Carolina Dutca, o artistă de 23 de ani din Tiraspol, abordează teme tabu ca discriminarea persoanelor LGBTQ sau violența domestică în Transnistria. 

La Tranzit, artista din Transnistria face ultimele pregătiri înainte de prezentarea ei. E a doua ei vizită în București. Tranzit / București, aflat în apropiere de Parcul Carol, e spațiu de discuții și galerie, dar și grădină urbană comunitară. Pe latura de nord a curții, acum acoperită de zăpadă, delimitată de plopi bătrâni, te simți ca la marginea unei păduri.

Prezentarea Carolinei Dutca e despre proiectul ei No Silence, care vorbește despre persecuția comunității LGBTQ în Transnistria. Fotografiile alb-negru, făcute pe film, sunt însoțite de scurte mărturii ale unor persoane din comunitate: Nu o să îmi fie rușine că omor un gay, mi-a spus fratele meu în timp ce mă ținea la o fereastră la etajul 8. Artista a fost nevoită să își anuleze expoziția în Tiraspol, ca urmare a presiunilor serviciilor secrete.

Fotografiile și proiectele ei multimedia au un mesaj politic și social puternic, așa că am fost uimită când am aflat că are doar 23 de ani. Carolina Dutca s-a născut în Bender (oraș numit și Tighina), la cinci ani după ce Transnistria și-a declarat independența de facto, cu ajutorul trupelor rusești. La nivel internațional, Transnistria este considerată însă o regiune a Republicii Moldova. Independența sa nu este recunoscută decât de alte regiuni separatiste ca Abhazia sau Osetia de Sud.

Artista și-a petrecut copilăria și adolescența în aerul post-sovietic, claustrofob din Bender și Tiraspol. Dar, ca alți tineri, s-a protejat de realitatea din jurul ei multă vreme, trăind într-o bulă. La 19 ani a început să fotografieze cu un Zenit, un aparat sovietic, greoi, dar care își făcea treaba. Iar asta a ajutat-o să iasă din coconul ei de auto-protecție. Proiectele ei îmbină fotografia documentară cu intervenții în spațiul public sau instalație, pentru a aduce în discuție teme legate de drepturile omului. Doar că în Transnistria nu poți cocheta cu subiecte sociale fără să existe consecințe.

La aproape 22 de ani, a primit un telefon de la un agent KGB, legat de expoziția pe care o pregătea. Carolina era chemată la o discuție între patru ochi. Securitatea din Transnistria și-a păstrat numele de KGB până în ianuarie anul trecut, când a fost redenumită MGB și transformată în Ministerul pentru Securitatea Statului.

Am vorbit cu Carolina Dutca despre întâlnirea cu agentul KGB, importanța artei într-un stat nerecunoscut și semnificația libertății pentru o artistă tânără într-o regiune separatistă.

Când a devenit arta ta politică?

Nu cred că e neapărat politică, dar are legătură cu chestiuni sociale. Când aveam 19 ani, nu mă preocupau problemele sociale din jurul meu. Asemenea multor tineri din Transnistria, voiam să merg în străinătate pentru un viitor mai bun. Dar am întâlnit atunci un tip gay din Transnistria, care în timp a devenit cel mai apropiat prieten al meu. El mi-a vorbit de discriminarea de care s-a lovit. Și așa am început proiectul No Silence despre comunitatea LGBTQ din Transnistria. Mi-a luat ceva până am înțeles cum pot să schimb unele lucruri, să le influențez.

Ce vrei să spui prin a influența?

Să aduc problema asta în atenția publică. E un subiect tabu în Transnistria. Cea mai mare parte a societății nu știe nimic despre asta.

Cred că e oarecum la fel în România.

Dar voi aveți libertatea de a vorbi despre asta. Noi nu. Nu avem nicio formă de media care să nu fie oficială. Libertatea de exprimare e zero.

Și ai devenit activistă. Sau nu te-ai numi așa?

E o întrebare bună. Fac și artă conceptuală, care nu e legată de probleme sociale, ci doar de emoțiile mele. Nu sunt doar activistă. Sunt artistă, în primul rând, și apoi activistă.

Știu oameni cărora le-a luat mult timp să se numească artiști. Ție ți-a fost ușor să te consideri artistă?

Nu, deloc. A fost un drum lung. În Transnistria, societatea e foarte conservatoare. Doar arta maeștrilor clasici e văzută ca artă. Societatea respinge ce e nou. Din cauza asta am avut probleme cu definiția cuvântului, cu ce înseamnă să fii artist. Dar cumva între timp, mai mulți oameni m-au numit artistă și atunci mi-am zis OK. Probabil că sunt. (râde).

