Antologia „Cartea orașelor” (coord. Andreea Răsuceanu, Editura Humanitas, 2021) cuprinde 16 texte despre tot atâtea orașe din România: București, Sibiu, Cluj, Timișoara, Oradea, Chișinău, Brașov, Râmnicu Vâlcea, Ploiești, Constanța, Brăila, Câmpulung Muscel, Craiova, Câmpina, Piatra Neamț și Iași. Mai mult decât niște radiografii urbane, textele de aici pot fi văzute și ca autoportrete realizate prin tușe nostalgice & ironice, având pe fundal orașele natale ale autorilor sau locurile cu care aceștia se identifică cel mai bine. 

Autorii sunt: Marius Chivu, Mariana Codruț, Bogdan Coșa, Augustin Cupșa, Adela Greceanu, Borco Ilin, Florina Ilis, Angelo Mitchievici, Iulian Popa, Mircea Pricăjan, Viorica Răduță, Andreea Răsuceanu, Adrian G. Romila, Corina Sabău, Sebastian Sift & Tatiana Țîbuleac. 

Mai jos, vă invităm să citiți câteva fragmente din povestirile semnate de Tatiana Țîbuleac (despre Chișinău), Corina Sabău (despre Câmpulung Muscel) și Augustin Cupșa (despre Craiova).  

*

Fragment din povestirea „Atunci când decizi să părăsești un loc, tot ce înseamnă acel loc începe să te uite câte puțin” de Tatiana Țîbuleac

Nu contează de unde alege un om să-și spună povestea. Odată ce a plecat din locul în care s-a născut, toate drumurile pe care va pune piciorul îl vor duce doar înapoi. În afară de bunici, trimiși pentru șapte ani într-un Gulag siberian, rudele mele au trăit și au murit acasă. M-a bulversat încăpățânarea bunicii de a se întoarce în satul din care a fost deportată, la oamenii care au distrus-o, la vecinele care i-au purtat fustele și i-au mâncat animalele. Bunica spunea că se întoarce la locuri, nu la oameni, iar ca să înțeleg asta mi-au trebuit mulți ani.
Oamenii îți pot lua lucrurile, chiar viața, dar nimeni nu-ți poate lua un loc.

Nu îmi amintesc ziua în care am plecat din Chișinău și nici măcar Chișinăul în acea zi. Am aflat prea târziu că orice om care decide să plece trebuie să înceapă să memoreze. Pentru că o decizie ca asta nu vine întâmplător. Așa cum unii oameni se nasc ca să rămână, alții se nasc ca să devină ei înșiși locuri.
Până și cele mai mici aeroporturi au porți separate pentru cei care sosesc și cei care pleacă, de parcă, odată făcut, un drum are puterea să te schimbe pentru totdeauna. De parcă o ușă grea s-ar închide în urma tuturor celor plecați, iar revenirea se poate produce doar după o purificare, pe o altă cale. Am ajuns să mă simt străină în toate discuțiile despre casă. Sunt și eu o sămânță de vâsc.

Havuzurile știu, nu pot fi oceane. Au în schimb bucuria apelor dulci, a valurilor lipsite de moarte, strălucirea monedelor aruncate peste umăr. Nu vreau să revin nicăieri, port în mine doar furia plecărilor.

Fragment din povestirea „Cetățean de onoare” de Corina Sabău

Când a reușit, în sfârșit, să rămână singur, a luat-o la pas prin oraș, sperând că nu va întâlni nici un cunoscut. Nu-i plăcea să-I tulbure cineva amintirile legate de Câmpulung și nu avea nevoie de alte întâmplări. Siguranța pe care i-o dăduse orașul ăsta n-o mai primise nicăieri. Cât trăise aici n-a fost nevoie să explice, toată lumea știa de unde vine (din blocul 4, de pe strada I.C. Frimu), toată lumea știa că e al domnului și doamnei Ogârlagi, toată lumea știa că e un copil bun. Chiar și atunci când tăiase, cu Iulică și Bogdan, ditamai plopul pentru Focul lui Sumedru, chiar și atunci când smulsese cauciucurile din gardul de la autogară, chiar și atunci când jucase Darts țintind portretul lui Nicolae Ceaușescu, chiar și atunci când îi scrisese profesoarei de chimie Blestemele lui Arghezi, rămăsese un copil bun. În orașul ăsta, părinții lui îl înveliseră într-o păturică bleu și căutaseră pentru el cele mai liniștitoare cuvinte.

