Peste vară am luat cu noi pe drumuri, la plajă și în bagaje cele mai noi nonficțiuni pe care ni le-am ales din lista prietenilor de la Cărturești. Am descoperit critici ascuțite ale lumii noastre, plimbări în istorii de familie și istorii mari, politice, care, inevitabil, prind în siajul lor vieți de indivizi și le zdruncină iremediabil, dosare secrete și jurnale intime, scrisori și - printre toate acestea, chei noi de a înțelege ceea ce trăim astăzi, aici & acum.
(Dacă vreți să vedeți celelalte liste de citit realizate în parteneriat cu librăriile Cărturești, le găsiți aici: de la poezie autohtonă la o tură de Balcani, cărți numai bune de făcut cadou, titluri pentru copii și multe altele.)
Brutalism
Achille Mbembe e unul dintre cei mai interesanți gânditori pe care i-am descoperit în ultimii ani, printr-un interviu ascuțit despre noile forme de colonialism modelate de capitalismul digital. Într-un peisaj intelectual stăpânit de occidentali, un filosof camerunez, care în discursul lui altoiește concepte din filosofia continentală pe elemente din culturile tradiționale africane, pentru a formula teorii noi despre criza globală pe care o traversăm, e o apariție prețioasă. Brutalism e, într-un fel, manifestul analitic al acestui moment de cotitură, în care lumea noastră comună e supusă multor forme de exploatare din ce în ce mai rafinate și mai eficiente. Între capitalismul mutant, idolatria digitală, amenințarea dezastrelor climatice și revoluțiile socio-demografice, Mbembe caută totuși resursele pentru o „reparare a viului”. Le găsește în ceea ce el numește „africanizarea” - ipoteza potrivit căreia tocmai pe continentul african, „țara natală a umanității”, unde riscurile morții sunt azi cele mai ridicate, putem găsi cheile cu care să armonizăm forțele dezlănțuite ale distrugerii. Într-un fel, Brutalism produce un fel de plăcere perversă pe care am cunoscut-o prima oară citind Foucault, Baudrillard & alți practicanți de critică socială necruțătoare sau „profeți ai apocalipsei”; doar că o face din inima lumii noastre, pe care ne propune s-o resuscităm cu alte leacuri și tehnici decât cele pe care am ajuns să le confundăm cu singura realitate posibilă. (Andra)
„În vreme ce totul ne împinge spre o unificare fără precedent a planetei, vechea lume a corpurilor și distanțelor, a materiei și a întinderilor, a spațiilor și a frontierelor persistă metamorfozându-se. Mai mult, transformarea orizontului calcuului nu încetează să atradă întoarcerea spectaculoasă a animismului, cultul eului și al obiectelor, în vreme ce extinderea aproape indefinită a logicilor cuantificării antrenează o accelerare a devenirii-artificiale a umanității. Această devenire-artificială a umanității și pandantul său, devenirea umană a obiectelor și mașinilor, constituie poate veritabila substanță a ceea ce unii numesc, azi, „marea înlocuire”.
Brutalismul e numele ei veritabil, apoteoză a unei forme de putere fără limită și fără vreun în-afară, și care a renunțat atât la mitul ieșirii, cât și la cel al unei alte lumi ce va să vină. În mod concret, brutalismul se caracterizează prin strânsa întrepătrundere a mai multor figuri ale rațiunii: rațiunea economică și instrumentală, rațiunea electronică și digitală și rațiunea neurologică și biologică. Ele se întemeiază pe profunda convingere după care nu mai există vreo deosebire între viu și mașini.”
Cafe Europa Revisited. How to Survive Post-Communism
Mi-a plăcut munca scriitoarei și jurnalistei croate, Slavenka Drakulić, încă de la prima lectură: N-ar face rău niciunei muște, o carte de non-ficțiune despre criminalii de război din Balcani, care arată cât de dificil e procesul de condamnare atunci când vinovații sunt văzuți drept eroi în comunitate. Volumul de față e o colecție de eseuri despre cum s-au dezvoltat statele din Estul Europei, după ce au ieșit de sub vălul regimului totalitar comunist. Drakulić pornește cu metafora cafenelei din Centrul Europei, acel loc intim ca o sufragerie, unde fumul de țigară plutea printre fețele vesele și prietenoase ale vecinilor de la alte mese.