Ți-a fost greu din cauză că termenul de artist era legat de ceva oficial?

Arta nu are legătură cu ceva oficial, ci cu sentimentele tale. Dar când nu primești feedback, s-ar putea să te afecteze. Mai ales când ai 19 ani, ai nevoie de această aprobare din partea celor din jurul tău. Dar acum nu mai contează atât de mult pentru mine.

Ce s-a schimbat între timp?

Ajungi să înțelegi că e drumul tău, viața ta și că poți să faci fix ce îți dorești. Nu ai nevoie de aprobarea societății să faci ceea ce vrei. Cred că e conectat și cu feedback-ul pe care l-am primit între timp și cu schimbările mele interioare.

Proiectul tău No Silence e și personal? Te-ai lovit și tu de discriminare?

Proiectele mele se leagă întotdeauna de experiența mea personală sau de experiențele celor apropiați. Dacă nu sunt implicată, nu pot să arăt corect problemele astea. Ar fi doar documentarea unei realități exterioare, dar vreau să fie ceva mai mult. 

Nu am mai cunoscut pe nimeni din Transnistria până acum. Sunt curioasă cum e să trăiești acolo. Cum a fost să crești în Transnistria?

În copilărie am fost o persoană foarte ocupată. (râde). Cred că bunica și mama voiau să își îndeplinească dorințele prin mine. De aceea, în copilărie am fost mai slabă, am fost model, am fost dansatoare, am fost scriitoare. Nu știam dacă era ceva ce îmi place, pentru că nu aveam timp liber deloc. Pe la 16 ani, mi-am dat seama că nu era drumul meu. Și am încercat să înțeleg ce îmi doream eu. Am început să desenez, dar majoritatea adulților din jurul meu mi-au zis că e de rahat ce făceam. Era foarte experimental. Nu înțelegeau ce făceam, iar pentru mine era greu să primesc părerile lor negative. Pe la 19 de ani, am început să fotografiez. Fotografie de stradă și fotografie instantanee.

Mi-ai spus că părinții tăi sunt doctori, deci sunt probabil oameni cu o poziție bună în societate. Care a fost reacția lor când ai început să lucrezi la proiectul No Silence?

A fost foarte dificil pentru ei. Au înțeles că este un subiect important, dar din cauza situației din Transnistria, și-au dat seama că nu e sigur pentru mine și pentru ei. Le-a fost frică pentru mine, pentru că am avut niște probleme cu KGB în Transnistria.

Cum de nu te-ai oprit? Cum ai reușit să nu te lași copleșită de frică?

Mi-a fost frică, dar am înțeles importanța problemei. Nu există deloc informație pe tema minorităților sexuale în Transnistria. Și mi-am zis că trebuie să o fac. Deși e foarte înfricoșător când primești un telefon de la KGB.

Poți să povesteșți despre acel telefon?

Postasem un anunț despre lansarea expoziției în Tiraspol pe un grup de pe VKontakte. Era în noiembrie 2016. În Transnistria și în Rusia, rețeaua de socializare VK e mult mai populară decât Facebook. (...) Au fost 700 de comentarii la postarea mea despre expoziție, multe dintre ele homofobe și cu amenințări la adresa mea. După aceea, am primit un telefon de la un angajat KGB. Pe numărul de mobil. Bărbatul a spus că e de la Departamentul Special al Universității din Tiraspol și că trebuie să merg acolo, pentru că e ceva foarte important. Eram încă studentă la universitatea din Tiraspol atunci.

Cât timp ai avut la dispoziție să mergi acolo?

Cam două ore.

Și cum ai procedat? Ți-ai sunat părinții, prietenii?

Părinții mei nu erau în țară, eram singură. Nici prietenii mei cei mai buni nu erau în țară. Nu aveam pe nimeni apropiat care să mă ajute. Înainte să merg la întâlnire, am mers la ONG-ul Apriori, care se ocupă de drepturile omului. Mi-au împrumutat un reportofon.

Ți-au dat vreun sfat?

Mi-au spus să nu semnez nimic.

Și cum a decurs întâlnirea cu agentul KGB?

