Câte subiecte sunt mai importante decât mâncarea? Cărți de bucate apar pe bandă rulantă. La tv sunt difuzate nenumărate show-uri cu bucătari. Trăim într-o epocă de aur a gătitului. Pe de altă parte, dincolo de această abundență, întregul lanț presupus de necesitățile nutritive ale speciei ridică nesfârșite semne de îngrijorare: cu privire la calitatea alimentelor, îndopate de producători cu substanțe cancerigene; cu privire la sursele de hrană și la exploatarea industriale neetică a miliarde de animale; cu privire la sustenabilitatea creșterii populației pe o planetă din ce în ce mai fierbinte.
Pornind de la acestea, am compilat o listă de 13 cărți, întinse de-a lungul a trei mii de ani, care vorbesc (și) despre mâncare.
1. Homer, Odiseea (diverse traduceri)
La Homer, muritorii trebuie să se îngrijească nu doar de propriile pântece, ci și de cele ale zeilor cărora le aduc sacrificii. Cei care uită de zei își atrag mânia acestora. Există și alte primejdii asociate cu mâncarea. Un episod central al peripețiilor lui Odiseu este cel în care tovarășii săi nesăbuiți sacrifică și mănâncă boii Soarelui, semnându-și astfel condamnarea la moarte.
2. Chrétien de Troyes, Cavalerul Perceval (Povestea Graalului), traducere de Maria Pavel, Casa Editorială Demiurg, 2016
În acest roman în versuri scris la sfârşitul secolului al XII-lea sunt prezentate o serie de mâncăruri „așa cum numai regii, conții și împărații au pe masa lor”:
„Mai întâi, li s-a adus o pulpă grasă de cerb, bine friptă, cu piper. N-a lipsit nici vinul curat, nici cel îndoit cu apă, băut din cupe de aur. Un valet a tăiat în fața lor pulpa de cerb cu piper, pusă pe un platou de argint. Apoi, a pus bucățile pentru fiecare pe câte o turtă mare. (...) Nobilul gentilom și tânărul său oaspete au avut parte în seara aceea de mâncăruri așa cum numai regii, conții și împărații au pe masa lor. După ce au mâncat, au stat au mai stat puțin de vorbă, în timp ce niște valeți pregăteau paturile pentru culcare iar alții aduceau fructe din cele mai scumpe: curmale, smochine și nucșoară, pere și rodii, iar la sfârșit, siropuri cu miere și dulceață de ghimbir din Alexandria.”
Astăzi aceste bunătăți nemaivăzute sunt accesibile oricărui amploaiat cu venituri medii (minus, desigur, cupele de aur).
Nota bene, în Cavalerul Perceval își face apariția pentru întâia dată Sfântul Graal – un potir din care un rege (tatăl misteriosului Rege-Pescar) primește anafura care îi prelungește viața.
3. Dante, Purgatoriul (diverse traduceri)
Lacomii sunt plasați de Dante nu în Infern, ci în Purgatoriu, în brâul al șaselea. Acolo își ispășesc lăcomia din timpul vieții, fiind măcinați de foame și de sete.
4. Rabelais, Gargantua și Pantagruel, traducere de Alexandru Hodoş, Editura Art, 2008
Mâncarea este amintită adesea în Gargantua și Pantagruel, începând cu nașterea lui Gargantua, grăbită de tuslamaua ingurgitată de Gargamela (tuslamaua este „o mâncare făcută din măruntaie de bou gras”). Un pasaj caracteristic:
„La începutul prânzului ne-a fost pus dinainte un fel de ghiveci măreţ, cu feluri de bucate amestecate, pentru pofta de mâncare a celor flămânzi. Era o oală atât de cuprinzătoare, încât n-ar fi acoperit-o pe de-a-ntregul nici tava de aur pe care Pythius Bitynius o dăruise cândva regelui Darius. În oala aceea erau fel de fel de ciorbe, salate, tocane, fripturi de căprioară, carne fiartă, fleici la grătar, felii de muşchi afumat, şuncă fragedă, bucăţi alese de peşte prăjit, aluaturi, turte, cuşcuş, brânzeturi, dulciuri şi fructe de felurite soiuri. Toate mi s-au părut minunate.”
