Pe 27 ianuarie a fost Ziua internațională de comemorare a victimelor Holocaustului. Cu acest prilej, pentru cei interesați de literatura ficțională și nonficțională scrisă pe marginea acestui eveniment traumatic al secolului trecut, am întocmit o listă de cărți. Ordinea nu este valorică; am ales-o pentru a construi un cadru narativ.
Cărți scrise în română:
6. Oliver Lustig, Dicţionar de lagăr (1982)
Imediat după 23 august 1944, urmând răsturnării regimului Antonescu, în presa românească s-a vorbit pe larg despre ororile participării statului român la Holocaust. Însă destul de repede astfel de discuții au devenit selective: în reflectarea Holocaustului de-a lungul perioadei comuniste, rolul Germaniei și al Ungariei horthyste (care controlase Ardealul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) l-au acoperit aproape cu totul pe cel al României (care avea, totuși, pe conștiință o cifră de ordinul sutelor de mii de evrei și romi). Pe scurt, culpa României a fost externalizată sau lăsată exclusiv pe seama câtorva elemente legionare sau antonesciene, „vândute” Germaniei hitleriste; larga participare românească, atât prin structurile statului, cât și prin nenumărați voluntari particulari care au profitat de spolierea și asasinarea evreilor, a fost uitată convenabil.
O excepție relativă: paginile din romanul Delirul de Marin Preda (1975) dedicate rebeliunii legionare din ianuarie 1941 (urmată de un pogrom). Cărțile lui Oliver Lustig sunt reprezentative pentru tot acest proces. Lustig era din Cluj, deci avea „avantajul” de a fi fost deportat la Auschwitz (în 1944) nu de statul român, ci de Ungaria aflată sub ocupație germană. Pe de altă parte, deși sunt afectate de această parțialitate, precum și de o serie de clișee între timp depășite ale perspectivei marxiste asupra Holocaustului, scrierile lui Lustig rămân o mărturie importantă. Recomand în special Dicţionar de lagăr (1982), reeditat sub titlul Limbajul morţii în 1990 – un dicționar tematic al lagărelor de concentrare.
5. Ioan Grigorescu, Obsesia (1960)
O lectură complementară cărților lui Lustig, Obsesia e un volum de nuvele plasate într-un spațiu comun – lagărul de la Auschwitz. Într-unul dintre aceste texte, Ringul (ecranizat în 1985 de Sergiu Nicolaescu, după un scenariu de Grigorescu, mai cunoscut prin seria de reportaje TV Spectacolul lumii), un fost deţinut îşi reîntâlneşte torţionarul, după terminarea războiului, sub chipul adversarului din cadrul unei gale de box.
4. Camil Baciu, Grădina zeilor (1968)
O capodoperă a literaturii de imaginație din România, din păcate insuficient cunoscută, Grădina zeilor brodează în jurul unui motiv science fiction clasic – contactul omenirii cu o civilizație extraterestră superioară – un roman inspirat de suprarealismul lui Marc Chagall (la ale cărui tablouri cu oameni zburători se fac trimiteri). Contele de Droitdieu, un alien cu idei nietzscheene, urmărește un program de inginerie globală care ar duce la transformarea radicală a conceptului de om. El reapare în ultima parte a cărții în chip de baron de Richtegott, conducătorul unui lagăr de exterminare din Polonia în cel de-al Doilea Război Mondial.
3. Norman Manea, Întoarcerea huliganului (2003)
La cinci ani, în 1941, Norman Manea a fost deportat cu familia în Transnistria. Acest eveniment a fost prelucrat ficțional în câteva povestiri (Puloverul, Ceaiul lui Proust, Nunțile) din volumele Noaptea pe latura lungă (1969), Primele porţi (1975) şi Octombrie, ora opt (1981), scrise, din pricina cenzurii, suficient de obscur pentru ca problema responsabilității românești în Holocaust să plutească în vag. Ceaiul lui Proust, de pildă, este o variaţie pe motivul madlenei din În căutarea timpului pierdut: prizonierii îşi imaginează că beau ceai îndulcit uitându-se la un cub de zahăr, rămăşiţă fetişizată a vieţii de dinainte de deportare. Nunţile este o critică a standardizării limbajului prin care este descris retrospectiv Holocaustul. Un copil supravieţuitor este obligat de adulţi să înveţe pe dinafară şi să recite în cadru festiv un discurs despre experienţa traumatică pe care o trăise. Numai că discursul, redactat într-o limbă de lemn, corupe trauma originară transformând-o într-o caricatură. Ironia lui Manea e cu atât mai apăsată și mai amară cu cât discursul personajului său se bucură de succes şi ajunge să fie recitat pe la nunţi, în cadrul programului distractiv.
