Cel mai probabil ați mai tot întâlnit-o pe Naomi Klein în agora globală. Din 1999, când a publicat cartea iconică „No Logo”, un manifest împotriva capitalismului feroce și al globalizării, autoarea și activista canadiană a tot atacat în cărți, conferințe & documentare la care a contribuit, unele dintre cele mai încâlcite probleme ale timpurilor noastre. În „Doctrina șocului” arată cum marile corporații și guvernele pot exploata dezastrele – naturale ori politice – ca să facă profit și să modeleze politicile astfel încât profitul să curgă și mai ușor pe viitor. În „Asta schimbă totul. Capitalism vs. mediu”, argumentează pe larg că în sistemul economic actual, modelat de neoliberalism, e imposibil să luăm măsuri eficiente împotriva schimbărilor climatice, care afectează iremediabil lumea întreagă. Cea mai nouă carte a ei, „Nu ajunge să spui nu”, cel de-al treilea titlu N.K. tradus în română la Editura Vellant, intră în măruntaiele unui alt subiect uriaș, cu influențe macro: Donald Trump.

Despre cartea asta, cronicarul de la The Guardian spune că reușește performanța să fi fost scrisă „la viteza internetului”. Din fluxurile continue de știri, Klein construiește o analiză a regimului Trump – de la valorile pe care se bazează brandul Trump, până la efectul politicilor luate de gașca din cabinetul lui, unde, potrivit jurnalistei, s-au strâns o mulțime de exploatatori ai dezastrelor (genul pe care îl critica virulent în Doctrina șocului). Însă, înainte de toate, îndeamnă cititorii să iasă din nemulțumirea pasivă și să se implice într-o schimbare reală. De altfel, în din ce în ce mai multe locuri din lume mocnește aceeași senzație: că nu mai ajunge să spui nu. Dacă Naomi Klein vine și cu răspunsuri despre cum poate fi depășită criza asta, rămâne de citit în cartea ei. Începem cu primul capitol:    

 

Capitolul 1. Cum a câștigat Trump, devenind marca supremă

Noaptea în care Donald Trump a fost declarat câștigătorul alegerilor din 2016 și al 45‑lea președinte al Statelor Unite a fost cu atât mai derutantă pentru mine cu cât nici măcar nu era noapte. Eram la Sydney, în Australia, într‑un turneu de conferințe, și, din cauza diferenței de fus orar, la mine era o dimineață târzie de miercuri, 9 noiembrie. Pentru aproape toți oamenii importanți din viața mea, era marți noaptea, iar prietenii îmi trimiteau mesaje de la petreceri cu băutură, la care se adunaseră ca să vadă rezultatele. Dar pentru australieni era începutul unei zile de lucru normale, ceea ce, în cazul meu, nu a făcut decât să contribuie la senzația generală de amețeală când au început să apară rezultatele.Tocmai eram la o întrunire cu vreo cincisprezece lideri de la diverse organizații australiene pentru mediu, forța de muncă și dreptate socială. Purtam o discuție bazată pe o revelație importantă. Până acum, luptele împotriva încălzirii globale, rasismului, inegalității, încălcării drepturilor populațiilor indigene, ale migratorilor și ale femeilor și multe alte bătălii progresiste au fost separate de multe ori pe cutiuțe sau pe arii. Dar noi întrebam, cum întreabă atâtea alte mișcări din ziua de azi: în ce fel se intersectează? Ce cauze fundamentale le leagă? Cum pot fi abordate problemele acestea în tandem, în același timp? Ce valori ar guverna o asemenea mișcare? Și cum s‑ar putea traduce ele în putere politică? De o vreme lucram, împreună cu un grup de colegi, la o metodă de construire a unei astfel de „platforme populare“ mul­ticauză în America de Nord, printr‑un proiect numit Manifestul Salt – la care voi reveni în ultimul capitol – și multe grupuri australiene erau interesate de o abordare similară.

Timp de vreo oră, adunarea a fost destul de optimistă, foarte entuziasmată de posibilități. Participanții priveau alegerile din SUA total relaxat. Ca mulți progresiști și liberali și chiar ca mulți conservatori tradiționali, și noi eram convinși că Trump avea să piardă.

