7 cărți care ne umplu de nostalgie

Publicat pe 27 februarie 2019

Înainte să lăsăm în urmă iarna și să ne aruncăm în primul rând la spectacolul fotosintezei, ne mai uităm o dată în urmă. Împreună cu prietenii de la Cărturești, am făcut o listă de cărți din care nostalgia noastră se hrănește cu mare plăcere.

Cartea râsului și a uitării, de Milan Kundera, traducere de Mariana Vorona și Jean Grosu, Editura Humanitas Fiction, 2018

Am împrumutat-o de la Biblioteca Județeană din Iași, unde mergeam o dată pe săptămână să las cărțile citite și să iau altele noi. Cred c-am ales-o pentru titlu, Cartea râsului și a uitării, ce bine sună, și pentru vagul triunghi amoros din pictura de pe copertă (o reproducere după Velazquez, într-o ediție de la Editura Univers). Eram în liceu, tocmai descoperisem istoria ca un teritoriu care se întinde mai ales dincolo de paginile din manuale, iar Kundera, cu frazele lui poetice, cu poveștile ridicole și înduioșătoare despre viețile mici și mijlocii, mi-a făcut cunoștință cu o Cehoslovacie prinsă într-un fel de spațiu imposibil, între înainte de invazia tancurilor sovietice și după invazie, înainte de o catastrofă a istoriei și după înfăptuirea ei. Kundera a fugit din Cehoslovacia în Franța în 1975 și a publicat cartea asta în 1978. Eu am citit-o în 2000, printr-a zecea, și am recitit-o acum, la 34 de ani (între timp, am aflat și de o acuzație de turnătorie la adresa lui Kundera student, pe care n-am studiat-o suficient de bine încât să pot zice dacă da sau nu).

La relectură, cartea, alcătuită din mai multe povești-reflecții asupra relației noastre cu istoria mică și cu istoria mare, mi s-a părut frumos curgătoare și tristă, amuzantă și melancolică, punând în cuvinte tragedia pe care o provoacă o dictatură când își rupe oamenii de propria lor istorie. Rescrierea istoriei, falsificarea ei anulează memoria și, odată cu ea, nostalgia. Nu poți ajunge la lucrurile din trecut, pentru că trecutul tău, așa cum îl știai, nu mai există. Nu poți merge pe aceeași stradă din Praga, pentru că strada și-a schimbat numele cu fiecare regim politic care a trecut peste ea. Oricum, nu te poți scălda de două ori în aceeași apă. Nu?

Fragmentul de mai jos e chiar începutul romanului, singura scenă din toate cărțile lui Kundera care mi-a rămas perfect întipărită în creierul de adolescent, pentru că, țin minte și-acum, m-a șocat. (Luiza Vasiliu)

„În februarie 1948, conducătorul comunist Klement Gottwald apărea în balconul unui palat baroc din Praga pentru a le ține un discurs sutelor de mii de cetățeni adunați în Piața Orașului Vechi. Era momentul unei mari cotituri în istoria Cehiei. Un moment fatidic, cum nu întâlnim decât unul sau două într-un mileniu.

Gottwald apărea flancat de tovarășii săi, în imediata-i apropiere aflându-se Clementis. Ningea, se lăsase frigul și Gottwald avea capul descoperit. Grijuliu, Clementis și-a scos căciula de blană și a pus-o pe capul lui Gottwald.

Secția de propagandă a reprodus în sute de mii de exemplare fotografia balconului din care Gottwald, cu căciula de blană pe cap, înconjurat de tovarășii săi, se adresează poporului. Pe acest balcon a început istoria Cehiei comuniste. Orice copil cunoștea această fotografie pe care o vedea în manualele școlare, pe afișe sau în muzee.

Patru ani mai târziu, Clementis a fost acuzat de trădare și spânzurat. Secția de propagandă l-a șters imediat din istorie și, bineînțels, din toate fotografiile. De atunci, Gottwald apare singur pe balcon. Acolo unde odinioară se afla Clementis, nu se mai vede decât zidul golaș al palatului baroc. Din Clementis n-a mai rămas decât căciula de blană pe capul lui Gottwald.”

