Ce înseamnă să te ratezi? Să nu-ți împlinești visurile? Să nu dai curs unei vocații arzătoare? Să renunți la marea iubire a vieții? Să alegi cariera în locul familiei (sau viceversa)? Să devii un paria, un marginal, „scursură a societății”, pentru care zilele se petrec într-o ceață a creierului, cu singurul scop de a te aduce cu un milimetru mai aproape de moarte? Sau să te complaci într-o viață perfect banală, mică, anostă, neremarcabilă - genul de viață din care nimeni nu ar putea produce un panegiric cu întorsături strălucitoare de frază? Or, dimpotrivă, să renunți voit la viață?
Eșecul și ratarea ne fascinează, probabil, pentru că într-o mai mică sau mai mare măsură toți le resimțim pândindu-ne după gard, zâmbindu-ne fermecător, în timp ce noi ne preocupăm cu planuri, probleme și scopuri mărețe. O voce pe care de cele mai multe ori o amuțim ne șoptește că ratatul poate fi oricare dintre noi. Invizibilul. Exclusul. Deplorabilul. Opusul eroului care își încheie povestea la asfințit, părăsindu-ne în glorie, cu banii, iubirea și faima.
Literatura abundă de anti-eroi - iar în textele despre cei cinci pe care i-am ales mai jos, cu sprijinul prietenilor de la Cărturești, veți sesiza, poate, că cel mai des întrebuințat cuvânt e „compasiune”. Scriitorii s-au aplecat asupra eșuaților ca să ne arate că eșecul nu e finalul; sau că până și o viață „ratată” e una demnă de a fi povestită; sau să pună în pagină hazardul și lipsa de logică a existenței, care uneori fac ca socoteala măreață de acasă să n-aibă nimic în comun cu cea brutală din târg. Alcoolici, mediocri, supărați pe lume, înghițiți de istorie, ratații noștri vorbesc cu toții despre umanitate. Aia ne-strălucitoare, dar pe care-o purtăm cu toții în noi.
Fără un sfanț prin Paris și Londra
Fără un sfanț e o călătorie din care nu te poți opri, odată ce-ai început-o. Nimerești direct în mahalalele Parisului de la sfârșitul anilor '20, unde simți toate mirosurile, culorile și gusturile, și tragi cu urechea la conversațiile care umplu bistrourile și hostelurile mizerabile la orice oră. Orwell te face flâneur din prima pagină, dar nu prin hotspoturile boemei intelectuale, ci prin „orașul luminilor” așa cum îl trăiesc oamenii care-și duc viețile de pe azi pe mâine, din slujbe precare și haine amanetate. Pentru o vreme, printre ei se numără și Orwell, care se angajează ajutor de bucătar în măruntaiele încinse ale unui hotel, unde muncește 14 ore pe zi. De aici, pleacă plin de elan la Londra, unde mirajul patriei-mamă îl farmecă prin speranța unei vieți prospere și decente. În schimb, odată ajuns în orașul-mașinărie, îi cunoaște cotloanele având drept călăuză un bărbat rămas pe drumuri, care vorbește ore-n șir doar despre rușinea pe care-o poartă cu fiecare pas, spre fiecare chiștoc recuperat de pe trotuar. Inventarul marginalilor, populat cu chelneri, cârpaci și boemi scăpătați, se completează cu vagabonzi, pentru care acasă este strada, și pentru care marile metropole joacă după alte reguli și alte geografii.