Apoi au început să vibreze toate telefoanele. În sală s‑a așternut o tăcere tot mai adâncă și toată lumea din încăperea puternic luminată a început să capete un aer tot mai panicat. Dintr‑odată, motivul adunării noastre – ideea că am fi putut contribui la un salt înainte integrat în domeniile acțiunii climati­ce, al dreptății rasiale, al îmbunătățirii condițiilor de muncă și multe altele – părea de‑a dreptul absurd. Parcă toată lumea înțelesese dintr‑odată, fără să fie nevoie de cuvinte, că eram pe cale să fim aruncați înapoi de un uragan și nu mai puteam face altceva decât să încercăm să nu pierdem teren. Ideea elanului către viitor în oricare dintre domeniile presante pe care le abor­dasem parcă ni se evapora în fața ochilor.

Apoi, fără să declare cineva o încheiere, întrunirea s‑a disper­sat, iar colegii de‑abia dacă și‑au luat la revedere unii de la alții. CNN ne chema ca un fel de dispozitiv de localizare irezistibil; ne‑am dus cu toții, în tăcere, să căutăm ecrane mai mari.

Majoritatea electoratului american nu l‑a votat pe Donald Trump; Hillary Clinton a primit cu aproape 2,9 milioane de vo­turi în plus, fapt care continuă să îl frământe pe președintele en titre. Victoria lui se datorează unui sistem de colegii electorale gândit, inițial, să protejeze interesele proprietarilor de sclavi. În celelalte țări ale lumii, o majoritate copleșitoare de respondenți le spuneau operatorilor de sondaje că, dacă prin magie ar fi putut să voteze în alegerile acestea de importanță capitală, i‑ar fi acordat votul lui Clinton. (O excepție notabilă de la tendința globală a fost Rusia, unde Trump s‑a bucurat de un sprijin puternic.)

În cadrul acestei tabere anti‑Trump foarte mari, cu toții avem povești diferite despre cum ne‑am simțit în noaptea/ziua aceea. Pentru mulți, emoția definitorie a fost șocul că așa ceva se putea întâmpla în Statele Unite ale Americii. Pentru foarte mulți alții, a fost durerea confirmării atât de pregnante a unor realități de care erau conștienți de mult, despre profunzimea rasismului și misoginismului american. Pentru alții, suferința a venit din pier­derea șansei ca prima femeie candidat la președinția americană să devină un model pentru copiii lor. Alții, iarăși, s‑au simțit cuprinși de furie că a fost aleasă drept contracandidat al lui Trump o personalitate atât de compromisă. Iar pentru milioane de oameni din SUA și din străinătate, senzația dominantă a fost aceea de teamă – o conștientizare viscerală, fizică a faptului că președinția lui Trump avea să fie catalizatorul care să dezlănțuie acte extreme de rasism, violență și oprimare. Mulți au simțit un amestec din toate cele de mai sus, și nu numai.

Dar mulți au mai înțeles și că rezultatul alegerilor nu avea de‑a face doar cu un singur om dintr‑o singură țară. Trump nu este decât o tulpină a unei contagiuni aparent globale. Observăm cum capătă putere politicile autoritare, xenofobe, de extre­mă‑dreaptă – de la Marine Le Pen în Franța la Narendra Modi în India, Rodrigo Duterte în Filipine, UKIP în Marea Britanie, Recep Tayyip Erdoğan în Turcia și toți omologii lor (unii de orientare neofascistă explicită) care amenință să preia puterea în întreaga lume.

Motivul pentru care vorbesc despre experiența mea din ziua/noaptea alegerilor, de la Sydney, este că nu reușesc să scap de senzația că am ceva important de învățat din faptul că victoria lui Trump a avut puterea de a ne întrerupe discuțiile, că ne‑a pus capăt planurilor pentru perspective, fără măcar să ținem o dezba­tere. A fost perfect de înțeles că ne‑am simțit cu toții așa în ziua alegerilor. Dar, dacă acceptăm premisa că, de aici înainte, toate bătăliile vor fi defensive, vom ajunge într‑o situație chiar foarte periculoasă. Pentru că poziția în care ne aflam înainte să fie ales Trump este poziția care l‑a produs pe Trump. Poziție pe care mulți o înțelegeau ca pe o stare de urgență socială și ecologică, chiar și înainte de noile dificultăți.

Firește, trebuie să ne împotrivim cu hotărâre atacurilor din partea lui Trump și a demagogilor ca el din lumea întreagă. Dar nu ne putem petrece următorii patru ani doar în apărare. Crizele sunt, toate, atât de urgente încât nu ne permit să pierdem atâta timp. Într‑o situație despre care știu destul de multe – schimbările de climă – omenirea are la dispoziție un interval limitat în care să acționeze, după care va deveni imposibil să ne păstrăm o climă cât de cât stabilă. Și, după cum vom vedea în capitolul 4, intervalul acela se apropie rapid de sfârșit.

