Tocmai încheiem azi prima vară pandemică pe care o prindem împreună, toți cei aproape 8 miliarde de locuitori ai planetei lui 2020. În ultimele luni, prezența invizibilă a coronavirusului a schimbat lucruri din viețile noastre de care, până nu demult, ne bucuram fără să le punem la îndoială: apropierea față de ceilalți, de pildă, sau libertatea de a călători prin lume, ca și când ar fi fost a noastră, fără restricții.
Dincolo de costurile uriașe ale pandemiei, ne putem gândi și la cele câteva transformări pe care am fost nevoiți să le invităm în viețile noastre și care, până la urmă, se pot dovedi benefice. De la cei norocoși care au putut încetini o vreme ritmul vieții și al muncii, până la o atenție mai mare față de vecinătate, din moment ce harta călătoriilor noastre s-a îngustat semnificativ sau definitiv.
Împreună cu prietenii de la Cărturești, am pregătit câteva recomandări de cărți de călătorie: pentru cei care anul ăsta n-au avut parte de vacanță și le e dor de drum, pentru cei care au așteptat extrasezonul pentru a evada câteva zile ceva mai departe de casă, pentru cei care, indiferent cât ar sta pe drum, nu se satură de călătorie.
Stradă cu sens unic
„Această carte este o stradă”. Așa începe Christian Ferencz-Flatz prefața ediției în limba română a volumului Stradă cu sens unic. E o stradă pe care totul este observat microscopic, de la arhitectură la prezența din ce în ce mai agresivă a însemnelor publicitare pe străzile Berlinului anilor 1920. Așa cum scrie Susan Sontag în prefața ediției în limba engleză (publicată în 1978), Benjamin are o fascinație față de miniatural. Ea o explică drept dorința refugiatului (dar și a călătorului perpetuu, două categorii cărora Benjamin le aparține pe deplin) de a-și purta lumea tot timpul cu el.
În prima ei ediție, cartea a fost publicată sub formă de broșură, cu litere care evocau aspectul flamboiant al reclamelor. Montajul era un colaj fotografic, cu majuscule din titluri de ziare, texte publicitare și anunțuri ale oficialităților. E importantă precizarea, pentru a înțelege în ce măsură această carte chiar e o stradă. În epocă, unii cronicari au interpretat-o în absența acestei chei de lectură, unul fiind convins, chiar, că titlul în limba germană denotă traseul unui tren, iar titlurile aforismelor sunt stațiile acestuia. (La momentul publicării, noțiunea de stradă cu sens unic fusese introdusă în Germania doar de câteva luni.) În fapt, titlurile sunt textele orașului care-ți fură privirea: „Benzinărie”, „Nu rupeți plantele!”, „Afișajul interzis!”. Strada are sens unic, pentru că ea merge înainte fără posibilitatea unei întoarceri. Astfel, Benjamin punctează marota iconoclastă a modernismului și declinul experienței de lectură în sensul ei tradițional. Percepția, după cum punctează Ferencz-Flatz, s-a mutat dintre paginile cărții în stradă, în oraș, pe strada cu sens unic, care merge întotdeauna în prezent. (Ioana Pelehatăi)
„Munca la un bun text scris se petrece pe trei niveluri: cel muzical, unde este compus; cel arhitectonic, unde este construit; și, în cele din urmă, cel textul, unde este țesut.”
„La urma urmei, ce face ca reclamele să fie superioare criticii? Nu ceea ce spune neonul roșu în mișcare - ci luciul flăcării pe care-l reflectă pe asfalt.”
„Expresiile celor ce se plimbă printr-o galerie de artă arată dezamăgirea nedisimulată față de faptul că găsesc acolo doar tablouri.”
„Într-o idilă amoroasă, majoritatea caută o patrie eternă. Alții, dar foarte puțini, o călătorie eternă. Aceștia din urmă sunt melancolicii, care resping contactul cu pământul matern. Ei caută persoana care va ține departe de ei tristețea patriei. Acelei persoane îi vor rămâne fideli.”
Continentul uitat. America micilor orașe
Am fost mereu fascinat de lumea orașelor mici americane, pe care le-am descoperit prin filme & seriale, dar și prin intermediul romanelor. Mi-e greu să descriu exact de unde vine fascinația asta, e ceva ce ține de atmosferă, și când spun asta mă gândesc în primul rând la „banalitatea” și monotonia vieții din Midwest, și mai puțin la forfota de pe Coasta de Est și cea de Vest. În urmă cu câțiva ani am avut ocazia să trăiesc într-un orășel din nordul Michiganului și mai apoi să călătoresc prin diferite locuri din Wisconsin, Minnesota și Illinois, și așa am descoperit că America din filme și din cărți seamănă foarte bine cu cea reală. Mi-ar fi plăcut să fac un tur mult mai lung prin astfel de orășele uitate de lume, dar până atunci mă mulțumesc cu cartea lui Bill Bryson, Continentul uitat. America micilor orașe.