Amintirea palidă a munților, de Kazuo Ishiguro, traducere de Mihai Miroiu, Editura Polirom, 2017

Ishiguro, așa cum îl citisem în Rămășițele zilei, vindea o aromă de nostalgie pe care n-o gustam, deși părea să aibă toate ingredientele corecte: o legătură afectivă irațională și mai puternică decât viața însăși cu trecutul, detalii istorice care se acumulează într-un peisaj fascinant și o poveste de iubire în absență, în care ea încearcă să-l învețe pe el să iubească, fără folos – până pleacă. Poate eram prea tânără când am citit romanul ca să rezonez cu adevărata lui lecție: o viață trăită exclusiv din datorie e o viață eșuată.

Amintirea palidă a munților, romanul de debut al autorului britanic de origine niponă, în schimb, cred că m-a prins exact când trebuie. E povestea unui „membru fantomă” – așa cum amputații trăiesc sub imperiul memoriei piciorului lipsă, întipărită în memoria mușchilor și a mișcărilor lor, Etsuko vorbește despre sinuciderea fiicei sale celei mai mari ca și cum Keiko ar fi prezentă în discuție. Dezrădăcinarea pe care Ishiguro o explorează în tot ce scrie e aici cu puternice tonuri autobiografice: ruptă de Japonia și transbordată în Marea Britanie, Keiko se autoizolează până la aneantizare. Relocare, însingurare, moarte autoimpusă.

The New York Review of Books scria despre Amintirea palidă a munților că e o carte „stranie și tenebroasă. E o poveste cu fantome, dar naratorul nu-și dă seama de asta.” Naratorul e inconsecvent – abia ăsta e unul dintre ingredientele mele preferate când citesc nostalgică despre nostalgii. Proza e elegantă, ironică subtil, nu mușcător, iar nostalgiile despre o Japonie idealizată a tradițiilor (adeseori rigide) sunt puse într-un contrapunct, față de l’embarras du choix al lumii occidentale.

Contează mult mai mult ce rămâne nespus în roman, decât ce relatează Etsuko. Iar cel mai greu moment, prezentat exclusiv prin aluzii, e distrugerea orașului Nagasaki. Metafora perfectă pentru capacitatea genială a oamenilor de a se distruge reciproc, dar și pentru paradoxul nostalgiei: când ceva dispare brusc, violent, fără drept de apel, nostalgia devine mecanism de resuscitare și prezervare a acelei realități dispărute – însă nu conservă realitatea, ci o ficțiune a ei, din care infanticidul, pisoii înecați, sinuciderile și constrângerile au fost șterse odată cu iubirile eșuate și ratările trecutului. (Ioana Pelehatăi)

„Mă surprindeam mereu evocând imaginea aceea - fiica mea spânzurată la ea în cameră, atârnând așa zile în șir. Imaginea aceea rămânea mereu la fel de oribilă, dar a încetat de mult să mai reprezinte pentru mine ceva morbid, la fel cum se întâmplă și cu o rană de pe propriul tău trup. Omul poate ajunge să se obișnuiască și cu cele mai tulburătoare lucruri.”

„Memoria nu-i un lucru pe care să te poți bizui, din câte am văzut eu. Adesea este puternic influențată de circumstanțele în care îți reamintești și asta e valabil și pentru amintirile mele adunate aici. De exemplu, mă simt tentată să mă conving că în după-amiaza aceea am avut o premoniție, că imaginea neplăcută care a pătruns în gândurile mele în ziua respectivă a fost ceva absolut diferit - mult mai intens și mai viu - față de numeroasele visuri cu ochii deschiși care se strecoară în imaginația omului în orele lungi și pustii.”

Vederi Încântătoare: Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60–’70. Autori: T. Elvan Altan, Irina Băncescu, Elke Beyer, Adina Brădeanu, Anke Hagemann, Nicu Ilfoveanu, Claude Karnoouh, Olga Kazakova, Juliana Maxim, Carmen Popescu, Magda Predescu, Adelina Ștefan, Irina Tulbure, Ana Maria Zahariade. Editori: Kalliopi Dimou, Sorin Istudor, Alina Șerban; Asociația pepluspatru. Design: Radu Manelici.

