E ironic, dar noile mișcări anti-globaliste de dreapta sunt, de fapt, parte dintr-un fenomen internațional. De la defensiva putinistă din Est la trumpismul din Vest, de la victoria Fidesz-ului lui Orbán până la alegerea recentă a Giorgiei Meloni în Italia, de la protestele AUR până la grupările anonime de hărțuitori de pe străzi – toate sunt simptomele unei fragmentări sociale la care ar trebui să fim atenți cu toții.
Duminică, pe 2 octombrie 2022, a avut loc cel mai inutil protest din istoria României contemporane: manifestația AUR organizată de George Simion. Oamenii au scandat împotriva creșterii prețurilor la gaze și electricitate, după ce Simion a reușit să îi convingă, pe linia de argumentație #rezist, că politicienii „globaliști” vor pur și simplu să ne fure banii. Evident, acest protest s-a stins repede, iar ziua de luni ne-a găsit la fel de adânc scufundați în criza energetică. Protestul a fost o glumă. Cu toate acestea, nu aș vrea să fiu ironic și relaxat. Poate nu este Simion vocea populistă a secolului nostru, însă nu pot să neg că un aer de naționalism plutește în jur.
Tot duminică, mai multe story-uri alarmante de pe Instagram spuneau că unii protestatari AUR au început să hărțuiască persoane pe stradă, pe motiv că ar fi gay sau romi sau orice altă minoritate. Pare îngrozitor, dar nu e prima dată când Internetul m-a făcut conștient de faptul că extremismul de dreapta ne respiră în ceafă. Pe la sfârșitul verii, social media era plină de atenționări conform cărora o grupare de bărbați albi homofobi urmărește și agresează oamenii din comunitatea LGBT din București. Curând după acest eveniment, într-o dimineață oarecare în care am mers la Profi, mi-am dat seama că pe mulți dintre stâlpii din Cluj-Napoca sunt lipite stickere cu lupi dacici și mesaje legionare, xenofobe, homofobe ș.a.m.d. E mult, e puțin? În orice caz, nu e o noutate pentru România, iar asta ne-o dovedește și ficțiunea românească a ultimului secol. Mă gândesc că se subînțelege de ce am simțit nevoia să încropesc această listă cu romane românești în care apar grupări de extremă dreaptă, chiar dacă este sumară și incompletă. Cel mai vizibil defect al ei e, desigur, lipsa femeilor.
Mircea Eliade – Huliganii (Naționala Ciornei, 1935)
Acest roman al lui Eliade a intrat de mult timp în programa școlară și pare să fi creat deja un fel de mitologie a vitalității și nonconformismului în perioada postcomunistă. Ceea ce scapă în majoritatea lecturilor didactice despre cartea istoricului religiilor pare să fie tocmai ideologia care stă în filigranul textului. Huliganii reprezintă un manual al trăirismului interbelic, un curent cultural mistico-ortodoxist din anii ’30 din care făceau parte și Mihail Sebastian, Emil Cioran, Constantin Noica și Petre Țuțea. Acesta era aflat sub patronajul filosofului și profesorului Nae Ionescu, a cărui asociere cu Mișcarea Legionară, dincolo de orice nuanțări, nu poate fi trecută cu vederea. De la studiul Martei Petreu încoace nu cred că există dubii că generația ’27 poartă o adâncă încărcătură reacționară. În spatele tumultului huliganilor există un individualism și un cult al tinereții care mi se par cel puțin dubioase. Dacă legionarismul nu este numit pe față, anumite atitudini ale tinerilor din roman dau de înțeles că simpatiile de dreapta ale lui Petru și Alexandru sunt prezente. Iar Eliade nu se sinchisește să le demonteze în vreun fel: le lasă să atârne de firul acțiunii, tăiat brusc de actul sinuciderii mamei Apostolilor.
Mihail Sebastian – De două mii de ani (Naționala Ciornei, 1934)
Aș zice că orice lectură a trilogiei Huliganilor lui Eliade ar trebui să fie însoțită de o lectură a cărților lui Mihail Sebastian (Iosef Hechter, pe numele său real). Bref, De două mii de ani configurează povestea unui bărbat evreu din România interbelică, prins în vârtejul antisemitismului epocii. Ce surprinde în narațiunea lui Sebastian este căutarea identitară confuză la care este supus naratorul. Neconvins nici de marxism, nici de sionism, acesta devine pupilul unui profesor de Economie Politică, care nu e nimeni altul decât corespondentul fictiv al lui Nae Ionescu, „maestrul” lui Sebastian încă din anii liceului și cel care chiar îl și provoacă pe autor să scrie acest roman. Bineînțeles, spre finalul cărții are loc o dezicere vagă de filosofia trăiristă, explicitată mai târziu în Cum am devenit huligan. Doar că o ciudățenie istorică face ca Nae Ionescu să se fi radicalizat cu totul până în 1934, devenind legionar get-beget. Or, ce problematizează romanul pe partea identității iudaice este demolat deodată de fostul profesor al lui Sebastian pe considerente teologice creștine. Liderul ziarului Cuvântul își încheie „pledoaria” amenințător: „Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?”.