După o perioadă lungă petrecută în Anglia, Bryson se întoarce în orașul lui natal, Des Moines, Iowa, de unde pornește într-o lungă călătorie cu mașina prin 38 de state (de-a lungul a 14.000 de mile). Tonul autorului, în timp ce trece prin zeci de orașe aruncate în pustiu (și care arată toate la fel), e unul cât se poate de tăios și plin de sarcasm. E tonul omului care încearcă să-și redescopere țara după o lungă absență, și care nu se ferește să facă observații acide despre tot ce vede în jur. În același timp, Continentul uitat este un fel de mini-cronică a unei lumi pierdute, afectată de șomaj, poluare și gentrificare, și care nu mai are nicio legătură cu proiecțiile glorioase din America anilo ‘50. Chiar dacă au trecut câteva decenii de la apariția cărții, tema rămâne una importantă, mai ales azi, când se vorbește din ce în mai mult despre transformările & rolul micilor orașe în epoca Trump. Singurul lucru pe care i l-aș reproșa lui Bryson e că uneori stilul lui devine prea sec și îmbibat de nemulțumiri, și îmi dă impresia că îi scapă „poezia” acestor orășele, care par să fie mult mai misterioase și mai complexe decât ne imaginăm. (Ionuț Sociu)
„Aproape că nici nu mi‑am dat seama când am ieşit din Kentucky. Statul se îngustează la extremitatea sa vestică, iar eu treceam acum printr‑o zonă care avea doar 65 de kilometri lăţime. Cât ai clipi, dacă ne raportăm la durata obişnuită a călătoriilor în America, am ajuns în Tennessee. Nu se întâmplă adesea să poţi trece printr‑un stat în mai puţin de o oră, iar Tennessee nu avea să mă reţină mult mai mult. E un stat cu o formă bizară, ca de cărămidă olandeză, şi se întinde pe mai bine de 700 de kilometri de la est la vest, dar pe numai 190 de kilometri de la nord la sud. Peisajul era similar cu cel din Kentucky şi Illinois – un ţinut agricol nedefinit, împânzit de râuri, dealuri şi habotnici –, dar am fost surprins, când am oprit ca să iau prânzul la un Burger King din Jackson, de cât de cald era. 28 de grade, conform unui panou de pe clădirea băncii drive‑in de peste drum, cu 11 grade bune mai mult decât fusese în Carbondale în acea dimineaţă. Evident, încă mă aflam în Centura Bibliei. Pe un panou din curtea unei biserici învecinate scria hristos e răspunsul. (Întrebarea, desigur, este: Ce spui când îţi dai cu ciocanul peste degete?) Am intrat la Burger King. O fată de la tejghea m‑a întrebat: — Po’ sî ti-ajut?
Intrasem în altă ţară.”
La ce se gândește un antropolog contemporan în concediu? Cartea lui Vintilă Mihăilescu, Hotel Ambos Mundos: Scurt eseu de antropologie borgesiană dă un răspuns personal la această întrebare - nu fără niște detururi teoretice, însă unele ușor de înghițit și care oferă o introducere bună în subiectele fierbinți ale științelor sociale. Hotel Ambos Mundos are ca punct de plecare vacanța all inclusive în Cuba a antropologului Vintilă Mihăilescu împreună cu familia sa. Așa cum era de așteptat, eseul nu te aruncă în fantezia unei vacanțe exotice în „comunista Cubă”, ci oferă o reflecție critică asupra acestei fantezii europene și istoria colonială a călătoritului/turismului.
Printre anecdote despre „safariuri”, despre poverty porn sau fumat, Vintilă Mihăilescu en vacance ne oferă trei tipologii ale turistului vestic într-o epocă dominată de individualism și de goana după experiențe „autentice”: Credinciosul, cel ce ia în serios și cu sfințenie Obiectivele Turistice și potențialul lor în parcursul de dezvoltare personală; Ateul, cel ce evită și strâmbă din nas la turismul mainstream ghidat de piață; Agnosticul, undeva între credincios și ateu (și unde se auto-încadrează și autorul). (Maria Persu)
„Nu, ei nu au nimic în plus, poate noi avem ceva în minus: propriul corp refulat, pe care ne străduim acum să îl recuperăm într-un mod compulsiv. Ne-civilizați, ei nu și-au pierdut corpul, le-a lipsit motivul. Ce-i drept, acest corp încorsetat al Europei a construit catedrale - ceea ce ar fi de prost gust să bagatelizăm și să trivializăm -, dar, într-un fel, s-a și pierdut pe sine în zidirea lor, precum Ana în mânăstirea lui Manole. De aceea, întâlnirea cu celălalt corp, cu dansul des-frânat al cubanezilor, de pildă, provoacă întoarcerea refulatului și trezește în noi nostalgia corpului pierdut.”