Trebuie deci să luptăm, cumva, și în defensivă, și în ofensivă în același timp – să ne împotrivim atacurilor actuale și să ne găsim loc pentru a construi viitorul de care avem nevoie. Să spunem și nu, și da în același timp.

Dar, până să ajungem la ceea ce ne dorim în locul lui Trump și al tuturor lucrurilor pe care le reprezintă el și administrația lui, trebuie să privim fără ocolișuri poziția în care ne aflăm și calea care ne‑a adus aici, dar și modul în care ne putem aștepta să se înrăutățească situația pe termen scurt. În ce privește aspectul acesta din urmă, considerați‑vă avertizați: dezastrul e destul de convin­gător. Dar nu îl putem lăsa să ne imobilizeze. Este un teritoriu greu de cartografiat, dar numai așa putem evita să repetăm greșelile trecutului și numai așa vom ajunge la soluții durabile.

Nu tranziție, ci lovitură de stat corporatistă

Cabinetul de miliardari și multimilionari al lui Donald Trump reprezintă o realitate simplă: cei care posedă deja o proporție absolut obscenă din bogăția planetei, proporție care crește de la an la an – ultimele date de la Oxfam arată că opt oameni valorea­ză cât jumătate din planetă –, sunt hotărâți să pună mâna pe și mai mult.

Conform informațiilor difuzate de ABC News în decembrie 2016, persoanele alese de Trump pentru cabinet aveau amețitoarea valoare netă cumulată de 14,5 miliarde de dolari (aici nu este inclus „consilierul special“ Carl Icahn, care valorează singur peste 15 miliarde de dolari). Mai mult, persoanele‑cheie care populează cabinetul Trump nu sunt doar o mostră reprezentativă din pătura ultrabogată a populației. A strâns în jurul lui, într‑o proporție alarmantă, o echipă de indivizi care și‑au construit averea perso­nală făcând rău cu bună știință unora dintre cele mai vulnerabile populații de pe planetă și planetei înseși, adesea în toiul unei crize. Aproape că pare a fi o cerință din fișa postului.

Să îl luăm pe Steve Mnuchin, magnatul operațiilor bancare speculative, secretarul Trezoreriei lui Trump, odinioară președinte și principal investitor al „mașinii de executări silite“ OneWest, care a dat afară din case zeci de mii de oameni după colapsul fi­nanciar din 2008. Sau pe secretarul de stat al lui Trump, Rex Tillerson, fost director executiv la ExxonMobil, cea mai mare companie petrolieră privată din lume. Firma lui finanțează și amplifică de decenii studiile climatice false și a dus un lobby înverșunat, de culise, împotriva acțiunilor de protecție climatică relevante la nivel internațional; în paralel, a determinat cum poate profita Exxon de pe urma încălzirii globale. Mai sunt și contractanții din domeniul militar și de supraveghere, și lobby‑iștii plătiți care ocupă o majoritate amețitoare din posturile de apărare și securitate în administrația Trump.

Făceam progrese mari

E ușor de uitat, dar, înainte de răsturnarea rezultată din victo­ria lui Trump în alegeri, oamenii obișnuiți luau poziție împotriva nedreptăților reprezentate de multe dintre industriile și forțele acestea politice și chiar începeau să câștige. Campania prezidențială surprinzător de puternică a lui Bernie Sanders, deși în cele din urmă lipsită de succes, a strecurat în mintea magnaților de pe Wall Street teama că își vor pierde primele și a obținut schimbări importante în platforma oficială a Partidului Democrat. Mișcările Black Lives Matter și Say Her Name obligau la o dezbatere națională despre rasismul din sistem îndreptat împotri­va negrilor și intervențiile militarizate împotriva protestelor și contribuiseră la eliminarea treptată a închisorilor private și la re­ducerea numărului de americani încarcerați. În 2016, nu era eveniment sportiv sau cultural important – de la Oscaruri la Super Bowl – care să nu includă și o formă de recunoaștere a schimbării discuției despre rasă și violența în stat. Mișcările pen­tru drepturile femeilor transformau violența sexuală într‑un su­biect de pus pe prima pagină și scoteau la lumină „cultura violu­lui“, schimbând termenii discuției despre bărbații celebri acuzați de infracțiuni sexuale, ca Bill Cosby, și contribuind la demisia lui Roger Ailes din funcția lui de conducere la Fox News, după ce a fost acuzat că a hărțuit sexual peste 24 de femei (acuzații pe care le neagă).