Sufrageria în care, teoretic, toți europenii locuim și socializăm nu mai e decât o iluzie la 30 de ani de la dizolvarea Cortinei de Fier. Autoarea te plimbă prin toate inegalitățile între Est și Vest în capitalismul proaspăt instalat, printre carențele memoriei colective în fața răului istoric, printre figurile aproape arhetipale ale progresului sau extremismului postmodern: Angela Merkel și Viktor Orbán. Cu observații directe, fapte relatate și cifre, îți explică diferențele între un stat în care corupția se măsoară în cazuri particulare și unul în care acest fenomen este însuși motorul de funcționare al întregii societăți. Te ia de mână apoi până la supermarket, unde vezi că brandurile universale, precum Coca-Cola, ascund sub ambalaje un gust și o calitate diferită a produselor, în funcție de nivelul de dezvoltare al țării în care ajunge. Și, poate cea mai dureroasă și impresionantă oprire e la capitolul al cincilea, unde afli că mulți dintre tinerii de azi habar nu au de tinerii care și-au dat foc sau au protestat în Praga anului ‘68. (Venera)
„În acea zi, acum mult timp, am avut un moment acut de conștientizare a istoriei. O ființă umană de vârsta mea și-a dat foc. Nu mi-am putut imagina durerea pielii și cărnii care arde, pentru că o asemenea durere e inimaginabilă. M-am identificat, însă, cu frustrarea și furia care au dus la această suferință. Însă nicio faptă nu e inutilă dacă e păstrată în istorie și memorie, dacă nu e ștearsă intenționat sau uitată. Chiar și așa, o cicatrice rămâne: un nedorit și neintenționat simbol al anului 1968, strigătul cuiva care nu s-a predat în fața tancurilor”.
Dosarele mamei mele
În toamna lui 2013, scriitorul și dramaturgul András Forgách primea un telefon din partea unui amic care se ocupa de cercetarea arhivelor serviciilor secrete maghiare din timpul comunismului. Din documente vechi de 30 de ani avea să afle că mama lui, Bruria — „doamna Papái” pentru oficialii vremii —, lucrase ca informatoare. Rapoartele ei se refereau inclusiv la propriii săi copii și prietenii lor. Evreică cu convingeri staliniste, doamna Papái preluase rolul secret de la soțul său, care se lupta cu probleme psihice, și l-a jucat până aproape de moartea ei, în 1985.
Deși pornește de la o realitate greu de înghițit, cartea lui Forgách nu este un proces intentat post-mortem mamei sale. Scriitorul încearcă să înțeleagă, inclusiv cu ajutorul corespondenței dintre părinții săi, realitățile în care se mișcau, și construiește un dialog cu ei peste timp, unul din care nu lipsește duioșia. Inevitabil într-un asemenea proces, Forgách recurge la ficționalizare (sau mai degrabă la mitologizare), însă adevărul e mereu acolo, neclintit și dureros. (Vlad)
„Pentru mine, e și mai înfricoșător episodul în care mama mea descrie întâlnirea pe care a avut-o cu un tânăr la ambasada Italiei la Tel-Aviv, în timpul călătoriei noastre comune din 1976. Aici intră în scenă ca Mata Hari, punându-și în joc ingeniozitatea, angelica ei curiozitate atât de des pomenită de cunoscuții ei. (...) Din moment ce tânărul s-a prezentat, mama mea i-a citit pe furiș numele de pe un formular care a ajuns la cheremul ei datorită lipsei lui de abilități lingvistice și i-a făcut acestuia un portret deloc flatant. Ca o bună observatoare, menționează și faptul că interlocutorul ei o bănuiește, dar reușește să o întoarcă: «sau doar se preface că ar fi bănuitor». Evident că și el e spion, e genul de tip pe care serviciile secrete îl recrutează cu drag, spune în treacăt mama pe un ton bârfitor și astfel începe jocul oglinzilor, visul oricărui spion adevărat, sarea și piperul oricărei întâlniri de acest fel.”
Bazat pe o documentare temeinică, volumul Blaga, între legionari și comuniști este în primul rând o istorie intelectuală palpitantă, una care reflectă turbulențele politice și culturale ale anilor ‘30-‘40-‘50. Turbulențe în mijlocul cărora a ajuns să fie prins și Blaga, prezentat aici mai mult ca o victimă, un om anxios și traumatizat. Și într-adevăr e ceva înduioșător în portretul acestui filosof și scriitor apolitic care nu s-a înregimentat în nicio gașcă ideologică (a făcut câțiva pași greșiți și s-a împrietenit cu cine nu trebuie, dar sunt greșeli minore în raport cu atacurile la care avea să fie supus).