Scriitoarea și activista americană Maya Angelou spunea la un moment dat că oamenii vor uita ce ai zis sau ce ai făcut, dar nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă. Îmi amintesc și acum starea pe care am avut-o când am citit un fragment din cartea Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, scrisă de jurnalista Elena Stancu, cu fotografii de Cosmin Bumbuț. Era acum trei ani (între timp ei au împlinit 7 ani de când cei doi jurnaliști locuiesc într-o autorulotă, de unde lucrează și materialele publicate pe Teleleu), iar eu eram într-un avion. Nu mai știu unde mergeam și nici despre ce comunitate era vorba în text, dar parcă văd cum mi s-a strâns stomacul când am citit cum mai mulți oameni dintr-o casă împărțeau un ou sau câteva ouă ochiuri. (Am verificat ulterior, era o familie de zece persoane din comuna Mironeasa, județul Iași, care avea la masă doar trei ouă).
Cartea asta te duce prin comunitățile pe care Elena Stancu și Cosmin Bumbuț le-au documentat timp de 4 ani, de la Corcova, la așezările Cubei, de la un penitenciar din Baia Mare la un camping din Grecia. În același timp, te ghidează prin procesul lor de lucru: îți arată felul în care s-au apropiat de personajele poveștilor lor și ce implică aceste relații - să fii jurnalist e în același timp, un blestem și o binecuvântare.
La sfârșitul cărții, Elena scrie că nicio publicație nu le finanțează proiectele. Mă bucur că situația s-a schimbat de-atunci și că ziarul Libertatea îi sprijină financiar și editorial și că astfel reportajele lor despre românii din diaspora ajung la milioane de oameni.
Mircea Cărtărescu scrie pe coperta cărții Acasă, pe drum. 4 ani teleleu că Elena și Cosmin sunt eroii lui. Nu sunt de aceeași părere, eu cred că nu jurnaliștii, ci oamenii care ne primesc cu atâta generozitate în viețile lor pe noi, oamenii care am avut privilegiul să avem această meserie, sunt adevărații eroi. Elena și Cosmin sunt însă, cu siguranță, printre cei mai curajoși jurnaliști din România. (Delia Marinescu)
„Alexandra, care are acum 17 ani, s-a băgat de multe ori între părinții ei ca să-i despartă când se băteau. Adolescenta are trăsături frumoase și corp zvelt, cu mijloc subțire. Are picioarele latre, obișnuite să calce desculțe, și mâini mari, cu unghii înnegrite de muncă. Când începeau certurile, ea îi scotea pe frații mai mici în curte sau, dacă era frig, îi ducea în camera cealaltă și dădea drumul la televizor. „Plângeam și fugeam afară, nu puteam să stau în casă să mă uit la dânșii. Ieșeam cu frații mei și îi puneam să se joace, dar eu nu puteam să mă joc cu ei, ori intram înapoi în casă, ori mă uitam pe ușă la dânșii.”
Jurnal de călătorie. Rusia
Sunt de câțiva ani mereu pe drum. Când sunt în mișcare, nu contează în ce direcție, nepotolita mea sete luciferică se liniștește. Jurnalul ăsta mi-a ținut de sete ca un drum lung prin niște locuri pe care visez să le explorez și eu cu anii. În poveștile din cele trei călătorii din Rusia Sovietică făcute între 1925 și 1930, Kazantzakis împletește ce a văzut cu ce a simțit într-un mod savuros, nepretențios. Imensul spațiu ex-sovietic, în care a petrecut doi ani în total, ajunge la noi prin poveștile oamenilor pe care scriitorul grec îi întâlnește și prin gândurile care îl însoțesc pe drum. (Ioana Cîrlig)
„Noapte, ploua, trenul pornise. În fața mea stătea un ins de vârstă mijlocie, îmbrăcat muncitorește - bluză cu centură de piele, încălțăminte înaltă, grosolană, capul ras. Am făcut cunoștință: era profesor la Universitatea din Kiev. Am vorbit despre Rusia și Grecia. El visa să se-nvrednicească într-o bună zi să vadă lumina Greciei, eu îmi împlineam în ziua aceea visul de-a pătrunde în nordul întunecat, în ținutul zăpezilor. Am zâmbit amândoi cu gândul la nesătula, mereu nemulțumita fire a omului, care întotdeauna își dorește ceea ce nu are, și cu bucurie am ajuns la concluzia că tocmai pe această nepotolită sete luciferică, pe această incurabilă nefericire, se sprijină toate speranțele și cuceririle omului.”