Dar capodopera lui Manea rămâne romanul (sau autobiografia, cum a fost prezentată în SUA) Întoarcerea huliganului (2003). În prima parte a cărții sunt rememorate „iniţierea” din Transnistria, o scurtă experienţă de utemist, detaliile unei cariere apatice de inginer constructor, câteva amoruri, începuturile carierei literare, intrarea în vizorul Securităţii, plecarea în Europa şi după aceea în SUA (plecare parţială, întrucât scriitorul rămâne captivul limbii române, „casă a melcului” de care exilatul nu se poate desprinde). A doua întoarcere o reprezintă călătoria de douăsprezece zile în România anului 1997, marcată de fantasmele unei Securități care nu vrea (sau nu vor) să piară.
2. Mihail Sebastian, Jurnal. 1935–1944 (1996)
Apariția integrală a Jurnal-ului în 1996 (fragmente mai fuseseră publicate ici și acolo chiar în perioada comunistă, deși numele unora ca Mircea Eliade fuseseră înlocuite prin inițiale) l-a transformat brusc pe Sebastian dintr-un scriitor interbelic secund într-un star al actualității literare. Jurnalul reprezintă cea mai sistematică documentare, la nivelul vieții private, a întâlnirii dintre fascism (și/ sau antisemitism) și crema intelectualității interbelice, de la Nae Ionescu și Ion Barbu până la Mircea Eliade și Camil Petrescu.
1. Emil Dorian, Jurnal din vremuri de prigoană (1996)
Apărut în același an cu jurnalul lui Sebastian și acoperind cam aceeași perioadă (1937–1944), jurnalul lui Emil Dorian a rămas într-un con de umbră – nemeritat, pentru că dpdv documentar însemnările lui sunt la fel de importante. De fapt, Dorian urmărește mai minuțios și poate mai empatic decât individualistul Sebastian degradarea vieții evreilor din România sub impactul legilor rasiale. Explicațiile acestui insucces relativ sunt la îndemână. Veteran al Primului Război Mondial, unde participase în calitate de medic, Dorian a rămas – cu excepția acestui jurnal, continuat și în perioada comunistă – un scriitor cu totul modest, care frecventa fără mare succes cenaclul lui E. Lovinescu. În plus, nu avut glam-ul intelectual, social și erotic al lui Sebastian – nici prietenii suspuși ai acestuia, nici accesul la saloanele „lumii bune”, nici cuceririle lui.
Cărți (ne)traduse:
6. Daniel Mendelsohn, The Lost: A Search for Six of Six Million (2006)
În acest roman memorialistic (singurul încă netradus din lista de față), Daniel Mendelsohn, unul dintre cei mai buni critici de limbă engleză ai momentului, se întoarce în trecutul familiei sale în căutarea rudelor dispărute în Holocaust. Un soi de roman polițist proustian (Proust a tot fost amintit în recenziile cărții) în care primează nu căutarea făptașului, ci a victimelor.
5. Jonathan Littell, Binevoitoarele, trad. Vasile Savin, Editura RAO, 2009
Decidenții și executanții Holocaustului au lăsat în urmă nu puține memorii, jurnale, corespondență etc. Însă psihologia lor rămâne un mister aproape metafizic. Cum e posibil să fii nazist, cum e posibil să fi participat la Holocaust? La aceste întrebări răspunde romanul lui Jonathan Littel, Binevoitoarele (scris în franceză, deși autorul e născut în SUA, și premiat cu Goncourt în 2006). Un roman-frescă, derivat din arhetipurile tragediei antice și gândit pe o scară cum literatura franceză, confiscată de mărunți Patrick Modiano (apropo, și el un scriitor preocupat de Holocaust), nu mai văzuse de mult.
