O bună bucată a pandemiei, noi, iubitorii de cărți și de citit, ne-am îngrijorat că piața asta a plăcerilor tipărite va avea mult de suferit. De când cu era postmodernă, cartea „pe hârtie” pierdea deja cu 0 la 1 în fața digitalizării, care ne-a promis că ne vom salva copacii și plămânii dacă citim în format electronic.
În primul an de pandemie, piața de carte chiar a avut de suferit. La nivel european, din ce în ce mai multe țări raportau scăderi drastice în vânzări. În țări precum Portugalia, Spania și Italia, cifrele pierderii erau de peste 80%. În România, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală arată că în prima jumătate a anului 2020, 58% dintre respondenți au lecturat cărți în format fizic, față de numai 32% care o făceau în format electronic.
În 2021 am avut și mai multe motive să citim direct de pe hârtie. Am pregătit la redacție o listă (incompletă) cu cinci autori români care au scos cărți anul ăsta și care ne-au plăcut atât de tare încât vrem să vă somăm și pe voi să le citiți. Lista e numai bună pentru idei de cadouri, în caz că încă bâjbâiți printre opțiuni.
Nu te găsesc pe nicăieri e volumul de debut al Laurei Ionescu aka Luluts, care vine din publicitate cu super avânt pe piața non-ficțiunii de la noi. Luluts scrie cu un flow de invidiat despre mama ei pe care a pierdut-o în adolescență și de la care a moștenit forță, umor și poftă de cuvinte cu carul. Am simțit că am răsfoit un album foto al unei familii pe care deși n-o cunoșteam, am însoțit-o în vacanțele la Eforie, în bucătărie sau pe holuri de spital. Un album în care din ultimele poze e decupată persoana pe care o îndrăgisem cel mai tare, dar a cărei prezență de până atunci a fost atât de intensă încât în locul ei nu a rămas golul, ci plinul.
Spre deosebire de prietenii mei care mi-au spus că au citit cartea pe nerăsuflate, mie mi-a luat mai mult de o lună s-o termin. Și nu pentru că nu m-ar fi prins suficient, ci dimpotrivă, pentru că am vrut să prelungesc ritualul de a o auzi pe Luluts cum îmi spune povești despre mama ei înainte să adorm. (Delia)
„Cred că ne obișnuim cu răul. Dacă e acolo în fiecare zi, nici nu mai știi că e rău. Nu-i căzuse părul, ba chiar putea să și-l dea după ureche. Mama își tunsese întotdeauna părul scurt, ca să îi fie mai ușor să-l aranjeze. Mai ușor. Mama lupta pentru „mai ușor”. Nu pentru mai mult, nu pentru a avea sau alte lucruri pe care și le doresc alții. Ea eficientiza ceea ce nu conta ca să se bucure mai mult de ceea ce conta. Famila.”
Lavinia Braniște ne-a obișnuit ca fiecare scriitură a ei să fie o scufundare în cele mai intime colțuri ale sinelui. Cartea asta, apărută în acest an, e un efort de auto-cunoaștere într-un mediu în care individualitatea și stima de sine sunt în pericol de a fi dezintegrate: o relație toxică. În paralel cu radiografia relației și gesturile care compun dinamica disfuncțională, am simțit nevoia aproape disperată a personajului feminin de a găsi printre cuvinte un colac de salvare care să-i amintească cine e și ce e mai bine pentru ea. Ce e atât de mișto în poveștile lui Braniște e tocmai faptul că vulnerabilitatea e mereu instrumentul cu care personajele sale înfruntă obstacolele în viață. Ca cititoare deja familiarizată cu textele ei, văd această instrumentare a vulnerabilității ca pe un statement. Și pentru că relațiile sunt ca niște oglinzi mai clare sau mai distorsionate prin care ne vedem unii pe alții, am ales două fragmente în care căutarea acestei oglindiri se intersectează cu propria percepție despre sine și feminitate. (Venera)
„N-am primit niciodată semnale din exterior că aș fi frumoasă, până la Victor. Acesta a fost universul nou pe care l-a deschis și pe care eu l-am primit cu puțin amuzament și multă curiozitate. În prezența lui am simțit că sunt femeie (pentru că mă instruia el), iar înainte și după el am fost doar eu, Maria. Uitându-mă acum în urmă, îmi dau seama că am locuit acest concept exact așa cum aș locui un spațiu nou, în care-mi aduc lucrurile, pe care mi-l apropriez, care începe să miroasă a mine, dar care rămâne gol în momentul în care plec de acolo”.
Și:
„Transformarea mea în femeie a venit la pachet cu dilema frumuseții interioare, pe care n-o vrea nimeni. Mie îmi trebuia frumusețe exterioară”.
