Foarte probabil că imaginarul distopic își trăiește în zilele noastre cea mai înfloritoare perioadă. DEX ne amintește: „DISTOPÍE (< fr.) s. f. Termen modern construit prin opoziție cu utopie și care se aplică unei lumi imaginate și negative.” Literatura și cinemaul fac loc pentru din ce în ce mai multe lumi posibile strivite de guverne totalitare, de unde libertatea e izgonită în moduri din ce în ce mai inovatoare, unde puterea construiește de capul ei „adevărul”, iar supușii sunt prizonieri pe bandă rulantă. Orwell, Huxley, Philip K. Dick & co. sunt invocați din ce în ce mai des, iar scenariile lor întunecate nu și-au pierdut forța semnalului de alarmă: Aveți grijă: obiectele din oglinda cărților noastre sunt mai aproape decât par! N-a trecut o lună de când referendumul pentru redefinirea familiei a polarizat cu turbare lumea noastră: conspirații, fake news, ură și amenințări ale unor drepturi pe care azi le considerăm fundamentale, care s-ar fi putut transforma într-un preambul distopic. O agenție de publicitate a și capitalizat momentul, realizând un clip inspirat de adaptarea HBO a romanului Povestea slujitoarei de Margaret Atwood. De data asta, cel puțin provizoriu, am reușit să evităm un deznodământ care-ar fi putut da undă verde unor măsuri din ce în ce mai negre.
E, însă, nevoie să rămânem mereu cu ochii în patru, așa că împreună cu prietenii de la Cărturești, ne-am făcut temele, să vedem cât de subțire e linia dintre lumea noastră de acum și distopiile imaginate în literatură.
Noi, de Evgheni Zamiatin, Editura Polirom, 2014. Traducere de Inna Cristea
Am citit Noi pentru prima dată în facultate, era (este încă) parte din bibliografia obligatorie a cursului de literatură rusă modernistă. Se tot bătea monedă atunci (ca și acum, în majoritatea recenziilor) pe faptul că Zamiatin l-a influențat pe Huxley cu cartea asta, că a fost interzisă în Rusia până în 1988 și că e o critică acerbă la adresa socialismului. Mi se pare că niciuna dintre precizările astea nu face dreptate distopiei în cauză, pentru că o suprasimplifică ideologic. Și mai cred că n-ar trebui să uităm că a fost scrisă, la urma urmei, de un membru al partidului bolșevic.
În primul rând, da, Zamiatin l-a influențat pe Huxley, care a scris Minunata lume nouă datorită ascendentului prozatorului rus, dar nu e nici pe departe singura moștenire lăsată în urmă de acesta. Influența lui e cu bătaie lungă prin tot spectrul politic al literaturii – de la socialistul Orwell la Ayn Rand, libertariană par excellence, ba chiar extremistă în privința asta. Apoi faptul că a fost interzisă în Rusia poate că n-are atâta legătură cu conținutul presupus anti-socialist al cărții, cât cu vădita critică pe care o aduce totalitarianismului, indiferent de culoare ideologică. Și nu în ultimul rând, toate detaliile pe care încerc să le deconstruiesc aici fac abstracție de incredibila calitate a prozei lui Zamiatin.
E o carte scurtă și hipnotică. Scriitura e densă, fără să fie pasibilă de excese de împopoțonare. Narațiunea e un pic de nepovestit, pentru că romanul e în egală măsură despre ce se spune, dar și despre cum se spune. Să încercăm, totuși: într-un oraș alcătuit doar din linii drepte și închis sub un clopot de sticlă, în secolul XXVI, sub tutela omnipotentului Binefăcător, matematicianul D-503, care visează cifre, are o revelație. Sufletul lui e unic. Cum adică? Am cules fragmente din text mai jos, în încercarea de a arăta cum. (Ioana Pelehatăi)
„Te temi de asta, pentru că e mai puternică decât tine; o urăști pentru că te temi; o iubești pentru că nu poți s-o supui propriei voințe. Doar ce e de nesupus poate fi iubit.”
„Nu există una finală; revoluțiile sunt infinite.”
„Și toată lumea trebuie să-și piardă mințile, toată lumea trebuie! Cu cât mai devreme, cu-atât mai bine! E esențial – știu asta.”
„Sunt conștient de mine. Și, bineînțeles, singurele lucruri conștiente de sine și de individualitatea lor sunt ochii iritați, degetele cu tăieturi, dinții care dor. Un ochi, un deget, un dinte sănătos ar putea la fel de bine nici să nu fie acolo. Nu e clar că e doar o boală conștiința individuală?”