Despre toți acești oameni pe care societatea îi pune la grămadă în sertarul rataților, Orwell scrie cu nesfârșită empatie, fiindcă printre ei se numără și el o vreme. De la egal la egal, cu buzunarele goale, înfometat, dar atent la fiecare detaliu, pe care-l va consemna în prima lui carte. Dacă nu l-ați cunoscut încă pe Orwell reporterul, începeți de aici, iar apoi continuați cu un drum prin propriile orașe, dar împrumutând privirea pe care v-a deschis-o el. (Andra Matzal)
„Era amuzant să mă uit în jur, la spălătoria mică și jegoasă, și să mă gândesc că doar o ușă dublă ne desparte de sala de mese. Acolo stăteau clienții în toată splendoarea - fețe de masă impecabile, glastre cu flori, oglinzi și cornișe aurite și heruvimi pictați; iar aici, la un metru și ceva de ei, ne aflam noi, cu mizeria noastră dezgustătoare. Nu era timp să măturăm podeaua până seara, și lunecam unii pe lângă alții într-un amestec de apă cu săpun, frunze de salată, bucăți de hârtie și mâncare călcate în picioare. Doisprezece chelneri, cu hainele date jos și subsuorile transpirate, stăteau la masă și amestecau salate, băgându-și degetele mari în castroanele cu smântână. Camera avea un miros puturos și amestecat, de mâncare și sudoare.”
Cartea scriitorului american Salinger a fost o lectură obligatorie în școală pentru mulți dintre noi. Să o recitesc la 30+ m-a făcut să-mi dau seama că, în adolescență, n-am înțeles nimic din ea.
Holden, care te invită în lumea lui povestită la persoana întâi, are profilul unui anti-erou la vârsta adolescenței. Din tot ce-ți spune despre experiențele și oamenii din viața lui, pare că a ocupat rolul hater-ului de serviciu: lumea e văzută printr-un filtru al apatiei și al dezgustului existențial. Pe parcursul lecturii, vezi care sunt forțele interioare care îl conduc către perspectiva asta caricaturizată a mediului înconjurător: nesiguranța de sine și auto-critica excesivă. Holden este, în primul rând, propriului hater, care nu-și găsește locul în comunitate. Citindu-l la o vârstă la care am trecut demult de adolescență (doamne, ce bine!), nu pot să simt altceva decât compasiune. (Venera Dimulescu)
„Deși era așa târziu, la Ernie’s stătea lumea ca sardelele. Cei mai mulți clienți erau ori cretini de liceu, ori cretini de colegiu. Aproape toate școlile de pe lumea asta termină mai repede pentru vacanța de Crăciun, toate, mai puțin școlile unde merg eu. De atâta aglomerație, de-abia aveai loc să-ți lași haina la garderobă. Totuși, înăuntru era destul de liniște, pentru că la pian cânta Ernie. Parcă era ceva sacru, doamne, când se așeza el în fața pianului. Nimeni nu-i mai bun ca el. În afară de mine, mai așteptau mese vreo trei perechi, care se înghionteau și se ridicau pe vârfuri ca să îl zărească, măcar, pe Ernie în timp ce cânta. (...) Băga niște floricele prostești și de paradă în notele înalte și o groază de alte artificii din alea care mă emoționează de-mi dau lacrimile. Dar ar fi trebuit să auziți publicul când a terminat. Îți venea să vomiți. A înnebunit toată lumea. Erau fix aceiași prostănaci care râd de se strică la film la chestii care nu-s amuzante. Jur pe ce-am mai sfânt, dac-aș fi pianist sau actor sau ceva de genul și toți prostănacii ăștia m-ar crede grozav, cred c-aș muri. Nici măcar nu mi-aș dori să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna la ce nu trebuie.”
Dragul de Pnin, săracu’ de el. Un vestigiu din Rusia pre-bolșevică, rătăcitor prin Europa Centrală și apoi aruncat de război în America. Comic de incapabil să învețe engleza. Profesor universitar mediocru, absent și distrat, forțat de împrejurări să predea rusa, din ale cărei gramatici evadează în poezie ori de câte ori poate, în fața studenților mai mult sau mai puțin dezinteresați. Tragic îndrăgostit de o femeie care-i face, în repetate rânduri, clar că nu e interesată de el decât ca posibilă sursă de venituri. Maimuțărit de colegi, morocănos, inabil, nostalgic. Nu ai cum să nu-l iubești, compătimindu-l. Și, odată ce închizi cartea, nu ai cum să nu vrei să afli care-s legăturile dintre ficțiune și istorie--ai citit, totuși, un Nabokov. Știi (sau intuiești, dacă ești la prima experiență nabokoviană) că în text s-au ascuns referințe literare și istorice, limbaj codat din vernacularul propriu autorului, trimiteri către alte cărți ale lui. O fi Pnin un ratat, dar, pentru că a fost creat de strălucitul prozator ruso-american, e cu siguranță mult mai mult de-atât.