Ajunse la Blocul-Turn. În școala primară, când mergea la Iulică, care după ce rămăsese de trei ori șomer ajunsese șofer de tir în Germania, se dădea cu liftul cu aproape aceeași plăcere pe care o avea când urca și cobora scările rulante din magazinul Trivale din Pitești. Aprozarul de la parterul blocului dispăruse de mult. Pereții magazinului erau decorați cu postere lucioase, cu borcane cu compot și murături, iar înăuntru mirosea a ardei. Femeile care vindeau aveau mâinile murdare de pământ, oja crăpată, și mânuiau cu îndemânare cântarul. Nicăieri nu era loc pentru frivolitate. Lipit de aprozar era un centru de umplut sifoane, unde duminica erau cozi imense, toată lumea bea șpriț sau sifon cu sirop de zmeură. Din Tutungeria de unde cumpărase la început pentru taică-su, apoi pentru el, BT-uri pe sub mână, nu mai erau decât treptele ruginite. După ce s-a închis, la începutul anilor ’90, Olguța a vândut ziare la o tarabă din intersecție. Primele reviste pornografice de după Revoluție, inclusive celebra Infractoare mov, ei i le datora. Dacă îi dădea 50 de lei, îi lăsa revista o oră, dacă îi dădea 100 de lei, i-o lăsa până a doua zi. Pe locul cinematografului Balada, unde văzuse Mihai Viteazul, care se răstea autoritar la amantă, Ascunde-ți podoabele, doamnă!, replică pe care Iulică o preluase și folosise excesiv cu colegele de clasă, și Burebista, în care supușii regelui dac comentau dezgustați Cezar e bărbatul tuturor femeilor și femeia tuturor bărbaților, unde, pe rândul 8, la Bobby Deerfield, se pupase cu Simona, care avea un pulover de mohair pe gât, se deschisese un second-hand cu haine de blană care atârnau înghesuite, expuse pe mai multe rânduri. Vizavi de cinematograf fusese o farmacie unde farmacistele frământau mereu câte ceva în mojar. De acolo cumpăra mama lui piramidon și își comanda cremă de față. Pe ușa autogării era pus un lacăt. Când ajunse în vârful pasarelei de pe Râul Târgului, plină de gropi și asfalt măcinat, se asigură că nu-l vede nici un cunoscut, scoase telefonul și făcu poze. De fiecare dată când ajungea la Câmpulung, tot mai rar, făcea poze, desi știa că e foarte puțin probabil să simtă nevoia să le revadă.

Fragment din povestirea „Toate trec cu un chiot sau cu un oftat” de Augustin Cupșa

— Leni, Leni, a auzit dintr-odată, în spatele ei, o voce care s-a oprit odată cu pașii săltați de pe caldarâm. Lenuța!

Și-a întors capul speriată, și o figură cu părul blond, depănat peste urechi și prins la spate într-o agrafă, a luat-o în primire râzând, a apucat-o de cot și a zgâlțâit-o, ca și cum ar fi vrut s-o trezească din amorțeală. Pentru o clipă Ileana s-a temut să nu-i fie smulsă poșeta, dar vocea a continuat să râdă și să o alinte, răspândind în aer un abur cu aromă de căpșuni.

— Doamne, cât a trebuit să mai alerg după tine!

Fata și-a tras răsuflarea și s-a așezat în partea dreaptă, și-a potrivit pașii cu ai ei și și-a insinuat mâna mica pe sub cotul ei îndoit. Vichi-care-mestecă-toată-ziua-ciungă a făcut un balon și l-a spart chiar lângă urechea ei.

— Nu mai vrei să vorbești cu mine, a mustrat-o pe un ton amuzat, te urmăresc ca un obsedat, nu m-ai văzut?

Ileana și-a îndreptat privirea spre ea și s-a dezvinovățit.

— Am atropină în ochi, nu văd nici un obsedat, a zis, și a râs și ea.

— Chiar îți pui ochelari? Tu și ochii tăi frumoși?

— Nu știu, începe să-mi placă să umblu așa.

Vichi și-a dat capul pe spate și a mai scos un hohot de râs.

— Vai, tu. Numai tu poți să faci așa ceva.

— Să fac ce?

— Să umbli ca o curcă biată pe stradă.

Ileana nu s-a supărat, chiar dacă n-o mai amuza ca pe vremuri, curca biată era încă o vorbă de-a lor, acum, după aproape cinci ani departe de casă, mai repede i-ar fi adus tristețea sau frustrarea, felul în care accentul lui Vichi se topea de la un an la altul și cuvintele ei neobișnuite dispăreau unul câte unul, arse și evaporate sub soarele câmpiilor din sud, înlocuite și ele, la rândul lor, de nisipurile fierbinți care uscau rădăcinile până deveneau niște vine zbârcite. Curca biată, biata de ea.

A tras cu coada ochiului la nasul ascuțit de alături, care mirosea și el dezghețul, și la buzele care nu încetau să se frământe.

— Da’ tu ce cauți pe-aici? a investigat-o cu inima strânsă.

Vichi n-a mai putut răbda și a plesnit împreună cu balonul, și-a rotunjit gura și și-a înălțat privirea spre cer, ca o vrăbiuță care de abia aștepta să ciripească și să-și dezmorțească penele în căldura amiezii.

— Am făcut de gardă.

Ileana a tresărit din nou și a simțit cum stomacul i se strange pungă. Îl știa pe doctor, dăduse târcoale casei câteva săptămâni, venea seara și fluiera pe trotuar, scotea rotocoale alarmate, cu mâinile în buzunare, și Vichi o ștergea pe geam și se înghesuia cu el într-o Dacie cu geamuri aburite, dar niciodată nu stătuse până dimineață cu el, și nici apartamentul nu i-l văzuse, tipul susținea că era holtei și îi era rușine și lui de cum ajunsese să arate locul, așa că relația lor fusese tot timpul la început și așa risca să și rămână.

Foto main: Ioana Cîrlig