Și mișcarea de protecție a climei câștiga teren rapid și obținea victorie după victorie împotriva conductelor petroliere, a exploa­tării gazelor de șist prin fracturare hidraulică și a forajelor în zona arctică – de multe ori având în frunte comunități indigene care reveneau în forță. Ne așteptau și mai multe victorii: acordul cli­matic negociat la Paris în 2015 conținea angajamente de menținere a temperaturilor la un nivel pentru a cărui respectare urmau să rămână neexploatați combustibili fosili extrem de pro­fitabili, cu o valoare de trilioane de dolari. Pentru o companie ca ExxonMobil, îndeplinirea scopurilor acestora era o amenințare existențială.

În plus, după cum sugera întâlnirea la care am participat la Sydney, lumea din SUA, și nu numai înțelegea tot mai clar că sarcina presantă era să unim mișcările acestea pentru a construi un plan comun și, odată cu el, o coaliție progresistă de succes bazate pe o etică de incluziune socială asumată și de responsabi­litate față de planetă.

Administrația Trump nu este în niciun caz povestea unei singure personalități periculoase și scandaloase, ci trebuie înțeleasă, în parte, în contextul acesta – ca formă de represalii feroce împotriva puterii tot mai mari a mișcărilor sociale și politice cu teren comun, care cereau o lume mai dreaptă și mai sigură. Ca să nu riște noi progrese (și noi pierderi de profituri), banda de cămătari prădători, agenți poluanți care destabilizează planeta și profitori de pe urma războiului și a „siguranței statului“ și‑au unit forțele pentru a prelua conducerea și a‑și proteja averea câștigată pe căi dubioase. După decenii de privatizare treptată a sferei publice, Trump și cei numiți de el au obținut controlul asupra statului însuși. Acapararea s‑a încheiat.

Corporațiile primesc ce își doresc

În fața lipsei totale de experiență la guvernare, Trump și‑a făcut reclamă în fața electoratului printr‑o prezentare pe două fronturi, destul de inovatoare. Prima: Sunt atât de bogat că nu am nevoie de mită. A doua: Vă puteți încrede în mine că voi repara sistemul corupt pentru că îl cunosc din interior – l‑am manevrat ca afacerist, am cumpărat politicieni, am făcut evaziune fiscală, am trimis mijloace de producție peste hotare. Deci cine ar fi mai bun decât mine și prietenii mei la fel de bogați ca să curățăm mlaștina?*

Nu e de mirare că s‑a mai întâmplat ceva. Trump și cabinetul lui de foști directori reconstruiesc guvernarea, cu viteză amețitoare, ca să servească interesele propriilor afaceri, ale fostelor afaceri și ale categoriei lor de avere în general. La doar câteva ore după intrarea în funcție, Trump a solicitat o reducere masivă a impozi­telor, în urma căreia corporațiile urmau să plătească doar 15% (față de 35% înainte) și s‑a angajat să reducă reglementările cu 75%. Planul lui fiscal include o largă gamă de alte scutiri și portițe de scăpare pentru cei foarte bogați, ca membrii cabinetului lui (ca să nu mai vorbim despre el însuși). Și‑a numit ginerele, pe Jared Kushner, în fruntea unei „echipe de șoc“ pline de directori de companii, a cărei sarcină este să găsească noi norme de eliminat, noi programe de privatizat și noi moduri de a face conducerea

SUA „să funcționeze ca o mare companie americană“. (Conform unei analize efectuate de Public Citizen, Trump s‑a întâlnit cu cel puțin 190 de directori de companii în mai puțin de trei luni de mandat – asta, înainte să anunțe că nu se vor mai face publice listele cu vizitatori). Presat să spună ce reușite substanțiale a avut administrația în primele luni, Mick Mulvaney, directorul Biroului Administrației și Bugetului, a citat ploaia de decrete prezidențiale ale lui Trump și a subliniat: „Majoritatea sunt legi și norme care elimină alte legi. Reglementări care elimină alte reglementări“.

Exact asta și sunt. Trump și echipa lui sunt hotărâți să arunce în aer programe care‑i protejează pe copii de toxinele din mediu, au spus companiilor petroliere că nu mai sunt obligate să rapor­teze toate gazele de seră cu efect puternic pe care le emit și impun zeci și zeci de măsuri de aceeași speță. Toate acestea sunt, pe scurt, o mare demolare. De aceea Trump și cei numiți de el râd de obiecțiile slabe legate de conflicte de interese – toată povestea e un conflict de interese. Tocmai despre asta este vorba.

