei. În cameră, cu lumina stinsă, remarc și eu vuietul apei, un sunet care te bântuie și te păcălește că ești prins sub o ploaie de munte.
Florica Dura a început șirul taberelor culturale de la Valea Vinului cu scopul de a atrage atenția autorităților administrative și culturale asupra pericolului ca fosta Stațiune a Scriitorilor să se transforme într-o ruină sau să dispară. Taberele au promovat importanța culturală și istorică a Casei Scriitorilor, au generat expoziții la Bistrița și la Iași, apariția unor cartoline în care a fost reafirmată importanța identitară a caselor și a volumului Cartea de la Valea Vinului. „Volumul, alături de celelalte demersuri ale noastre, a dus la includerea celor două clădiri în patrimoniul istoric al României, clasa B, monumente de importanță regională și locală”, declară jurnalista.
„Oare cine a dorit să se răzbune pe acest monument istoric? Lăsată în uitare, nepăsându-i nimănui de ea, aruncându-se vina de la o instituție la alta, Casa Scriitorilor aproape că nu mai există.”
Menuț Maximinian, Cartea de la Valea Vinului, 2016
Prea departe pentru Uniunea Scriitorilor
Deși au o bogată istorie și valoare arhitecturală, clădirile au ajuns acum o ruină din cauza lipsei de interes a Uniunii Scriitorilor din România (USR) și a autorităților locale și naționale, care au tot pasat responsabilitatea. După 1990, Casa a rămas în proprietatea USR (fosta Societate a Scriitorilor Români), însă nu s-a mai intervenit pentru reabilitarea ei, în ciuda numeroaselor apeluri de salvare a edificiului făcute de scriitorii bistrițeni.
USR a primit în 2002, prin hotărâre de guvern, drept de folosință gratuită a imobilelor, aflate în domeniul public al statului și în administrarea Ministerului Culturii; a renunțat la această concesiune în toamna anului 2011 printr-o adresă oficială către Ministerul Culturii, motivând lipsa de bani pentru pază, administrare și utilități, deși administratorul, care asigura și paza, era plătit la vremea respectivă cu 800 de lei pe lună.
Ministerul a luat act de această adresă abia în 2021.
Varujan Vosganian, prim-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, declara în 2013 „Puteţi să uitaţi de Valea Vinului. Nu putem să o reabilităm. Cheltuielile sunt prea mari. Vremurile în care scriitorii mergeau în astfel de locuri să creeze au trecut, din păcate. Nu am primit nicio susţinere din partea autorităţilor de aici”. Nicolae Manolescu, președintele Uniunii, a argumentat că complexul este „lipsit de valoare și prea departe”.
Pentru că Uniunea nu a mai investit în mentenanță, Casa a început să se degradeze încă din anii ’90. Însă din 2011, momentul în care USR a renunțat la concesiune și nu a mai plătit nici administratorul care o îngrijea și păzea, procesul de degradare s-a accelerat considerabil și au început vandalizările. În scurt timp, mobilierul, sobele de teracotă și ce mai era de valoare în clădiri a fost furat, iar curtea a ajuns groapă de gunoi și moloz a localnicilor. Cineva a intrat cu o cupă de excavator și a ras un perete pentru a fura cazanul făcut la Viena, folosit pe vremuri în băile de tratament, pentru a-l vinde la fier vechi; șase stâlpi de susținere de lemn ai clădirii principale au fost rupți, cel mai probabil de buștenii trași de TAF-urile firmelor care au început să folosească curtea drept platformă primară; acoperișul aceleiași clădiri a fost găurit, iar ploile care s-au infiltrat au accentuat degradarea; la un moment dat, probabil în urma unei petreceri a copiilor din zonă, același pavilion a luat foc.
Bănuiala unora dintre scriitorii care s-au ocupat de Casă este că distrugerile ar fi fost tolerate de autorități, dacă nu chiar încurajate. Casa Scriitorilor are un teren generos, într-o localitate situată pe o vale îngustă, fără prea mult loc disponibil. Acesta este și motivul pentru care cei care taie lemne în zonă au început să folosească curtea ca platformă. În ce privește acoperișul, există suspiciunea că acesta ar fi fost găurit intenționat, pentru a lăsa apa de ploaie să se infiltreze în clădire și să grăbească degradarea.