Pentru mine, nostalgie=Neptun. În fiecare vară tata pândea biletele vândute prin sindicatul fabricii. Cel mai mult ne plăcea Cap Aurora, dar acolo erau mai puține locuri și se dădeau repede. Neptunul era următorul pe listă și mergeam an de an la hotelul Bâlea. Mâncam cu alte câteva sute de oameni în restaurantul hotelului, cu toții același meniu, beam frappe în cofetăria de lângă hotel, apoi stăteam o oră-două cu o carte de colorat în balansoarul de pe balcon, în timp ce ai mei dormeau după masă. La cină era muzică live pe terasa restaurantului, tata o invita pe mama la dans. În barul hotelului era un televizor, unde se adunau mulți oameni să se uite la fotbal, la Dallas și la Twin Peaks. Camerele erau mobilate și decorate minimalist, două paturi single, un tablou cu flori, o măsuță de lemn, câteva pahare pe o tavă metalică. Când ploua, mergeam cu mama prin târg și prin complexul comercial, de unde îmi cumpăra câte o rochie sau ochelari de soare. Din Vederi Încântătoare: Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60–’70 înțeleg cum și de ce s-au construit așa spațiile din care am cele mai frumoase amintiri cu ai mei. E o carte-obiect, cu texte despre arhitectură, loisir-ul în socialism, despre modernitate, „ridicarea nivelului de trai al populației” și libertate, cu fotografii din arhivele revistei Arhitectura și Agerpres și un eseu fotografic despre litoralul acum (2013-2014), realizat de Nicu Ilfoveanu. (Ioana Cîrlig)

„Fotografiile ansamblurilor de pe litoral sunt primele menite a pune în scenă, începând cu 1958, modernitatea arhitecturală: ritmuri și perspective dinamice, forme care se decupează în contrast, jocuri de transparențe. (…) Imaginile nu doar surprind ceea ce arhitecții aspiră să împlinească - o arhitectură la nivelul producției occidentale - dar dau în plus iluzia unei lumi glamour, pusă în valoare de personaje relaxate plasate în ambianțe șic sau de efecte spectaculoase de noapte. Aceleași coduri de comunicare sunt preluate cu rapiditate (și amplificate) de către producția cărților poștale, care pune la punct o întreagă propagandă vizuală a realizărilor de pe litoral. În cadrajul abil al fotografiilor de presă, Mangalia capătă un iz exotic de Californie însorită, iar noaptea la Mamaia nu are nimic de invidiat nopților occidentale.

Spațiul relaxat al litoralului devine astfel emblema unei lumi alternative, ieșită din carcanul politic. Nu este doar o imagine de propagandă, vehiculată de către conducere pentru uzul străinătății, este impresia pe care o au și turiștii veniți aici. Pe litoral, clubul muncitoresc- instituție inconturnabilă a anilor staliniști - se transformă rapid în club pur și simplu (ca la Eforie și Mangalia), restaurantele sunt dotate cu ringuri de dans unde orchestrele preiau șlagărele occidentale.” (Carmen Popescu)

Inelele lui Saturn, de W.G. Sebald (audiobook, vinil), traducere de Vasile V. Poenaru, lectura de Șerban Pavlu, Audio ART, 2018

Cartea asta vine la pachet cu două feluri de nostalgie. Felul unu e chiar formula scrisului lui Sebald: un amestec de roman și eseu, de ficțiune, istorie și memorialistică, într-un flux continuu, a cărui curgere seamănă leit cu drumul pe care o apucă de obicei gândurile. Inelele lui Saturn înseamnă o colecție de plimbări prin timp și prin spațiu, pe plaje și mlaștini sub care au dispărut urmele șterse ale cine știe căror așezări, prin orășele uitate și prin gări, porturi, păduri sau muzee, prin peisajele Europei preistorice și pe la curțile imperiale zgâlțâite de războaiele opiului, în inima Africii din vremea sclaviei, unde întâmplător îl întâlnim pe Joseph Conrad, printre pescarii de hering de la Marea Nordului ori în singurătatea unor oameni care azi nu mai există. Sebald, de fapt, e un flaneur prin memoria gigantică a umanității, din care recuperează întâmplări obscure sau revoluții, scene sângeroase ori pasaje înălțătoare, fotografii singuratice sau istorisiri trimise de la o generație la alta.