Ziua opricinicului, de Vladimir Sorokin, Editura Curtea Veche, 2008. Traducere de Mihail și Alexandru Vakulovksi
Acțiunea din Ziua opricinicului are loc în Rusia anului 2028, iar toată povestea se desfășoară de-a lungul unei singure zile, motiv pentru care unii critici au comparat cartea cu O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, de Alexandr Soljeniţîn. Doar că, spre deosebire de Soljenițîn, Vladimir Sorokin (n. 1955) mizează pe satiră și parodie, iar romanul se citește aproape ca un fel de poem distopic, intens și foarte violent. Scrisă la timpul prezent, sub forma unui monolog, cartea urmărește parcursul lui Andrei Komiaga, un slujitor al noii monarhii care comite o serie de orori - crime, violuri, torturi - în semn de obediență față de Conducător (desfășurarea de atrocități și orgii e însoțită, firește, de evlavie și credință).
Această Rusie a viitorului - în care țara e înconjurată de Marele Zid Rusesc - seamănă foarte mult cu era lui Ivan cel Groaznic (opricinicii erau luptătorii care făceau parte din opricina țarului în secolul 16, un fel de poliție secretă) și face trimitere în mod evident la Rusia lui Putin. De fapt, asta mi se pare și cea mai tare chestie în romanul lui Sorokin, această suprapunere de universuri temporale, care se simte și pe plan lingvistic. E un fel de combinație de Gogol cu Pynchon, în care se găsesc elemente arhaice și termeni învechiți, referințe la tradiție și ortodoxism, plus chestii futuriste, mijloace de transport bizare și burdufuri - un soi de plasme TV - la care se uită oamenii pentru a înțelege „puterea ortodoxă a Conducătorului și a statului”.
Publicată în 2006, Ziua opricinicului nu mai sună astăzi ca o distopie - mai ales că există toate șansele ca Putin să fie la putere și în 2028. (Ionuț Sociu)
„Sorbind câte un gât din ceaiul de zmeură, mă uit la știri: în partea caucaziană de nord a Zidului de Sud, din nou fură ordinarii și băștinașii. Țeava din Orientul Îndepărtat va rămâne închisă până lângă japonezi, se mărește numărul de chinezi din Krasnoiarsk și Novosibirsk, continuă judecata valutiștilor de pe lângă trezoreria din Uralsk, tătarii construiesc un castel original în cinstea Jubileului Conducătorului, căpoșii de la Academia Medicală termină munca asupra genelor îmbătrânirii [...] în iunie rubla va creşte cu încă jumătate de copeică.”
Povestea slujitoarei, de Margaret Atwood, Editura Paladin, 2017. Traducere și note de Diana Marin-Caea
Am citit cartea asta într-o transă de două zile, în care mi-a dispărut complet dorința de a scrolla aiurea pe Facebook în căutarea nimicului. Pur și simplu stăteam și citeam și înghițeam viața, gândurile și patimile personajului principal, Slujitoarea. Ca și cum n-ar mai fi existat nimic pe lume în afară de femeia asta și de distopia în care trăiește. Povestea ei, spusă/scrisă într-un monolog neîntrerupt la persoana I, e, de fapt, povestea unui om prins într-o schimonosire cumplită a istoriei: o dictatură religioasă militarizată le reduce pe femei la niște purtătoare de uter, al căror unic scop e să nască copii și, eventual, să ajute cu corpul lor familiile care nu pot avea copii. Peste asta se adaugă straturi de cruzime, frică, oroare, un întreg peisaj a ce-ar-fi-dac-ar-veni peste noi o dictatură CpF, care le-ar interzice femeilor să avorteze, să aibă un cuvânt, orice cuvânt, de spus în fața bărbaților, să aibă o viață a lor și posibilitatea de-a decide singure ce vor să facă cu viața asta.
Scrisă tăios, mereu la limita pierderii minții, Povestea slujitoarei e, probabil, 1984-ul epocii #metoo, și e aproape eliberator să o poți citi, să te confrunți cu perspectiva înfiorătoare a unei dictaturi religioase, ca și cum, să zicem, oamenii ar fi putut citi 1984 înainte să se lase comunismul și fascismul peste Europa. O distopie e un avertisment, o variantă de lucru, un fel de worst case scenario care explorează posibilitățile prezentului. Sâmburii sunt deja printre noi, e important dac-o să-i lăsăm să crească și să muște din noi și libertățile noastre.