Într-o scenă antologică, niște turci canibali îl pun pe Panurge în frigare, „împănat cu bucăţi de slănină, ca pe un iepure”.
5. Benjamin Disraeli, Tancred (1847)
Disraeli a fost un personaj fabulos: prim-ministru evreu al Marii Britanii în a doua parte a secolului al XIX-lea, dar și autor prolific de romane. Tancred este probabil scrierea lui cea mai controversată, întrucât proclamă excepționalismul evreiesc într-un fel idealizant-romantic, dar care avea să fie exploatat ulterior de antisemiți (juristul nazist Carl Schmitt își explica antisemitismul prin influența acestui roman). În fine: l-am inclus aici pentru paginile de început, care urmăresc pregătirea unui ospăț gigantic, tipic victorian. Chef-ul este francez, desigur – Papa Prevost.
6. Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri (1887)
Aici apare o evocare a lui Nicolae Filimon, mare mâncău, mare meloman și autorul romanului Ciocoii vechi și noi (aș fi putut cita și de acolo câteva pasaje antologice, ca și din Creangă, Caragiale, Sadoveanu și mulți alții):
„lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mânca bine. Când vorbea de bucate, i se umplea gura, şi defectul ce avea la vorbă dispărea când pronunţa:
Icre proaspete cu lămâie de Mesina,
Măsline dulci de Tesalia, Icre de chefal,
Marinată de stacoji.
Îi plăcea cu deosebire ciorba de ştiucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean, iacniile şi plachiile, crap umplut cu stafide, curcan cu varză umplut cu castane şi purcel fript, dacă era întreg. Când era la câte un ziafet, îşi sufleca mânecile, şi iată cum frigea mielul: îl înjunghia, îl spinteca, îi scotea pântecele, îl cosea la loc şi‑l acoperea cu pielea, după aceea îl băga într‑o groapă plină de jeratec cu curpeni de viţă‑sălbatecă, unde‑l lăsa până când pocnea ca un tun; atunci îl scotea, îl învălea într‑o pânză şi‑l ungea c‑un fel de salță inventată de dânsul, făcută cu vin amestecat cu usturoi pisat şi cu băcănii, cu lămâie şi cu sare, şi te poftea la masă fără cuţit şi fără furculiţă, ş‑apoi să nu‑şi fi lins degetele. Nici repauzatul Homer, bucătarul bucătarilor, nu ştia să dea o friptură mai bună”.