Apoi, felul doi de nostalgie are în centru discul de vinil, în jurul căruia s-a învârtit copilăria mea. În ultimii ani de comunism, discurile cu povești și muzică erau instrumentele mele de evadare și tocmai de-asta le fetișizez. Chiar și acum, în plin exces de informație volatilă, discul așezat sub acul pickup-ului reușește să dea timpul mai încet. Iar ediția asta de audiobook e un cadou în sine, fiindcă pe de o parte fiindcă învie genul ăsta de suport care luptă contra curentului, iar pe de alta fiindcă schimbă un pic regulile și, în loc de clasicele povești pentru copii, își (re)găsește ascultătorii din epoca vinilului cu povești pentru vârstele lor noi. (Despre alte discuri din colecția Audio ART, aici.) (Andra Matzal)

O mostră de Sebald citit de Șerban Pavlu:

Viața în paranteză, de Livius Ciocârlie, Editura Tracus Arte, 2018

Viața în paranteză ( Jurnal 1965-1977), cartea lui Livius Ciocârlie, a apărut pentru prima dată în 1995, iar anul trecut a fost reedită la Editura Tractus Arte, într-o ediție revazută și adăugită. Transcrierea unor jurnale din anii 60-70 e comentată în carte din perspectiva unui scriitor liber după Revoluția din 1989. Iar această libertate și-o asumă într-un mod sincer, extrem de elegant, fără a-și cosmetiza trecutul, cu o nostalgie legată de persoanele dragi (familie, prieteni), de locurile tinereții sale și deloc față de o epocă în care simte ridicolul și urâțenia permanentă. Fără un dramatism emfatic, cu autoironie și o delicatețe aparte, Ciocârlie are o percepție a umanului și firescului peste media multor altor scriitori contemporani.

Viața cotidiană, cu iubirea și grija față de copii, soție, părinți, cu mersul la Universitate în calitate de profesor de literatură, cu șuetele între prieteni, cu mersul la stadion la meciurile Politehnicii Timișoara, cu micile gesturi și intâmplari ce țin de farmecul vieții indiferent de epocă, e umbrită de un sentiment de neputință a unui om cu adevărat generos ce nu poate face mai mult pentru cei din jur. Refuzul colaborării cu Securitatea și lipsa compromisurilor nu-l fac poate un erou (cred că i-ar și displăcea exagerarea), dar un învingător, cu siguranță. (Cristi Luca)

„Nu cred decât în incertitudine, orice altă credință devine tiranică la un moment dat. Totuși, cred în curaj, în refuz, am crescut cu o singură exigență, o anumită morală socială, voința de a nu fi oportunist. Am trăit un proces de părăsire progesivă a unor prejudecăți, în locul cărora n-am pus decât incertitudine, încât astăzi nu pot să afirm nimic, despre orice ar fi. Suntem foarte vulnerabili, foarte neputincioși și, ce e mai trist, nici ce facem bine nu ne poate fi atribuit. Trăim, bănuiesc, parcurgând un traseu dinainte stabilit. Nu ne naștem numai cu sau fără talent, dar și cu sau fără voință, cu sau fără puterea de a rezista. Pe aceasta o am întrucâtva, însă curajul pomenit mai sus nu e al meu. Tot ce pot să spun e că n-am să fiu niciodată de partea celor tari”.

Micul domn Friedemann, de Thomas Mann (audiobook, CD), traducere de Ion Roman, lectura de Victor Rebengiuc, Humanitas Multimedia, 2015

Cred că toate personajele lui Thomas Mann sunt nostalgice. Fiecare e înzestrat cu înțelepciune și amor fati - iubire pentru propriul destin. În scrierile lui, filosofia îi salvează pe toți de la suferința evenimentelor din fiecare zi. Durerea pierderii sau a neîmplinirii este un gând obsesiv al personajelor, care au exercițiul auto-reflecției și ajung să iubească viața și s-o scoată din competiția întâmplărilor bune vs. rele.

Și micul domn Friedemann e la început așa. Deși corpul său firav și neatrăgător, după standardele frumuseții epocale, îi face pe oameni să-l arunce la periferia vieții publice, Friedemann învață să-și accepte trăirile. E un personaj introvertit și sensibil, marginalizat în comunitatea lui, așa cum sunt marginalizați toți intelectualii din cărțile autorului. Micul personaj își ia energia dintr-o viață intelectuală, pe care și-o dezvoltă ca pe un scut de apărare în fața haosului și lipsei de control din lumea „reală”. Dar realitatea imediată trece prin scutul său și-l lovește din plin.

Pe la jumătatea nuvelei vorbite, mă apucă și pe mine nostalgia. Vocea în valuri a lui Rebengiuc îmi amintește de ironia pe care o simțeam în adolescență, când citeam Thomas Mann. O asculți cuminte, ca pe-o poveste spusă de un părinte, înainte de culcare.