„nu am deloc imaginație
doar o dorință continuă de expulzare
și o nevoie să plîng
în timp ce luna se înalță retezată
ca un copil pe umerii tatălui
care îl aruncă întruna în mare
și îi vezi mereu numai capul
o minge peste ape metalice
lungi
cînd vara e gata și toamna
vine în valuri
e bine să fii departe
prietenii mei cei mai apropiați
nu înțeleg plînsul
ei nici nu plîng vreodată
mă privesc ca pe o lună nouă
de care nu poți să te apropii
și pe care o ai în față tot timpul”
Am furat poezia asta de pe contul de facebook al Svetlanei Cârstean în 2019, când încă nu fusese publicată în volum, și am defilat cu ea de două ori în anul ăla, la o distanță de fix șapte luni între postări. E relevant, pentru că anii 2018, 2019, 2020, 2021 mi-au fost straniu împleticiți într-un fel de iubire, că altfel nu știu cum să-i spun, deși probabil nu este ăsta cuvântul. În iubirea aia (sau ce-o fi fost) s-a insinuat furia, apoi distanța și, în cele din urmă, o necesară tăcere. În tot acest timp, versurile Svetlanei, mai vechi sau mai noi, au traversat distanța dintre ea și mine, ajungând de fiecare dată acolo unde trebuie. Am amânat să țin în mână cartea asta, despre care știu de la autoare că a fost, la rândul ei, amânată de pandemie. A o atinge i-a confirmat forma concretă și finită; or, tocmai asta e cu mine și poezia Svetlanei Cârstean. Ea nu are început și nici sfârșit, nu mi se întipărește în memorie, ori de câte ori mă atinge înseamnă alt și alt ceva. E, însă, mereu o confirmare. O recunoaștere a felului particular, și, în același timp, împărtășit, în care iubesc și plâng și uit.
Pentru ca anii ăștia să aibă, totuși, un fel de copertă, 2021 mi-a adus din partea Svetlanei Cârstean nu doar publicarea volumului Sînt alta, ci și reeditarea titlurilor Floarea de menghină și Gravitație. Sunt cărți pe care eu le deschid aproape ca pe niște instrumente de divinație: simt când e nevoie de ele, las hazardul să aleagă o pagină și apoi citesc ce-a ales. E acolo liniște, limpezime și un acasă în cuvinte pe care nu l-am mai găsit în altă parte. (Ioana)
„Ca autor de jurnal Vancu capătă o voce, iar această voce este memorabilă”, spunea Mihai Iovănel referindu-se la primul volum din Jurnalul acestuia (Zodia Cancerului, 2012-2015). Recunosc că asta mi-a plăcut și mie la acel volum: vocea autorului și modulațiile care o definesc în funcție de trecerile de la un registru la altul.
Am regăsit toate astea și în al doilea volum (Răul, 2016-2020), prilej cu care îmi dau seama că acest Jurnal are un efect ciudat asupra mea: pe de o parte, experiența lecturii e una liniștitoare, de parcă realitatea însăși se mai domolește și mă lasă să respir, pe de altă parte e și ceva care mă dă peste cap, mai ales în părțile unde Vancu pătrunde pe neașteptate în teritorii întunecate și labirintice.
Și, până la urmă, asta și aștept de la un jurnal (și de la literatură în general): să văd cum autorul riscă ceva acolo și mă pune și pe mine, cititorul, față în față cu demonii mei.
Vancu vorbește despre locuri, oameni & proteste, dar vorbește mult și despre cărți & literatură aici, iar asta mi se pare a fi latura cea mai intensă a jurnalului. Obsesia lui livrescă (după cum o descrie același Iovănel) e atât de prezentă încât îți face o poftă nebună de citit & de scris - e genul de jurnal pe care mi-ar fi plăcut să-l descopăr și în liceu, atunci când tânjeam după povești-cu-adolescenți-miopi-și-alte-zboruri-în-bătaia-săgeții. (Ionuț)
„Deși e încă tânăr, veacul își produce scriitorii cult - din care se vor alege apoi câțiva scriitori-mit. În ciuda teoriilor despre epuizarea & moartea literaturii, după atâta axiomatică despre dezvrăjirea lumii - nici cea dintâi n-a murit, nici cea de-a doua nu s-a dezvrăjit. Literatura merge mai departe bine mersi & își face poveștile despre o lume la fel de revrăjită (Adică de hipnotică & de crudă.)”
Am luat contact cu poezia lui Florentin Popa pe când adunam subiecte pentru noul număr tipărit Scena9: „un tip din Cluj, o să vă placă”, cam așa l-a prezentat colegul Sociu. Popa locuiește în Florești, cunoscută drept cea mai mare comună din România, lucrează în IT, ca tot clujeanul, are spirit enciclopedic, ironie, tristeți și destul optimism pentru un român de 32 de ani.
Noul lui volum, „Dezintegrare”, a apărut la Editura OMG Publishing House anul ăsta și nu seamănă cu nimic din ce știam pe la noi: versurile lui sunt despre pixeli și ruine și manga și filme cu bătaie și covrigi de la lidl, despre momente ok, momente retry, momente cancel și momente abort. „Dezintegrare” e o incantație de secol 21, cu flow de hip-hop, și trebuie neapărat s-o citiți. (Vlad)
„Când voi intra în oraș nicio lumină
n-o să mai alerge, ci o să curgă încet ca
dintr-o seringă; cu glow nuclear de zinfandel magenta
se-nalță-n vârf de ac în spirale
ca amanite muscarii luminate de sânge și fosfor și sori
tremurând ca sfârcurile lui Arnold și Rambo și-ale mele
în ritm de recul de M60 la subsuori
o să văd totul cu timestamp și crosshair
film nocturn de acțiune din ochi roșu de pasăre
sunt băiatul din anii 80, cu țevile calde
și mănuși fără degete, și mâinile reci
și trag cocaină și lasere” (nocturnal)