4. Jerzy Kosinski, Pasărea vopsită, trad. Elena Malnai, Editura Karpatia, 2005
Misha Defonseca, Printre lupi..., trad. Doina Popa Scurtu, Editura RAO, 2007
Literatura dedicată Holocaustului a cunoscut și fenomenul mărturiilor mincinoase. Există chiar exemple ilustre. După moartea din 2005 a lui Simon Wiesenthal, „vânătorul de naziști” cunoscut în toată lumea pentru contribuția la identificarea și judecarea a peste 1 000 de naziști între care Adolf Eichmann, două biografii (Guy Walters, Hunting Evil. How the Nazi War Criminals Escaped and the Hunt to Bring Them to Justice, 2009; Tom Segev, Simon Wiesenthal: The Life and Legends, translated by Ronnie Hope, 2010) au aruncat o lumină oarecum penibilă asupra unui aspect al bibliografiei acestuia: Wiesenthal n-ar fi trecut prin cele 12 lagăre în care pretindea că a ajuns și își exagerase propriul rol în acțiunea de identificare postbelică a naziștilor. Comentând biografia scrisă de Tom Segev, un articol din „The New York Times” observa caustic că Wiesenthal nu a fost Sherlock Holmes, cum îi plăcea să creadă, ci mai curând inspectorul Clouseau, personajul neîndemânatic din seria de filme Pantera roz, cu Peter Sellers în rolul principal. Totuși, Wiesenthal a mistificat, se pare, doar proporțiile: a fost deținut în lagăre de concentrare, a avut un rol important în arestarea lui Eichmann de către serviciile secrete israeliene. Ficțiunile lui se nășteau însă din exagerare; Wiesenthal îmbogățea realitatea, adăugându-i detalii și povești pe care nu le trăise el însuși. Segev a oferit o explicație: pe lângă remușcarea de a fi supraviețuit în timp ce atâția alții au murit, Wiesenthal avea o înclinație literară care îl împingea, irepresibil, să spună povești bune. Altfel spus, Wiesenthal întruchipează în aceeași persoană și martorul, cel care a trăit un eveniment și lasă o mărturie asupra lui, și scriitorul – autorul de ficțiune, romancierul, cel care nu a trăit evenimentul în chip nemijlocit, dar îl inventează prin puterea imaginației, pornind de la o oarecare bază documentară. Ca martor al Holocaustului, Wiesenthal a simțit insuficiența faptului de a fi doar martor și a încercat – poate involuntar – să compenseze această insuficiență prin ficțiune.
Pasărea vopsită de Jerzy Kosinski (apărut în Polonia în 1965) și Printre lupi... de Misha Defonseca (publicat în 1997 în SUA; semnătura este un pseudonim ales de scriitoarea de origine belgiană Monique de Wael) fac parte, deși într-un alt sens decât Wiesenthal, din acest fenomen complex care este întâlnirea dintre memorie și ficțiune. Ca romane, amândouă sunt scrieri valide. Însă ele au fost prezentate ca „memorii”, ceea ce le transformă în falsuri. Dar e suficient să le considerăm „doar” romane pentru ca validitatea lor să fie recuperată (din păcate, cartea lui Kosinski s-a descoperit că era și plagiată parțial, ceea ce complică și mai mult discuția).
3. Art Spiegelman, Maus. Povestea unui supravieţuitor, traducere de Cristian Neagoe, Editura Art, 2012
Auschwitz în benzi desenate: evreii sunt şoareci, iar naziştii pisici. Premiul Pulitzer în 1992.
2. Primo Levi, Mai este oare acesta un om?, trad. Doina Condrea Derer, Polirom, 2004
Primo Levi, italian evreu deportat la Auschwitz, a dat o expresie remarcabilă în cărțile scrise după eliberarea din lagăr calității de martor al Holocaustului: „Nu suntem noi, supraviețuitorii, adevărații martori. Noi, cei care am supraviețuit, suntem o minoritate nu numai redusă, ci și anormală: suntem cei care, prin prevaricațiune sau abilitate sau șansă, nu am atins capătul. Cel care l-a atins, cel care a văzut Gorgona, nu s-a mai întors pentru a povesti, sau s-a întors mut; dar sunt ei, «musulmanii» [„musulmani” era numiți prizonierii transformaţi în zombi de regimul lagărelor de concentrare], cei striviți, martorii integrali, cei a căror depoziție ar fi avut o semnificație generală. Ei sunt regula, noi excepția… Noi, ocrotiți de șansă, am încercat, cu mai multă ori mai puțină pricepere, să povestim nu doar destinul nostru, ci și pe al celorlalți, adică al celor striviți; dar a fost un discurs «pe seama unor terți», relatarea unor lucruri văzute de-aproape, însă nu trăite propriu-zis”.
O lectură complementară capodoperei lui Levi este cartea lui Giorgio Agamben Ce rămâne din Auschwitz. Arhiva şi martorul (Homo Sacer III) (traducere de Alex Cistelecan, Editura Idea, 2006) – o interpretare a modernității din perspectiva lagărului de concentrare.
1. Anne Frank, Jurnalul Annei Frank. 12 iunie 1942–1 august 1944, trad. Gheorghe Nicolaescu, Editura Humanitas, 2011
Anne Frank avea 13 ani când și-a început jurnalul în camera secretă din Amsterdam unde se ascundea de naziști împreună cu familia ei (familia era originară din Germania, însă se refugiase în Olanda ca urmare a persecuțiilor rasiale). Avea 15 ani când își încheie jurnalul, familia Frank fiind arestată în urma unui denunț (sau așa s-a crezut multă vreme). Avea 16 ani când a murit într-un lagăr nazist. Publicat în engleză în 1952 și cucerind prin amestecul de maturitate și inocență (amândouă prinse în „rama” unei povești tragice), jurnalul Annei Frank a devenit probabil cea mai faimoasă piesă testimonială asupra Holocaustului. Nu întâmplător, negaționiștii Holocaustului și-au concentrat eforturile asupra „demonstrației” că ar fi un fals.
Fotografie principală via