Alertată în privința furturilor și a vandalizărilor, poliția a stabilit că imobilul s-a degradat doar din cauze naturale, iar procurorii de la Judecătoria Năsăud le-au dat dreptate. Ioan Rus, inginer cadastral din Rodna, care a candidat la ultimele alegeri locale din partea PNL, spune că a făcut mai multe sesizări scrise în ce privește folosirea curții Casei Scriitorilor ca rampă primară între 2012 și 2022, iar răspunsul autorităților a fost că „nu se știa”. „Dacă era sub vârful Ineu nu mergea nimeni să vadă, dar în sat toată lumea știa că acolo sunt lemne.” Acesta mai explică faptul că, odată scos lemnul la licitație, ocolul silvic și Primăria trebuie să pună la dispoziție exploatatorului o rampă primară, lucru care nu s-a întâmplat.
Scriitorul Alexandru Uiuiu a încercat să pună lacăt la curte și să plătească pe cineva din sat să aibă grijă de imobil. „Dar oamenii se tem, nu are nimeni curaj să meargă peste cei care se ocupă cu exploatarea lemnului. Am dat poliției fotografii, inclusiv cu numere de mașini ale celor care au intrat în curtea imobilului și au făcut distrugerile respective, iar ei susțin în continuare că sunt cauze naturale. Noi vorbim de acest complex care este la 80 km de Bistrița, dar Primăria Rodna e la 5 km, sătenii sunt la 100 de metri și degeaba”, declara la vremea respectivă Alexandru Uiuiu.
Alexandru Uiuiu, care a fost director la Direcția de Cultură și Patrimoniu a județului Bistrița-Năsăud din 2010 până în 2020, s-a ocupat de dosarul de clasare a Casei Scriitorilor ca Monument istoric de interes local (categoria B). A fost un proces greoi, care a durat patru ani de zile, iar scriitorul a fost nevoit să apeleze la arhitecți care au făcut pro bono releveul clădirilor, pentru că Direcția nu avea fondurile necesare. Dosarul mai conține un studiu istoric al Casei, documentații tehnice și juridice și fotografii de epocă. Prima solicitare de clasare a fost făcută în 2014, iar procesul s-a finalizat prin Ordinul nr. 2.629 din 9 august 2018. „Ministerul Culturii își clasează greu propriile imobile”, explică Alexandru Uiuiu. Totuși, deși din august 2018 clădirile sunt protejate prin lege, autoritățile locale tot nu au făcut nimic pentru a opri vandalizările.
„L-am clasat ca martor al acestui tip de arhitectură, de început de secol XX, care ne punea în relație cu casele bune de turism ale Austriei, Elveției, cu cele europene”, îmi spune scriitorul. Acesta mai subliniază că în zonă s-a pierdut în timp specificul arhitectural de vilegiatură. Casele vechi, ornate cu dantelării de lemn și alte motive specifice acestui stil, au fost dărâmate și înlocuite de „cutii de chibrituri, învelite în polistiren”.
Scriitorii sperau că, odată clasat, imobilul va fi reabilitat pe fonduri europene și va putea din nou să găzduiască tabere de creație scriitoricești și ale artiștilor plastici, tabere de pregătire montană pentru tineri și burse de creație în colaborare cu Uniunea Scriitorilor. O altă alternativă ar fi fost ca obiectivul să fie preluat de către un consorțiu de universități și folosit de facultățile de cercetare.
Valentin Grapini (PSD), viceprimar din 2014 și primar din 2016, acum la al doilea mandat, spune că autoritățile locale nu aveau ce face în ce privește restaurarea sau paza monumentului, cât timp acesta nu era în proprietatea comunei. „Pe Legea Finanțelor Publice, noi, ca și UAT, nu putem cheltui sume de bani pe ceva ce nu suntem proprietari, pentru că vine Curtea de Conturi și ți le impută. Noi nu am avut niciodată din partea proprietarului o solicitare scrisă pentru a interveni acolo. Din punctul de vedere al poliției, ea nu este subordonată nouă”, explică primarul.
Legea monumentelor istorice și cea a administrației publice locale îl contrazic.
Articolul 47 din Legea nr. 422 privind protejarea monumentelor istorice spune că primarul asigură paza și protecția monumentelor istorice aflate în domeniul public și privat al statului și al UAT-urilor, precum și ale monumentelor istorice abandonate sau aflate în litigiu. Împreună cu Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural, acesta trebuie să asigure și aplicarea însemnelor distinctive și a siglelor de monumente istorice.