Augustin Buzura – Fețele tăcerii (Cartea Românească, 1974); vol. I & vol. II
Cu Buzura, trecem în perioada comunistă. Ne aflăm într-un moment cât de cât prielnic al literaturii române: am depășit perioada realismului socialist din 1950 și am trecut prin liberalizarea din anii ’60. În context ceaușist, autorii aveau permisiunea de a critica sistemul comunist, atât timp cât era vorba de regimul lui Gheroghiu-Dej. În acest sens, Fețele tăcerii se folosește de un truc formal ingenios. Povestea este a unui jurnalist care, încercând să își facă o idee mai clară despre colectivizare, decide să asculte mărturiile a două personaje aflate la poli opuși ai societății comuniste: un fost activist și un fiu de chiabur. Evident, balanța Adevărului înclină către cel de-al doilea. Doar că în această schemă apare și un grup de legionari („rezistența din munți”) care, deși se opune colectivizării, nu se aliază nici cu „chiaburii”. Teoretic, Buzura reușește să evite cenzura și să discute despre comunismul istoric fără a-i transforma pe toți oponenții lui în fasciști. După câteva decenii de transformare a anticomuniștilor în legionari în ficțiunile realist-socialiste, o astfel de idee s-ar fi putut dovedi controversată.
Nicolae Breban – Bunavestire (Junimea, 1977); vol. I & vol. II
Putem zice orice despre Nicolae Breban: că este un adept de frunte al machismului literar, că își exagerează meritele în cadrul „rezistenței prin cultură”, că ultimele sale cărți sunt ilizibile etc., dar nu și că nu a dat lovitura cu romanele sale de tinerețe. Experimentale, eerie și hipersenzoriale, ele conturează un univers stilistic remarcabil. Povestea lui Grobei este o bornă în istoria literară postbelică. Bunavestire relatează modul în care acest comis-voiajor mediocru din provincie devine, peste noapte, liderul unui cult bizar, ale cărui scrieri fundamentale sunt însemnările fascistoide ale lui Mihai Farca, unchiul Leliei, personajul cu care flirtează Grobei în prima parte a narațiunii. După acest hop narativ, Bunavestire începe să mizeze pe două sugestii complementare: pe de o parte, urmașii lui Farca au multe în comun cu legionarii de dinainte de Al Doilea Război Mondial și, pe de alta, ascensiunea protagonistului aduce aminte de traseul lui Nicolae Ceaușescu. Satira lui Breban leagă, în subteran, naționalismul Tezelor din iulie 1971 (o serie de prelegeri care cereau reideologizarea culturii, impuse de Partid după o vizită a lui Ceaușescu în Asia de Est, unde a prins gustul cultului personalității) de ideologia dreptei, precum și de obsesia puterii în general.
Bogdan Suceavă – Venea din timpul diez (Polirom, 2004)
Facem un alt salt, de data aceasta până în postcomunism, în care s-a petrecut un reviriment incontestabil al dreptei, atât la nivelul ideologiei populare, cât și pe scena politică. Restaurarea ideologiilor de dreapta, a ortodoxismului și a iliberalismului, dublată de un anticomunism radical, a împânzit anii ’90 și începuturile noului mileniu. Adevărul este că puține perioade ale istoriei noastre au fost mai confuze decât tranziția spre capitalism, marcată de conspirații, senzaționalisme și fenomene religioase alternative. Numai o narațiune la fel de tentaculară și postmodernă ca realitatea de pe teren mai putea surprinde acest fundal. Bogdan Suceavă o face cu brio în Venea din timpul diez, istorisirea unui conflict între două secte religioase cu apucături naționaliste, grupul „Vestea Domnului” și Ștefăniștii. Romanul lui Suceavă captează energia haotică ce alimentează încă viața publică de după Revoluție.
Dan Sociu – Combinația (Casa de Pariuri Literare, 2012)
Combinația este o nuvelă de nici o sută de pagini, care a pornit, ca alte proze ale aceluiași autor care i-au urmat (a se vedea Nevoi speciale și Urbancolia), de la premisa unui roman comercial, care se citește ușor. Ceea ce și este. Doar că – lucru surprinzător pentru stilul realist și mizerabilist al lui Sociu din anii 2000 – există un element experimental care scoate proza din orizontul de așteptare al timpului său. Combinația este, de fapt, un fel de distopie: nu SF, ci à la Houellebecq, direct integrată în imaginarul apropiat și mundan al Bucureștiului, unde o mână de taximetriști a format o grupare extremistă anti-romi. Într-un sprint scurt și violent, putem observa o Românie marcată de derapaje și haos, ficționalizată doar parțial. Deși nu e printre cele mai bune cărți ale lui Sociu, fiind mai degrabă o schiță grăbită pe o temă promițătoare decât un proiect bine închegat, autorul lui Uau a simțit încă de-atunci pericolul care zace latent în structura societății.
Andrei Dósa – Multă forță și un dram de gingășie (Polirom, 2021)
Ultima carte despre care am ales să vorbesc nu mai are în prim-plan extremismul legionar românesc, ci radicalizarea unei minorități etnice care, de-a lungul istoriei, a fost o victimă principală a naționaliștilor români. Prin urmare, „tribalismul” secuiesc poate fi explicat atât ca reacție la românismul din Transilvania ultimului secol, cât și ca o ramificare externă a naționalismului maghiar într-un sens mai larg. Romanul autoficțional al lui Dósa, Multă forță și un dram de gingășie, radiografiază intersecțiile acestui fenomen delicat din Ardeal, în special în momentul în care unul dintre personajele sale centrale (Atti, prietenul naratorului) aderă la mișcarea naționalistă maghiară HVIM (Mișcarea de Tineret 64 de Comitate). Din nou, machismul, violența și puterea sunt centrele de greutate ale dreptei, doar că de cealaltă parte a baricadei.