7. Emile Zola, Pântecele Parisului, traducere de Sanda Oprescu, Editura pentru Literatură Universală, 1968
Am ales din acest roman, publicat în 1873 și având în centru celebrele Hale din Paris, descrierea unei bucătării pariziene:
„Serile începuseră să fie mai reci. Imediat după cină, toată lumea trecea în bucătărie, unde era foarte cald. De altfel bucătăria era atât de mare, încât încăpeau lesne cu toţii, fără să încurce munca ce se desfăşura în jurul mesei pătrate din mijloc. Pereţii încăperii, iluminată cu gaz aerian, erau acoperiţi cu plăci albe şi albastre din faianţă, până la un stat de om. În stânga se afla o plită mare de fontă cu trei ochiuri în care îşi vârau fundurile înnegrite de funingine trei crătiţi joase; mai încolo, o vatră mică, montată deasupra unui cuptor şi prevăzută cu o afumătoare, era menită pregătirii fripturilor; deasupra maşinii de gătit, mai sus de spumiere, linguri şi furculiţe cu mâner lung, se înşirau nişte sertăraşe numerotate, pline cu pesmet măcinat mai fin sau mai mare, pentru şniţele, cu fel de fel de mirodenii, cuişoare, nucşoară şi piper. Mai la dreapta, sprijinit de perete, un bloc uriaş şi greoi de stejar, brăzdat tot de tăieturi şi scobituri, constituia masa pentru tocat; diverse aparate, o maşină de umplut cârnaţi şi una de tocat, fixate pe masă, creau acolo, cu rotiţele şi manivelele lor, o atmosferă misterioasă şi îngrijorătoare, ca într-o bucătărie a iadului. De jur împrejur, pe rafturi şi chiar pe sub mese erau îngrămădite oale, străchini, găleţi, tăvi, felurite vase de tinichea, o baterie de crătiţi adânci şi alta de pâlnii, rasteluri cu cuţite şi satire, şiruri de frigări şi de ace pentru împănat friptura, toate înecate în grăsime. În ciuda curăţeniei desăvârşite, grăsimea se infiltra peste tot, se prelingea pe plăcile de faianţă, mânjea lespezile roşii ale pardoselii, acoperea plita de fontă cu o mâzgă cenuşie, dădea marginilor mesei de tocat un luciu şi o transparenţă de stejar lăcuit. În mijlocul acestor aburi ce se îngrămădeau strop cu strop şi al evaporării neîncetate a celor trei oale în care se topea slănina, din podea şi până în tavan nu mai rămăsese nici măcar un cui care să nu mustească de grăsime.”
8. Giovanni Papini, Gog, traducere de Ileana Zara, Editura Polirom, 2012
Publicată în 1931, Gog este o carte vizionară și în același timp – precum Călătoriile lui Gulliver – de o crudă mizantropie. Nu puteau să lipsească de aici aspectele horror ale ingerării de alimente:
„IES ACUM dintr-un imens restaurant de lux. Oribil.
Nimic mai respingător decât toate acele guri care se deschid, ca acele mii de dinţi care mestecă. Ochi atenţi, lacomi, strălucitori; fălci care se contractă şi se mişcă; obraji care, încet, încet, se înroşesc... Existenţa ospătăriilor publice este dovada cea mai bună că omul n-a ieşit încă din faza animalică. Această lipsă de ruşine, chiar la cei care se cred nobili, rafinaţi, intelectuali, mă înspăimântă. Faptul că mintea omenească n-a făcut încă asociaţie între mestecare şi ieşirea afară, dovedeşte grosolana noastră nesimţire. (...)
Va veni o vreme când lumea se va mira de obiceiul nostru de a mânca în societate, până chiar şi în aer liber şi în prezenţa străinilor — după cum ne înfiorăm de dezgust citind că cinicul Diogene îşi satisfăcea în piaţa publică cele mai urâte instincte. Nevoia de a înghiţi cu lăcomie bucăţi de plante şi animale, ca să nu murim, este una din cele mai rele umilinţi ale vieţii noastre, unul din semnele cele mai ruşinoase ale subordonării noastre faţă de pământ şi de moarte. Dar în loc să o satisfacem în secret, facem din ea o sărbătoare, o ceremonie vizibilă; o oferim ca spectacol zilnic, cu indiferenţa unor brute.
În casa mea din New-Parthenon am suprimat de multă vreme obiceiul quaternar al meselor în comun. Ici şi colo, pe coridoare, sunt uşi închise, pe care o tăbliţă de lemn arată gravate două litere: A.A. Toţi oaspeţii mei ştiu că înlăuntru, la orice oră se găseşte de mâncare şi de băut. Sunt odăiţe strâmte, dar luminoase, cu o singură masă şi un singur scaun. Cui îi e foame, se duce înăuntru şi se închide. După ce s-a săturat iese, fără să fie văzut şi se întoarce la treburile sau la trândăvia sa. Valeţii, însărcinaţi cu acest serviciu, vizitează aceste cabinete de mai multe ori pe zi, fac să dispară farfuriile murdare şi le aprovizionează din nou cu mâncăruri bine pregătite, care se menţin calde multe ore. În apropierea fiecărui cabinet alimentar este un water-closet, prevăzut cu ultimele perfecţionări igienice.”