A fost într-o aripă a universității de care nu știam nici eu, nici alți studenți. Era un singur bărbat în încăpere, angajat KGB. Mi-a arătat legitimația lui. Nu mi-a spus numele. În ghiozdan aveam reportofonul. Toată conversația e acum online, dar e în rusă. A fost o conversație de o oră. Mi-a spus că nu există comunitate LGBTQ în Transnistria și că toată munca mea de documentare e falsă. Și că trebuie să anulez expoziția. În proiectul meu, am doar povești anonime, fără nume. Am vrut să le protejez identitatea. Nu era sigur pentru ei să apară în fotografii și să-și dea nume. Agentul mi-a spus că noi nu avem problema asta. E doar în imaginația ta. OK, dar dădusem peste 165 de oameni din comunitatea LGBTQ prin social media. Însă doar 17 au acceptat să facă parte din proiect. Le-a fost frică să se întâlnească cu mine. Acum câțiva ani, a avut loc un eveniment violent. Un bărbat și-a dat o întâlnire pe internet cu un alt tip. Și a fost bătut. Fusese o capcană. De aceea, multora le-a fost frică să se vadă cu mine pentru proiect, pentru că nu mă cunoșteau. Puteam fi oricine.

Cum au fost întâlnirile cu cei 17? I-ai înregistrat?

Nu, nu am vrut să le înregistrez vocea, pentru că m-am gândit că nu e sigur pentru ei. Și a fost decizia corectă. Pentru că după problemele mele cu KGB, contul meu de Google mail a fost spart.

Ce ai învățat din interviurile cu ei?

Am vrut să înțeleg cum se simt oamenii din comunitate. Nu avem deloc statistici, rapoarte despre comunitatea LGBTQ din Transnistria. Unii dintre ei nu dau importanță problemei, nu vor să își asume sexualitatea și trăiesc în ascuns. Alții au probleme cu părinții, cu prietenii lor.

Hai să ne întoarcem la întâlnirea cu agentul KGB. Ce i-ai răspuns când ți-a zis că totul e în imaginația ta?

Am reușit să rămân foarte calmă pentru că aveam reportofonul în ghiozdan. Dar apoi mi-a spus că, dacă nu anulez expoziția, aș putea avea probleme cu siguranța mea personală, părinții mei ar putea avea probleme la muncă, fratele meu ar putea avea probleme la școală. Am întrebat cum se leagă asta de proiectul meu. Până la urmă, am hotărât să anulez expoziția în Transnistria pentru că nu aș fi fost afectată doar eu. Nu voiam ca familia mea să aibă probleme.

Și ți-a dat apoi să semnezi ceva hârtie. Ce era scris pe ea?

Era o hârtie goală. Mi-a spus că trebuie să o semnez. I-am răspuns că trebuie să știu ce semnez. Ai încredere în mine. Am zis că nu fac asta. După 15 minute a renunțat. A înțeles că nu voi semna. Așa s-a terminat conversația. M-am întâlnit apoi cu un avocat din Transnistria. Mi-a zis că trebuie să anulez expoziția, pentru că aș putea avea probleme legale.

Știu că în Rusia există legea privind propaganda gay, care interzice diseminarea de informații pe teme gay, pentru a proteja copiii de informații care le-ar afecta dezvoltarea. E la fel în Transnistria?

Avem aceeași lege despre propaganda în rândul tinerilor.

Deci ai fi putut fi acuzată de propagandă gay în rândul tinerilor.

Da, posibil. Așa că am decis să anulez expoziția în Transnistria. Dar am început proiectul online. Cumva, anularea expoziției, întâlnirea cu agentul KGB, prezentarea în media au ajutat. A aflat de proiect multă lume din Transnistria. A fost ca un fel de PR întunecat. Într-un fel a fost bine. Dar pe de altă parte am trăit foarte multă frică. Am primit multe amenințări, pe internet, pe telefonul mobil, amenințări anonime. A venit cineva chiar la ușa mea. Așa că am plecat două săptămâni la Chișinău, unde am așteptat ca părinții mei să se întoarcă în țară. (...) Am trecut apoi printr-un fel de criză personală. Nu am mai putut să fotografiez sau să lucrez șase luni.

Cum s-a răspândit informația despre întâlnirea ta cu agentul KGB?

Organizația Apriori a publicat înregistrarea conversației pe site-ul lor. Apoi presa din Chișinău a devenit interesată de subiect, Europa Liberă a făcut un material despre asta.

Ai mai cunoscut oameni care au avut probleme cu KGB?