Ah, da, să nu uit: cartea asta e atât de adâncă, încât o să plonjezi în ea și-o să înoți printre gândurile femeii care-ți scrie, și o să râzi cu ea, și o să plângi, o să fii îngrozit și o s-o ții de mână. Poate că, în cele din urmă, o să fie bine. (Luiza Vasiliu)
„Noi nu avem voie să rămânem singure cu Comandanții. Menirea noastră este procrearea: nu suntem concubine, gheișe ori curtezane. Dimpotrivă: s-a făcut tot posibilul pentru a nu fi incluse în acele categorii. Noi nu trebuie să furnizăm nici o plăcere, nu există loc pentru înflorirea unor dorințe secrete, nici ei, nici noi nu trebuie să acordăm favoruri speciale, nu trebuie să existe nici cel mai mic sprijin pentru înfiriparea dragostei. Noi suntem utere umblătoare și-atât: recipiente sacre, potire pe două picioare.”
Copilăria lui Isus, de J.M. COETZEE, Editura Humanitas Fiction, 2014. Traducere de Irina Horea
Un tată adormind cu fiul lui în grădina unei funcționare tinere, binevoitoare și nu prea, într-un adăpost improvizat, la câțiva kilometri de centrul de relocare. Asta este una dintre imaginile cu care se deschide Copilăria lui Isus și care m-a făcut să cred că va fi o alegorie despre refugiați. Dar de fapt, este doar o momeală narativă, urmată de alta, apoi de alta.
Cartea are un stil foarte curat, aproape aseptic, similar cu orașul distopic unde își încep o viață nouă cei doi. Ai fraze pe care le-ar putea parcurge relaxat și un puști de clasa a treia, dar când vine vorba de sens, ai obscuritate maximă. Și de aici toată confuzia. O citești pe nerăsuflate, o vezi aproape ca pe o piesă de teatru absurd, dar nu prea îți dai seama cum să îi navighezi înțelesurile.
Unul dintre firele narative cu care se joacă J.M.Coetzee e clash-ul ideologic privind educația. Cine ar trebui să aibă mai multă putere, școala sau părinții? Apar fricile care au explodat în ultimii ani despre cum funcționari reci și detașați ai sistemului de învățământ (sau de protecție a copilului) îți vor fura copilul pentru că ei știu mai bine decât tine de ce are nevoie acesta. Dar pentru scriitorul sud-african nu e un motiv real de dezbatere, nu e ca și cum la final simți că ai învățat ceva despre asta. E doar o nouă momeală, rezolvată așa: părinții fură copilul și pleacă să înceapă o viață nouă, într-un alt centru de relocare.
Am simțit nevoia să mă opresc de mai multe ori din citit, să caut câte ceva despre roman, dar găsești doar semne de întrebare în toate recenziile. Cel mai mult mi-a plăcut o glumă dintr-o cronică scrisă de Duncan White, pentru The Telegraph: „To borrow from Chris Rea, the refrain was: I don’t know what it is, but I love it.” („Ca să-l citez pe Chris Rea, refrenul a fost: Nu știu ce este, dar îmi place la nebunie.”) Cred că e cea mai bună descriere pentru carte. (Diana Meseșan)
„— Ca să fiu mai exact, zice el, vorbind încet și iute, băiatul nu are mamă. De când am coborât de pe vapor, o căutăm. Vreți să vă gândiți la posibilitatea de a-l lua dumneavoastră?
—Să-l iau?
—Da, să-i fiți mamă. Vreți să-l luați ca fiu al dumneavoastră?
— Nu înțeleg. De fapt, nu înțeleg nimic. Sugerați să vă adopt băiatul?
— Nu să-l adoptați. Ci să-i fiți mamă, mamă întru totul. Nu avem decât o mamă, fiecare dintre noi. Vreți să fiți acea mamă unică pentru el?
Până în acest punct, ea l-a ascultat cu atenție. Acum însă începe să se uite în jur, cu o privire rătăcită, parcă sperând ca cineva - portarul, unul dintre companionii de tenis, oricine- să vină s-o salveze.”
Fahrenheit 451, de Ray Bradbury, Editura Art, 2013. Traducere și note de Petre Solomon
În lumea creată de Bradbury, pompierii împrăștie focul în loc să-l stingă. Misiunea lor e să ardă cărțile rămase prin cotloanele caselor ignifugate, uneori laolaltă cu stăpânii care nu vor să le părăsească. Oamenii preferă să gonească în mașini și să-și înlocuiască pereții caselor cu ecrane enorme, să lase să se reverse asupra lor din cubul cu ecrane imagini fără sens, dar pline de culoare. Programele de știri sunt făcute în așa fel încât vocea prezentatorului să adauge numele fiecărui telespectator în parte, să-l țină cât mai atent la nimicuri. Cât nu trăiesc între ecrane, se îndoapă cu somnifere pentru a nu fi tulburați de gânduri cenușii. Cărțile sunt pline de tulburări, iar viața cea nouă n-are nevoie de ele.