9. Costi Gurgu, Rețetarium (2006)
Operă de vârf a literaturii de imaginație scrisă în română, acest roman fantasy/ new weird cu accente horror a fost scris în anii 90, dar și-a găsit editor abia în 2006. Rețetarium construiește o lume în care toate raporturile sociale/politice/erotice etc. au baza în arta culinară. Practic, romanul este o succesiune de rețete culinare – dar trebuie să-l citiți pentru a gusta din fiecare. Între timp, autorul a emigrat în Canada și și-a tradus/rescris cartea în engleză.
10. Scarlett Thomas, PopCo (2005)
Am mai scris despre Scarlett Thomas, una dintre autoarele mele preferate. Includ PopCo pe această listă pentru scenele în care o trupă de publicitari hipsteri își aleg felurile de mâncare preparate de un chef aflat la dispoziția lor. Eroina din PopCo este vegană, fumătoare și crede în homeopatie.
11. Dan Simmons, Drood, traducere de Mircea Pricăjan, Editura Nemira, 2012
Am amintit deja bucătăria victoriană. Acest roman de Dan Simmons, care-i are ca protagoniști pe Charles Dickens și pe Wilkie Collins (autorul romanelor Femeia în alb și Piatra lunii, acesta din urmă socotit primul roman polițist în limba engleză), conține câteva scene elocvente despre ce înțelegeau victorienii printr-o masă copioasă:
„Dintr-un coş mare aşezat pe zid, Dickens a scos ca prin magie calcan prăjit şi merlan cu sos de creveţi, biscuiţi şi pate, o pereche de păsări bine prăjite la grătar, despre care la început am crezut că erau pui de porumbel, dar apoi mi-am dat seama imediat că erau doi fazani mici şi apetisanţi (peste care Chelnerul Dickens a turnat sos cu artă), apoi vase ca nişte polonice pline cu pulpă de oaie la cuptor cu ceapă fiartă şi cartofi aurii, totul urmat de budinci. Alături de mâncare a venit un vin alb răcoritor – pe care Dickens, devenit acum somelier, l-a destupat şi turnat cu multă emfază în timp ce ne aştepta opiniile, bătând din pleoape şi ţuguindu-şi buzele – şi apoi o sticlă mare de şampanie încă în frapiera cu gheaţă.”
Și încă una:
„În seara aceea am decis să iau o masă relativ uşoară, aşa că am comandat două tipuri de paté, supă, câţiva homari dulci, o sticlă de şampanie seacă, o pulpă de miel împănat cu stridii şi cepe mărunţite, două porţii de sparanghel, nişte carne de vită înăbuşită, o bucată de crab cu sos şi o garnitură de ouă. (...) În seara aceasta, nu mă puteam decide între două deserturi, aşa că – urmând exemplul lui Solomon – le-am ales pe amândouă: şi laptele de pasăre, şi budinca de mere bine coaptă. Şi o sticlă de porto. Şi cafele.”
12. Han Kang, Vegetariana, traducere de Iolanda Prodan, Editura Art, 2016
Cine are stomac pentru filmele coreene se poate încumeta să citească și acest roman (Man Booker International Prize 2016) în care renunțarea la carne te aruncă direct în Kafka.
13. Robin Sloan, Sourdough (2017)
Sunt fanul lui Sloan de când am citit Mr. Penumbra's 24-Hour Bookstore (2012), un thriller conspiraționist dedicat bibliofililor și pasionaților de jocuri video. Sourdough este a doua lui carte, plasată de această dată în lumea decadentă și high-tech a cooking-ului contemporan.
Imagine principală de Jonny Lindner, via Pixabay