Cartea asta nu e despre drumuri sau plecări spectaculoase, nici despre escapade de-o clipă în afara vieții care ne este deja la îndemână. Nu plecăm cu mintea dincolo de problemele noastre, nu le dăm peste nas cu o fantasmă lucioasă. Privim viața la îndemână în față, dar cu o doză în plus de contemplare și curiozitate, fără de care poate că am renunța la luptă.
În volumul ei de proză scurtă, Lavinia Braniște călătorește în jurul temelor deja familiare celor care i-au citit cărțile: despre cum e să fii invizibil, despre neputință, eșecul în relații și nihilismul unor joburi fără promisiuni sufletești. Călătorești și tu cu ea prin evenimentele mărunte ale fiecărei zile, care parcă au ceva magic odată ce prind viață în cuvintele autoarei. (Venera Dimulescu)
„Înainte de gară era autogara, băgată sub un pod. Microbuzele stăteau aliniate, numele destinațiilor scrise mare cu roșu pe ele: Galați, Iași, Brașov, București, Constanța. Pe deasupra uruiau tramvaie. Toamna, acolo se vindeau legume angro, camioane cu varză, cartofi și gogoșari, izgonite din piețele mici, unde încurcau pe toată lumea, stăteau zi și noapte cu ușile remorcilor larg deschise. În fața ușilor, adică la fundul camionului, una sau două persoane stăteau în scaune de plastic, înfofolite în pături, și păzeau marfa. Puteai să pleci la orice oră. Să zgâlțâi ușor pe cineva și să ceri să-ți cântărească un sac. Asta dacă nu te simțeau mai întâi câinii. Piața de sub pod și autogara pluteau într-un ocean de câini.”
Cele mai frumoase istorii
Disclaimer: nu m-am apucat de citit Istoriile lui Herodot cu ochi de istoric și cu setările de fact checking activate. Ci, înainte de toate, am căutat în ele crâmpeie din lumea pe care a prins-o unul dintre primii (și cei mai mari) povestitori ai lumii). Impulsul de a citi texte scrise în secolul V î.Hr. l-am prins din Călătorind cu Herodot, un volum minunat cu însemnări de călătorie al jurnalistului polonez Ryszard Kapuściński. Pentru el, așa-numitul „părinte al istoriei” (sau, după alte surse, „părinte al minciunii”) ar fi fost primul reporter cunoscut al lumii.
Cu notele-astea de subsol la mine, m-am afundat în lumile dispărute despre care scrie Herodot, un grec dintr-o familie înstărită care se mândrea că-n timpul vieții a călătorit prin toată lumea cunoscută pe atunci grecilor. Am străbătut țări și orașe despre care s-au păstrat azi doar informații vagi, printre lydieni, eneți, chaldeeni, mezi, driopi, moloși și nenumărate alte popoare și seminții despre care știm atât de puțin, încât par personaje de lumi fantastice. De altfel, asta e una dintre revelațiile pentru care-i sunt recunoscătoare lui Herodot: privite de la foarte mare distanță, toate întâmplările vieților noastre de-acum, care ne amețesc în vortextul și importanța lor crucială de moment, vor părea într-un viitor foarte îndepărtat tragedii, comedii sau basme neverosimile.
Dincolo de asta, Istoriile sunt o excelentă resursă de informații, zvonuri & alte specii aflate pe tot spectrul adevărului, despre credințe, obiceiuri, instituții. Istorisirile despre nesfârșite cuceriri ale grecilor și perșilor, intrigile și războaiele dintr-un veritabil Game of Thrones de dinainte de Hristos, sunt ocazii de a trage cu ochiul la viețile obișnuite peste care, la mare distanță în timp, trăim noi astăzi. La relațiile de putere și transgresările lor, la transformările sistemelor politice, la oracolele și ficțiunile pe baza cărora puteau fi nimicite orașe întregi (cum se vor citi, oare, peste 2000 de ani, relatările despre cum, în zilele noastre, fake news erau folosite pentru a bruia alegeri?). În același timp, Istoriile lui Herodot, disponibile într-o ediție impecabilă tradusă la Humanitas sau la liber, în engleză, sunt o călătorie înapoi la rădăcinile cunoașterii cu care operăm azi, către primele cuvinte, nume și noțiuni ale căror sensuri originare le-am uitat cu totul. Și tot la Herodot am descoperit tehnici de arta povestirii pe care abia mult mai târziu, în zilele noastre, postmodernii au început să le pună la treabă în cărțile lor. (Andra Matzal)
„Cu jocurile ce le iscodiseră, ei [lydienii] luptau împotriva foamei în felul următor: din două zile, una și-o petreceau jucând toată vremea jocuri de noroc, ca să-și ia gândul de la mâncare; ziua următoare, mai luau câte ceva în gură, întrerupând jocul. Și tot așa au viețuit timp de optsprezece ani.”