Montag e unul dintre pompieri. Poartă semnul „451” pe cască - temperatura pe scara Fahrenheit la care ard cărțile - și își trăiește misiunile cu aceeași încântare cu care soția lui ascultă ziua întreagă pereții cu ecrane. Între cărțile care ard, se simte ca un dirijor care, cu mișcări grațioase, „reduce istoria la zdrențe și tăciuni”. Până în seara în care întâlnește o fetișcană ciudată, ce îndrăznește să se uite cu mirare la lumea din jur și să-l întrebe lucruri. Cu ajutorul unui bătrân, fost profesor de engleză, începe să asculte cărți, să caute răspunsuri și să se revolte împotriva lumii imbecilizate pe care-o servește.
Publicată în 1953, cartea lui Bradbury rămâne una dintre cele mai citate distopii din istoria literaturii universale. Între timp, omenirea pare să învețe că n-are rost să ardă cărțile atâta timp cât le poate uita pur și simplu. (Vlad Odobescu)
„Ai înțeles acum de ce sunt privite cărțile cu ură și cu teamă? Ele dezvăluie porii de pe fața vieții. Oamenii comozi vor să vadă doar figuri de ceară, fără pori, fără păr, fără expresie. Trăim într-o vreme când florile încearcă să trăiască pe spinarea altor flori, în loc să trăiască în humă, cu ajutorul ploii. Până și cele mai superbe focuri de artificii sunt un rod al chimiei pământului. Și totuși, noi ne închipuim c-am putea să trăim hrănindu-ne cu flori și cu focuri de artificii, fără a străbate întreg ciclul care duce înapoi la realitate.”
Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul, de Philip K. Dick, Editura Nemira, 2015. Traducere de Ștefan Ghidoveanu
Nu putea să fie distopie și să lipsească Philip K. Dick, maestru de ceremonii în universuri alternative, unde jonglează cu corporații & guverne strivitoare, vise totalitare și metafizici contorsionate. N-am ales însă niciunul dintre hiturile lui (Visează androizii oi electrice? e deja la al doilea val de adaptare blockbuster cu Bladerunner 2049, istoria alternativă imaginată în Omul din castelul înalt e deja serial ajuns la sezonul 4, seria TV PKD’s Electric Dreams remixează multe proze ale lui etc.), nici din best of-ul personal, ci o carte mai puțin cunoscută, cu un titlu cât o poezie.
Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul m-a făcut să mă gândesc că așa ar fi putut suna Kafka dacă ar fi scris SF și ar fi fumat niște iarbă. Povestea, pe scurt: Jason Taverner, pop star și prezentator TV ameliorat genetic, se trezește într-o zi că nu-l mai recunoaște nimeni, iar cartea îi urmărește aventura de-a lungul câtorva zile de vid identitar. Lumea în care se întâmplă totul e o Americă de la finalul anilor ‘80, unde s-a instaurat dictatura, iar forțele de ordine sunt atotputernice, unde studenții trăiesc la propriu underground, unde țin aprins focul rezistenței, unde supravegherea funcționează ca unsă și divertismentul e drog universal, unde privilegiații aspiră la nemurire cu update-uri genetice, iar ultimele persoane de culoare rămase sunt protejate prin lege.
Una peste alta, e un coșmar clasic PKD, din care nu lipsește nici ochiul mereu vigilent al sistemului, nici paranoia, nu lipsesc nici drogurile experimentale și nici discuțiile filosofice, nici mulțimea de semne care te face să spui despre scriitor că e un vizionar. Fiindcă, deși e scris la mijlocul anilor ‘70, romanul își aruncă multe ancore-n zilele noastre, pompate cu faimă artificială, fantasme virtuale, unde clasele sociale sunt separate de hăuri, iar rezistența din ce în ce mai firavă. În plus, cartea e cap-coadă un trip, care se parcurge fără hopuri, are deopotrivă suspans și paranteze filosofice, atmosferă dark și o formulă destul de light, ca de serial care te captivează noaptea târziu și-ți deraiază visele. (Andra Matzal)
„Aspectele tale sexuale - ale tuturor - sunt conectate electronic și amplificate până în punctul maxim la care poți suporta. Creează dependență, pentru că e intensificat electronic. Oamenii, unii dintre ei, se scufundă atât de mult în asta încât nu mai pot ieși; întreaga lor viață se învârte în jurul conectării săptămânale - sau, la naiba, chiar zilnice! - a rețelei de linii telefonice. Sunt picfoane obișnuite, pe care le pui în funcțiune cu cardul de credit, așa că e gratis în momentul în care o faci; sponsorii trimit factura o dată pe lună și, dacă nu plătești, îți decuplează telefonul de la rețea.”