Conflictul de interese i se aplică în primul și în primul rând lui Donald Trump, un om care a fuzionat în asemenea măsură cu marca lui corporatistă încât, în mod evident, nu mai e în stare să își dea seama unde se termină el și unde începe ea. Unul dintre aspectele cele mai remarcabile ale președinției Trump de până acum este că Mar‑a‑Lago, stațiunea personală a lui Trump din Palm Beach, a devenit o „Casă Albă de iarnă“ de carnaval, deschisă numai pentru membri și orientată strict pe profit (o scurtă perioadă, chiar așa a fost prezentată pe paginile web ale Departamentului de Stat). Un membru al clubului a declarat pentru The New York Times că, atunci când mergi la Mar‑a‑Lago, e ca și cum „ai merge la Disneyland și ai ști că Mickey Mouse o să fie acolo toată ziua“ – numai că, în exercițiul acesta de branding fără limite, Disneyland este Americaland, iar Președintele Statelor Unite este Mickey Mouse.

Bătăușul suprem și marca lui

Când am văzut citatul de mai sus, mi‑am dat seama că, dacă era să încerc să înțeleg președinția Trump, trebuia să fac ceva ce evitasem să fac de multă vreme: să plonjez din nou în lumea marketingului și brandingului corporatist care a făcut obiectul primei mele cărți, No Logo.

Cartea se concentra pe un moment‑cheie din istoria corporațiilor – în care giganții ca Nike și Apple au încetat să se considere în primul rând companii care produc obiecte fizice și au început să se creadă, în esență, producători de mărci. Găseau de cuviință că pot face avere din branding – care genera o senzație de identitate tribală. Cui îi pasă de fabrici? Cui îi pasă de necesi­tatea de a menține o forță de lucru numeroasă? Odată ce și‑au dat seama că cele mai mari profituri le veneau din producerea unei imagini, astfel de „mărci goale pe dinăuntru“ au ajuns la concluzia că nici nu conta cine le fabrica produsele sau cât de puțin erau plătiți lucrătorii. Partea aceasta au lăsat‑o în seama contractanților – schimbare cu repercusiuni devastatoare pentru angajații din țară și din străinătate, care alimenta, în același timp, un nou val de rezistență anticorporatistă.

Documentarea pentru No Logo îmi luase patru ani de imersi­une totală în cultura brandurilor – patru ani în care m‑am uitat iar și iar la reclamele difuzate la Super Bowl, în care am citit pa­gină cu pagină revista Advertising Age ca să mă pun la curent cu ultimele inovații în materie de sinergie corporatistă, în care am citit cărți de afaceri din acelea care îți zdrobesc sufletul, despre cum să te conectezi la valorile tale de marcă, în care am făcut excursii la magazinele Niketown, am vizitat ateliere mizere din Asia, malluri de proporții monstruoase, orașe care s‑au transfor­mat în branduri și am ieșit la vânătoare de panouri publicitare în raiduri nocturne cu activiștii antireclame și anticonsumerism.

În parte, a fost distractiv – sunt departe de a fi imună la far­mecul marketingului de calitate. Dar la sfârșit mă simțeam de parcă trecusem peste un fel de prag de toleranță și căpătasem o afecțiune căreia i‑aș putea spune alergie la mărci. Chiar dacă Starbucks ar fi inventat o metodă nouă de a‑și elimina brandin­gul din magazine sau dacă Victoria’s Secret ar fi luat vreo decorațiune tradițională indigenă pentru cap și ar fi prezentat‑o drept creație proprie la prezentările de modă, nu mă interesa să scriu despre asta – trecusem mai departe și lăsasem în urmă lumea aceea rapace. Problema este că, pentru a‑l înțelege pe Trump, chiar trebuie să înțelegi lumea care a făcut din el ceea ce este – lumea brandingului, în mare măsură. În el se reflectă cele mai grave tendințe despre care am scris în No Logo, de la refuzul responsabilității față de lucrătorii care îți fabrică produsele, prin intermediul unei rețele de contractanți adesea abuzivi, până la nevoia colonială insațiabilă de a marca orice spațiu disponibil cu numele tău. De aceea am hotărât să mă arunc din nou în lumea aceea cu gardul vopsit în auriu și să văd ce ne poate învăța despre ascensiunea lui Donald Trump până la cea mai puternică funcție din lume și, poate, chiar și ce ne spune despre starea politicii în sens mai larg.

„Nu ajunge să spui nu”, de Naomi Klein, traducere de Anca Bărbulescu, a apărut la Editura Vellant, în 2018, în colecția „Versant”.

Foto main: Caricatură a lui Donald Trump, de Stéphane Lemarchand Sursa: Wikimedia Commons