Pentru Nabokov, Pnin a fost un respiro. Încheia romanul Lolita, a cărui scriere îi provocase nenumărate anxietăți și al cărui Humbert Humbert îl purtase prin tenebrele atracției sexuale, deci avea nevoie de un contrapunct comic. Așa a luat naștere Timofei Pavlovici Pnin, ca o „scurtă evadare însorită de sub vraja insuportabilă (a Lolitei)”, după cum nota autorul într-o scrisoare către un prieten. În alte epistole, către editori, Nabokov îi asigura pe aceștia de probitatea morală, puritatea, loialitatea și caracterul ireproșabil al personajului - care, însă, nu reușește să-și găsească un loc în noua lui lume din Statele Unite. Era, probabil, și modul în care scriitorul încerca să se asigure că nu va fi, la rândul lui, etichetat drept imoral pentru ceea ce (corect) avea să prevadă drept un scandal de proporții provocat de publicarea Lolitei.
Pnin a apărut în timp ce Lolita era interzis. Mai întâi foileton, în The New Yorker, apoi cu toate schițele-capitole adunate între coperțile unui singur volum. Era o structură neobișnuită la vremea respectivă, care i-a făcut pe primii critici să expedieze romanul drept o colecție de novelette; cu toate astea, deși optica se schimbă de la un capitol la altul, arcul narativ rămâne constant, iar schimbările de perspectivă, laolaltă cu ambiguitatea relației dintre naratorul romanului și Nabokov însuși, fac povestea protagonistului cu atât mai cuceritoare. Peste toate se adaugă, firește, proza nabokoviană inegalabilă, care ține cititorul într-un șah fermecător, continuu, prins între anecdote minore, aglomerări de detalii prozaice surprinse nespus de poetic și explorări psihologic-biografice ale personajelor. Lumea altminteri anostă a unui colegiu universitar dintr-un orășel american, fotografiată în puțin sub 200 de pagini, cu bârfele, dramoletele, chefurile, antipatiile, gafele și birocrația ei, sclipește de umor și compasiune în cuvintele lui Nabokov.
Citatul de mai jos nu e despre Pnin, ci despre marea lui iubire. Dar e atât de inconfundabil Nabokov încât nu puteam să aleg altceva. (Ioana Pelehatăi)
„Există unele femei iubite ai căror ochi, printr-un amestec întâmplător de strălucire și formă, ne afectează nu direct, nu în clipa timidei lor perceperi, ci într-o izbucnire de lumină tardivă și cumulativă, când făptura lipsită de inimă nu e de față, iar agonia magică stăruie, cu lentilele și proiectoarele sale instalate în întuneric. Oricum vor fi fost, ochii Lizei Pnin, actualmente Wind, păreau să-și dezvăluie esența, licărul lor de piatră prețioasă doar când îi evocai în minte, după care o vâlvătaie acvamarină albă, oarbă, umedă tremura și scânteia ca și cum pleoapele ți-ar fi fost izbite de un val de soare și de mare. În realitate, ochii ei erau de un albastru deschis, transparent, cu gene negre contrastante și unghiul pleoapelor de un roz aprins, și se întindeau ușor spre tâmple, unde un mănunchi de riduri mici, feline porneau în evantai de-o parte și de alta.”
Firmin, un tip alcoolic, fost consul, își trăiește ultima zi din viață. O ultimă zi îmbibată de băutură, evident.
Cam așa ar putea suna sinopsisul romanului lui Malcolm Lowry, publicat în 1947.
„Acțiunea” are loc în 1938, în orașul mexican Quauhnahuac, de ziua morților.