1984, de George Orwell, Editura Polirom, 2012. Traducere de Mihnea Gafița
1984 este una dintre distopiile care pot veni oricând peste noi. Şi de-asta, cartea, publicată iniţial acum aproape 70 de ani, revine în mod recurent ca bestseller. Deşi absurd şi exagerat, universul creat de Orwell e palbabil şi se dezvoltă natural din angoasele şi ororile omenirii.
În centrul său stă lupta interioară a unui individ şters, cu varice mai sus de gleznă, cenzor la Ministerul Adevărului - apogeul tuturor outlet-urilor de ştiri false de azi. Winston Smith locuieşte în Londra viitorului, pe tărâmul Oceaniei, o naţiune controlată de un partid unic şi de un conducător suprem - Fratele cel Mare, un Mântuitor al inumanităţii cu o lozincă înfiorătoare:
„Fratele cel mare stă cu ochii pe tine”.
Întruchipat de el, guvernul controlează fiecare aspect al vieţii oamenilor. A instalat în locuinţele lor dispozitive („tele-ecrane”) cu care-i ascultă şi urmăreşte constant; a inventat o limbă nouă („nouvorba”), menită să reducă cât mai mult vocabularul populaţiei şi să-i limiteze astfel aria de gândire şi de reacţiune; a creat ca infracţiune supremă „crimăgânditul” pentru ca oamenilor nici măcar să nu le treacă prin gând rebeliunea sau nesupunerea - pedepsite cu un drum la Camera 101, unde nu vrei să ajungi. Duşmanii poporului sunt „Frăţia” - o grupare condusă de un lider proscris, fost membru de partid - şi două ţări cu care Oceania pendulează între alianţe şi război.
Winston începe o rebeliune subtilă împotriva Partidului, convins că mai devreme sau mai târziu va fi „pulverizat” pentru „crimăgândit”. O face mai întâi sub forma unui jurnal pe care-l ţine într-un colţ ferit de tele-ecran şi, mai târziu, printr-o idilă cu o femeie mult mai tânără şi mai îndrăzneaţă decât el, Julia. Încep împreună o luptă pentru libertate şi dreptate, într-o lume unde neadeăvrul este ridicat la rang de adevăr incontestabil, iar nedreptatea e atât de firească, că oamenii ajung s-o internalizeze cu o voluptate de speriat. Pentru Winston, libertatea înseamnă să spui că doi plus doi fac patru. Va fi forţat însă să accepte că, de fapt, fac cinci. (Ionuț Dulămiță)
„RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANŢA ESTE PUTERE
Scoate din buzunar o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi. Şi pe ea sunt gravate aceleaşi trei lozinci, cu litere mici, dar citeţe. Iar pe cealaltă faţă este chipul Fratelui cel Mare. Până şi de pe monedă ochii ăia parcă te urmăresc. Pe monede, pe timbre, pe copertele cărţilor, pe steaguri, pe afişe, pe pachetele de ţigări - peste tot. Mereu aceiaşi ochi care parcă te urmăresc şi vocea care te învăluie. Când dormi sau când eşti treaz, la lucru sau la masă, înăuntru sau afară, în baie sau în pat - nicăieri nu scapi de ele. Nimic nu-ţi aparţine, afară de cei câţiva centimetri cubi de sub ţeastă.”
În Lista de citit, mai găsești:
7 cărți de autori români pe care le-am vrea în manualele de liceu
Am dat o tură prin Balcani în 7 cărți
7 cărți LGBT în toate culorile dragostei
7 cărți despre sex (și nu numai)
7 cărți de știință, ca să ne-aducem aminte câte avem de învățat
6 cărți scrise de femei, pe care să le citești cu prima ocazie
7 cărți de filosofie ca să vezi lumea mai limpede
7 cărți de nonficțiune care-ți arată pe ce lume trăiești
5 cărți de istorie, să înțelegem mai bine de unde venim
Știi un adolescent? Dă-i să citească lista asta