Politica îi era indiferentă lui Blaga, țintele lui erau altele: opera filosofică și cariera universitară (mai exact catedra de la Cluj). Problemele apar din clipa în care prietenii și exegeții legionari ai lui Blaga (vezi Vasile Băncilă) reduc filosofia acestuia la ideea de etnicitate românească. Spre exemplu, Băncilă ajunge „să ia în stăpânire opera lui Blaga”, după cum constată și Marta Petreu, și o purifică de influențe occidentale (Freud, Jung & co sunt băgați sub preș). E ceva amuzant și în același timp înspăimântător în acest peisaj cultural în care unii mutilează opera lui Blaga astfel încât să se potrivească cu fanteziile lor legionare, iar alții, dimpotrivă, îl fac praf pe Blaga pe motiv că nu e în stare să vină cu „o filosofie ortodoxă a românescului”. „Nici neamul, nici ortodoxia nu-l pot urma”, spunea Stăniloae.
Aceste „legături primejdioase” aveau să-l coste pe Blaga în perioada comunistă, când va fi atacat în mod sistematic de către Mihai Beniuc și Lucrețiu Pătrășcanu (printre alții), care-l acuzau pe acesta de misticism și fascism. (Ionuț)
„Mai trebuie spus că atacurile lui Stăniloae au antrenat, în siajul lor, mulți teologi, universitari și jurnaliști, așa că vreme de câțiva ani presa a fost plină de obiecții de natură religioasă la adresa filosofului. Se vede că atunci când un autor o pățește, se întâmplă să o pățească din toate părțile, agresiunea contra unui ins fiind un act socialmente contagios și, se pare, plăcut și înveselitor pentru agresori.”
Știm despre Vladimir Nabokov că Rusia l-a alungat, deși venea dintr-o tradiție literară solidă în propria țară. Exilat în Europa, scriitorul a continuat să lucreze la împlinirea drumului de scriitor, însă nu fără eforturi financiare, pe un continent care se pregătea de a doua conflagrație mondială. În cele din urmă, - și-n ultima clipă - războiul i-a alungat pe Nabokov, soția lui Vera și fiul lor în America. Poate că fără înșiruirea asta de întâmplări, n-am fi avut niciodată Lolita - și ăsta e drumul pe care-l reface Robert Roper, din scrisori și jurnale, dar și fizic, pe drumurile străbătute de autorul lui Humbert Humbert. Trebuie să îl iubești deja mult pe Nabokov ca să fii pregătit să ingerezi aproape 600 de pagini, care refac minuțios două decenii din viața acestuia; Roper nu iartă nimic, dar are și un discret umor al scriiturii, care devoalează toate intrigile sociale în care era prins Nabokov, care te țin între paginile cărții.
Ajuns în Statele Unite, locul despre care scriitorul rus părea să creadă că e ultimul din lume unde se păstrează ceva vechi, demodat, încă nepervertit de amoralitatea modernității, scriitorul se îndrăgostește de drumurile vaste punctate de moteluri și de natura copleșitoare a țării, pe care o explorează neabătut. Prins în peisajul ăsta, susținut de prieteniile literare care îi cimentează reputația și-l ajută să supraviețuiască scandalului provocat de cea mai cunoscută carte a lui, Nabokov vânează fluturi, predă literatură, se ceartă și se îndrăgostește - și ajunge să înțeleagă America în intimitatea pe care o redau apoi cărțile lui, scrise în celebra sa „engleză de mâna a doua”, pentru care și-a abandonat rusa infinit mai nuanțată și expresivă. (Ioana)
„Perioada americană a lui Nabokov, acel interval de aproape 20 de ani, a devenit un timp mitic. La început fără bani și fără siguranța limbii în care să scrie, a devenit cel mai faimos scriitor în limba engleză din lume, autor al unui spectaculos bestseller, cu tentă sexuală, și al altor opere de mare distincție. Romanele sale timpurii, în limba rusă, au început să fie publicate în traduceri controlate de el și, curând după aceea, a fost declarat nemuritor, un gigant la același nivel cu Proust, Joyce, Kafka. Chiar și cei care nu îi prea savurau opera și-au declarat admirația pentru puterea voinței și verva sa strălucitoare. Dacă Nabokov a reușit, poate că și ei au o șansă.”