Geoffrey Firmin a tot fost văzut ca un soi de personaj tragic, un om distrus (și setat pe auto-distrugere) care se îndreaptă spre Calvar complet năucit de mescal. Eu unul însă n-aș pune accentul doar pe figura consulului și m-aș uita și la cei din jurul lui, la întreaga atmosferă în care se desfășoară povestea. Încă de la primele capitole, Lowry te aruncă într-o lume aflată în disoluție, într-un hotel în paragină din Mexic, unde se bea pe rupte și unde toți par măcinați de nostalgiile după un paradis pierdut. E o degradare pe toate planurile, de la corpurile și fețele buhăite de alcool până la terenurile de tenis pustii și iarba arsă de soare.
Și, apoi, mai e biografia autorului însuși, care a scris Sub vulcan tot în Mexic, într-o perioadă în care se ducea totul la vale în viața lui, cu mult alcool, despărțiri, depresie (a murit la 47 de ani, în 1957). Da, e multă tristețe în acest roman-cult, dar se simte și o oarecare euforie bizară, care vine din felul în care se aruncă oamenii în situații-limită. Și nu e doar drumul spre Calvar, ci și încercarea de a mai recupera ceva din copilărie, din lumea de dinainte de mescal. (Ionuț Sociu)
„Ei, bine, poate că mâine am să beau numai bere. Nimic nu se compară cu berea pentru a te înzdrăveni, și încă puțină stricnină, și apoi în ziua următoare doar bere (...) Soiul ăsta mexican e în parte plin de vitamine, pe cât îmi închipui eu…(...) și atunci poate când nervii mei vor fi iar normali, am să lecuiesc de-a binelea de băut. Și-apoi, cine știe, s-ar putea să mă apuc iar de lucru și să-mi termin cartea!”
Se întâmplă într-un Vietnam cuprins de război, care uneori e un fundal sâcâitor precum căldura umedă, alteori înseamnă foc viu, împușcături și urlete, iar adesea e ceva între, cum ar fi niște ruine fumegând, scâncete ori o apă pe care plutesc cadavre umflate. Pyle e un agent american naiv, care-și construiește imaginea despre lume din cărți ce conțin cuvinte mari precum Libertate, Democrație și multe „-isme”, aterizat într-o lume pe care vrea s-o salveze. Fowler e un corespondent de război cinic, cu început de burtă, „nici tânăr, nici serios”, prea puțin preocupat de cinste sau de viitor, ajuns acolo în urmă cu prea mult timp în căutarea morții. O cunoaște însă pe Phuong, o tânără vietnameză ce-și caută viitorul într-un oraș occidental, cu zgârie-nori sau fără, iar ea îi umple pipele cu opiu și îi face viața suportabilă.
Când tânărul Pyle se îndrăgostește de Phuong, acționează tot cu naivitate și cu o cinste dezarmantă pentru a o câștiga. Are de gând să o salveze pe Phuong, la fel cum crede că trebuie salvat și Vietnamul. Poate fi însă ceva sau cineva cu adevărat salvat, într-o lume care nu se ghidează după cuvintele mari din cărți?
Chiar dacă în 1956, imediat după ce a fost publicat în Statele Unite, romanul a fost condamnat ca fiind „anti-american”, a fost ecranizat doi ani mai târziu. Cea mai recentă ecranizare, cu Michael Caine în rol principal, a avut premiera cu o zi înainte de atacurile de la 11 septembrie 2001, și a fost pusă „la sertar” vreme de-un an, pe fondul unor noi acuzații de „lipsă de patriotism”. (Vlad Odobescu)
„Timpul se răzbună în felul lui, dar răzbunarea e adeseori amară. N-am face mai bine să nu încercăm să înțelegem, să acceptăm măcar faptul că nici o ființă umană n-o înțelege pe cealaltă, că soția nu-și înțelege bărbatul, îndrăgostitul iubita și părintele copilul? Poate că de asta au născocit oamenii existența lui Dumnezeu — o ființă capabilă de înțelegere. Poate că, dacă aș fi vrut să fiu înțeles sau să înțeleg, ar fi trebuit să mă înșel pe mine însumi, să devin un drept-credincios. Eu însă eram un simplu reporter. Dumnezeu există numai pentru cei care scriu articolele de fond.”