Da, oameni din ONG-uri. Povestea mea nu a fost un caz singular. Este ceva obișnuit pentru cei care se ocupă de drepturile omului în Transnistria. Dar multora dintre ei le este frică să vorbească despre asta.  (...) Hârtia pe care agentul mi-a cerut să o semnez probabil că mi-ar fi interzis să vorbesc despre întâlnirea cu el. Mi-au spus cei de la Apriori că asta e metoda celor de la KGB și că am dreptul să nu semnez.

Proiectul tău Gisco înfățișează doi băieți care se joacă în mijlocul naturii. Sugerează foarte multă bucurie și libertate. Cum l-ai început?

Nu e un proiect neapărat, ci doar o poveste. Gisco e numele unui sat. Când eram copil, îmi doream foarte multe să văd muntele Suvorov din Gisco. Dar mama îmi spunea mereu că nu am voie, că nu trăiesc oameni în acel sat. (râde) Anul trecut am mers acolo și m-am împrietenit cu acești doi băieți care mi-au arătat povești din viețile lor, locuri interesante de acolo. A fost foarte mișto. Aveam cu mine doar o cameră digitală neprofesionistă, cu ecranul spart. Nu puteam să văd ce fotografiez, să verific.

Ce înseamnă libertatea pentru tine? Ce înseamnă libertatea într-o țară ca Transnistria?

Cred că libertatea începe în tine. Dacă ești liber în sufletul tău, în gândurile tale, poți cumva să creezi libertate în jurul tău. Asta e foarte important ca mine. Când locuiești într-o țară ca asta, sunt mulți oameni care nu au libertatea asta interioară. Trebuie să le arăți experiența ta, exemplul tău și asta poate că mișcă ceva în sufletul lor.

Am citit că mulți oameni din Transnistria sunt încă nostalgici după trecutul sovietic. Cum te raportezi la ei?

Înainte îi judecam. Acum înțeleg că, dacă vrei să ai o conversație autentică cu oamenii, trebuie să le înțelegi poziția. Dacă ești de altă părere, nu trebuie să ți-o impui. E foarte important să înțelegi toate părerile din jurul tău și să reflectezi la ele. Înainte, dacă întâlneam persoane homofobe încercam să le schimb părerile, dar după ce am lucrat la proiectul No Silence, încerc să le înțeleg motivele, de ce au ajuns să aibă părerile astea. Pentru că apoi poți lucra cu motivele lor.

Te definești ca o persoană pansexuală, pentru care genul nu e important. Cum ai ajuns să te identifici așa?

Povestea mea e inclusă în proiect, alături de alte mărturii. Dar apare ca o mărturie anonimă. Am avut relații doar cu tipi, dar am știut mereu că sunt atrasă și de fete. Dar am avut frici legate de asta. Cred că se numește homofobie internalizată. Poate că e rezultatul persecuției societății. Poate. Încă am problema asta. Nu pot să trăiesc asta. Nu știu de ce. Pentru că acum sunt foarte deschisă în legătură cu asta, pot să vorbesc, dar nu pot să o trăiesc. Dar sper că în viitor o să pot să trăiesc experiența asta. (râde).

Cum ai ajuns să faci un proiect despre violența domestică?

Pentru că am fost afectată de violența domestică. La 19 ani am avut un prieten care la început a exercitat violență psihologică, dar după ceva vreme, a trecut la atacuri fizice. Și pentru că aveam experiența asta, am vrut să aud și poveștile altor femei. Femeile din proiect sunt de vârste diferite. Cea mai în vârstă are 50 de ani. Despre problema violenței domestice se vorbește mai mult decât despre sexualitate. Nu a fost greu de găsit oameni care să își spună povestea. Dar nu mi-a fost ușor să aud toate mărturiile astea. După fiecare interviu, mă simțeam groaznic. A fost un subiect foarte greu pentru mine. După expoziție au venit multe femei și mi-au povestit că au trăit experiențe similare. Pentru mine a fost incredibil că oamenii și-au spus poveștile. E important, pentru că noi nu avem legi care să protejeze femeile de violența domestică. Și avem o societate conservatoare, motiv pentru femeilor le e rușine să vorbească despre lucrurile astea.

Te vezi trăind în Transnistria tot restul vieții tale? Într-o societate în care poți primi oricând un telefon de la un agent KGB?

Mă gândesc mereu la asta. Cred că trebuie să rămân acolo să prezint anumite aspecte din societate. Sunt foarte puțini fotografi documentari în Transnistria și se ocupă mai mult de antropologia vizuală. Nu ridică probleme sociale în proiectele lor. Așa că dacă guvernul nu mă bagă la închisoare, o să vorbesc în continuare despre problemele astea. (râde)