Articolul 36 din Legea nr. 215 a administrației publice locale spune că Consiliul Local asigură conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice și rezervațiilor naturale.
Valentin Grapini mai spune că încă din 2016 a început demersurile pentru a prelua Casa Scriitorilor, însă schimbările dese din fruntea Ministerului Culturii au îngreunat procesul. În august 2022, imobilele au trecut din domeniul public al statului în domeniul public al comunei Rodna, prin hotărâre de guvern. După retrocedare, autoritățile locale au îngrădit terenul, l-au curățat de moloz și gunoaie, au pus camere de supraveghere, au reparat tabla acoperișului și au înlocuit stâlpii de susținere rupți. „La ora actuală este monitorizată video 100%, deja nu mai avem probleme, am închis tot ceea ce se putea închide ca să nu mai intre, să nu mai tragă nimeni lemne”, explică primarul.
Însă anul acesta se reface amenajamentul silvic, iar exploatatorii nu au voie să taie, ceea ce poate explica de ce momentan nu sunt depozitate lemne în curte. Din iarnă, odată cu noul amenajament, nu există garanție că nu se va exploata din nou, folosind Casa Scriitorilor ca rampă primară.
Primarul spune că va depune un proiect pe fonduri europene pentru a reabilita monumentul și a-i da un nou obiectiv: centru de creație pentru copii merituoși, un loc unde cei cu rezultate bune la școală vor putea beneficia de tabere gratuite.
„Am certitudinea că proiectul va fi fezabil și va fi finanțabil. Dacă în toamna asta linia de finanțare se va deschide, depunem proiectul și, dacă lucrurile merg într-o direcție normală, adică să nu apară contestații și alte probleme, eu cred că anul viitor lucrăm pe ea”, promite primarul.
Primăria Rodna a obținut o finanțare de 200.000 de euro prin Programul Operațional de Asistență Tehnică (POAT) pentru studiu de fezabilitate și proiectare și a încheiat un contract de prestări servicii cu ARHICRIS LOGISTIC SRL, firmă acreditată pe monumente istorice. Faza de studiu de fezabilitate a fost realizată în schimbul sumei de 55.000 de euro.
Contractul este depus la Programul Operațional Regional (POR) pentru a primi finanțarea necesară reabilitării. „Avem termen de depunere până anul viitor. Din sursele pe care le avem noi, dacă am obținut finanțarea pe POAT, 90% obținem și finanțarea proiectului. Firma Arhicris a mai scris proiecte de asemenea anvergură și se ocupă de toate diligențele și de respectarea legii și a procedurilor privind reabilitarea și reconstrucția obiectivului”, spune Valentin Grapini.
Firma Arhicris, a arhitectei Cristina Olariu, a atras în trecut atenția presei locale pentru o asociere în cadrul căreia ar fi câștigat în mod suspect o licitație și pentru că ar beneficia de grațiile fostului primar din Sângeorz-Băi, prin contracte de studii de fezabilitate și consultanță.
Scriitorul Alexandru Uiuiu este convins de bunele intenții ale primarului, dar crede că prioritățile administrației locale sunt altele, precum drumurile sau canalizarea. „Aspectele culturale, istorice și arhitectonice nu-s o prioritate. Nu poți să zici că n-a făcut multe în comună. Dar câți alegători câștigă el dacă rezolvă Casa Scriitorilor?”
Jurnalista Florica Dura spune că „ar fi o prostie fără margini” ca cineva să aștepte de la edil să restaureze Casa Scriitorilor, având în vedere că în localitate a început construcția unei grădinițe într-un amplasament care „alunecă cu viteză la vale”, lucru despre care mi-au povestit și localnicii și relatat în presă; aduce în discuție și aducțiunea de apă „care la primele probe a pușcat din toate «încheieturile», făcute din cele mai proaste materiale de pe piață”. Și Suzy spune că lucrările de aducțiune i-au provocat pagube nerezolvate. „Aveam un capac de fontă pe care mi l-au luat, am cumpărat eu altul, au zis că se duc că mai trebuie adusă o mufă și duși au fost.” Suzy mai povestește că în 2021, când s-a asfaltat drumul în localitate, firma care făcea lucrarea a intrat pe proprietatea ei și i-a distrus stâlpii și lanțurile de la gard și țeava de apă care îi aproviziona curtea, lăsând-o fără apă. Deși a depus o sesizare la Primărie, la care a primit număr de înregistrare, nu s-a rezolvat nimic. Florica Dura mai spune și faptul că primarul „nu a plătit un drum forestier în care constructorul a investit 1,5 milioane de euro, din banii firmei, iar AFIR nu-i mai decontează nimic, date fiind suspiciunile rezonabile de delapidare de fonduri europene”.