La scurt timp, m-apucă furia. De la „un simțământ de prietenie față de domnia necesității”, micul nostru personaj ajunge la „un dezgust față de sine, care-l umple de setea de a se nimici”. La 30 de ani, suferința îl înghite cu totul pe Friedemann, fără nicio împotrivire din partea lumii înconjurătoare.

În semn de protest față de finalul audiobook-ului, las aici aceste citate (Venera Dimulescu):

„Savura durerea. I se dărui așa cum i te dăruiești unei mari fericiri. O întreținu cu mii de amintiri din copilărie și o exploata ca pe cel dintâi eveniment important din viața lui. Nu era, oare, viața în sine un bun, indiferent dacă e sau nu configurată în așa fel încât să i se spună fericită?”

„Ajunse să înțeleagă că toate lucrurile merită să te bucuri de ele, și că este aproape o neghiobie să împarți întâmplările vieții în fericite și nefericite. Accepta bucuros toate simțămintele și dispozițiile sufletești, și le cultiva atât pe cele vesele, cât și pe cele triste. Și dorințele neîmplinite, nostalgia. Le îndrăgea pentru ele însele.”

Vremurile bune de altădată, de Bohumil Hrabal, traducere de Jean Grosu, Editura ART, 2016

Universul scriitorului ceh Bohumil Hrabal (1914 - 1997) e unul al nostalgiei. Și asta nu doar atunci când personajele lui vorbesc despre trecut (despre fotbalul de odinioară, despre tineretul de altădată ș.a.), ci și atunci când el, Hrabal, scrie despre prezent. Nu e un prezent care vibrează, care arde, ci unul molcom, desenat în sepia, peste care se lasă seara, străpuns de luminile farurilor de mașini, cu licăriri îndepărtate și siluete care se pierd în noapte, pe marginea șoselelor. Și asta vine cumva în contrast cu ritmul alert al frazelor și cu stilul lui crud și ironic, dar care maschează o nostalgie adâncă. În același timp, Hrabal are suficient umor încât să nu se împotmolească în glorificarea trecutului, dimpotrivă, se joacă cu perspectivele și-i ironizează cu blândețe tocmai pe cei care regretă timpurile apuse. (Re)citite astăzi, aceste povestiri trezesc inevitabil amintiri, mai ales pentru cititorii din spațiul central și est-european. În timp ce citeam, mă gândeam la lumea în care au crescut ai mei (nostalgii legate de timpuri pe care nu le-am cunoscut, de fapt), la un alt ritm de viață, mai așezat, la cârciuimile în care ieșea bunicu-meu în sat ca să bea bere și la discuțiile pe care le avea cu vecinii lui (despre recoltă, politică, fotbal și moarte), o lume în care tehnologia nu pătrunsese cu totul, dar pe fundalul căreia zbârnaia tot timpul radioul. Poate cel mai bine se vede asta în povestirea care dă titlul volumului, în care un cârciumar și un medic stau de vorbă la ștrand, în timp ce se usucă la soare. E ca o întrecere în amintiri, un fel de întrecere în nostalgie, despre isprăvile lor profesioniale. (Ionuț Sociu)

Zice medicul la un moment dat:

„Mie, vremea nu mi-a pricinuit niciodată necazuri, fiindcă Austria era tot ce putea fi mai frumos. În o mie nouă sute treizeci, de sărbătorile Paștelui, totul era înverzit, și, pentru desăvârșirea acelui superb imn al naturii, de Sâmbăta mare mi-a fost adusă în cabinet o servitoare care mi-a vomitat pe masă un ditamai vierme parazitar! Așa ceva nu mi se mai întâmplase în toată cariera mea de medic. Și, colac peste pupăză, în a doua zi de Paști, când se umblă cu sorcova, un puștan a înghiţit o privighetoare. I-am recomandat să consume pâine din belșug și chiar în ziua următoare au venit la mine părinţii lui să-mi spună, fericiţi, că puștiul lor a început iar să-i fluiere privighetoarei, și s-o îngâne... ”

Și continuă:

„Un caz frumos a fost și acela când unui potcovar i-a zburat în ochi o zgură aprinsă și potcovarului i se părea mereu că vede în faţa lui statuia unei femei despuiate. I-am scos zgura din ochi, dar ochiul i s-a scurs. „Păcat de statuia aceea arătoasă!“, mi-a spus atunci, oftând, omul acela bun și cumsecade. Da, ziua aceea a fost, într-adevăr, o zi minunată!”