Jurnalista argumentează că adresa de răspuns primită de edil din partea Agenției Regionale de Dezvoltare Nord Vest (ADR-NV) înseamnă doar că este posibil ca în cazul în care Primăria Rodna ar fi investit niște bani pentru obiectivul din Valea Vinului, cu acte, aceștia să fie decontați. Florica Dura subliniază și faptul că la ADR-NV are mandat în Consiliul pentru Dezvoltare Regională Radu Moldovan, președintele Consiliului Județean Bistrița-Năsăud, „adică șeful județean de partid al lui Grapini”. Aceasta mai adaugă că nicio aprobare a finanțării nu garantează primirea banilor în următorii ani.
Și într-o adresă emisă de Ministerul Dezvoltării în 2022, autoritatea guvernamentală atrăgea atenția că UAT Rodna nu a făcut dovada proiectului de finanțare, pentru a justifica preluarea obiectivului.
Primarul spune că acuzele care i se aduc vin din partea unei „prese patronate de USR” (partidul, nu Uniunea Scriitorilor), având în vedere faptul că Florica este consilier local de Mărișelu, o localitate în același județ, la 82 de km de Valea Vinului. Însă Florica se ocupă de Casa Scriitorilor cu mult înainte să existe partidul USR sau să intre în politică.
Sar gardul de lemn pus de autoritățile locale și intru în curtea Casei Scriitorilor, acum o ruină, la fel ca atâtea altele prin toată țara. Pereți scorojiți, geamuri sparte, camere pline de moloz și mesaje în spray auto lăsate de copiii din sat. În clădirea principală, deasupra unei uși rupte, cineva a scris „welcome”, și pe un perete exterior „I’m the king”, cu o mică coroană deasupra. Cândva regatul băilor, al conților și-al scriitorilor pare la un cutremur distanță de colaps total. Scările și prispa de lemn de la etajele superioare sunt în mare parte rupte sau stau să cadă.
Sar gardul înapoi spre strada principală din Valea Vinului, satul cu 200 de locuitori și câteva case înșirate pe doi kilometri de-a lungul râului Valea Băilor. În valea asta dintre munți nu e semnal, așa că localnicii folosesc telefonul fix pentru a da unii de alții, sau WhatsApp, cei care au internet. Stabilesc cu o seară înainte ora de întâlnire de dimineață și împart câte o mașină ca să coboare cei opt kilometri până în Rodna, unde mulți dintre ei lucrează. Aici iernile sunt lungi și friguroase și ploile de munte țin zile-ntregi uneori, așa că, pe lângă joburi, vălenii vinului au mai mereu și ceva de meșterit la gospodărie.
*
„Adio, la Valea Vinului, zisă VAVI –
vom mai fi fragi sălbatici,
preț de o zi?”
Lucian Vasiliu – „Ziua Vavi”
De-a lungul anilor, generații întregi de scriitori au venit la Valea Vinului, atrași de misticismul și legenda locului și poate puțin și de numele care promitea torenți de tămâioasă. Ajunși aici, aflau cu haz și dezamăgire că originea numelui stă de fapt în culoarea râului arămiu-gălbui care trece prin localitate și în savoarea apei minerale din zonă, despre care localnicii spuneau că este la fel de gustoasă ca vinul; dar se îndrăgosteau iremediabil de satul cuprins de munți și de pavilioanele decupate dintr-o carte poștală elvețiană.
Dezinteresul breslei pentru casele de creație precum cea de la Valea Vinului a fost provocat și de creșterea industriei turismului după Revoluție. Odată cu pensiunile care au început să apară peste tot și cu posibilitatea de a vizita litoralul bulgăresc sau insulele grecești, spațiile clasice de odihnă la care apelau artiștii în anii ‘50 - ‘80 n-au mai fost la fel de tentante.
Astăzi, casa mai trăiește în amintirile tot mai îndepărtate ale scriitorilor și în randări care speră să prindă viață. Uniunea Scriitorilor a uitat de mult de ea, cum a uitat și de casele de creație de la Sinaia și Călimănești. Pentru localnici e încă o ruină, cândva glorioasă, la fel ca mina care pe vremuri îmbogățea nobilii din Transilvania.
