Seria Noii cititori, coordonată de scriitoarea Adina Rosetti și ilustrată de Oana Ispir, aduce lună de lună recenzii la cărți pentru copii, scrise de copii. În fiecare lună copiii citesc o carte, o comentează împreună și apoi scriu propria recenzie, totul sub îngrijirea Adinei, care vine de fiecare dată și cu extra context.
Tinerii sunt împărțiți în trei grupe, după vârste: 10-12 ani, 12-13 ani și 14+ ani. Luna asta, grupă intermediară citește un fantasy care naște controverse.
Seria Noii cititori este susținută de editura Arthur.
După aproape doi ani cu Noii cititori, simt că rolul meu e să fac un pas în spate: micii cronicari (care nu mai sunt chiar așa mici!) și-au dezvoltat deja instrumentele critice și au păreri din ce în ce mai articulate, cum veți observa citind recenziile volumului Carne de piatră, de Cornelia Funke şi Lionel Wigram (traducere din germană de Iulian Bocai, Editura Arthur). Cornelia Funke este autoarea mai multor bestseller-uri ale literaturii pentru copii și a mai fost comentată în cadrul rubricii, tot de Grupa 12-14 ani, aici. Dacă la Regele hoților am avut consens 100 %, de această dată părerile au fost împărțite și nuanțate, variind între „mi-a plăcut atât de mult încât am cumpărat și volumul doi în engleză” (Ioana), până la „cartea asta chiar nu trece testul” (Mara). Între aceste două extreme se înscriu opiniile celorlalți cinci copii.
Exercițiul propus de mine a fost să mă convingă să citesc (sau nu) cartea – nu o citisem până la întâlnirea cu ei – și să-și încheie recenzia scriind un paragraf în stilul autoarei. Carne de piatră este doar primul volum al unei serii (Reckless fiind titlul original) care urmează să aibă în total cinci volume, prin care Funke împreună cu partenerul de scris, Wigram (scenarist și producător de film), și-au propus să exploreze și reinterpreteze lumea basmelor.
Carne de piatră
🔳 🔳 🔳
Imaginați-vă poveștile vechi, cele pe care le cunoaște toată lumea, precum Frumoasa adormită sau poveștile fantastice cu zâne și spiriduși, reinterpretate în așa fel încât să le afli starea actuală. Toate acestea vin la pachet cu o nouă poveste captivantă, și anume Carne de piatră, scrisă de Cornelia Funke. Un carusel al perspectivelor și, deopotrivă, al minunatelor mesaje și calități importante în viață. Plină de suspans și realizată în așa fel încât vei putea să-ți imaginezi aventurile personajelor, crezând că și tu faci parte din ea. Vă avertizez, creează dependență și vei crede că ți s-a lipit de mâini, deoarece nu o mai poți lăsa deoparte.
Autoarea te poartă prin intermediul a două lumi, cea reală și cea în care poți evada spre un tărâm fantastic. Mesajele pot lua diferite forme în această carte, neștiind pe care să-l urmezi până la capăt, dar cel care mi-a atras mie atenția este acela de-a nu uita cine suntem cu adevărat. Indiferent cât de multe provocări o să apară în viitor, este important să rămâi în tabăra pe care ai ales-o de la bun început și astfel vei fi o parte din soluție, nu din problemă. Cartea este un reper pentru oamenii care vor să se remarce într-un mod pozitiv și pentru cei care vor să aibă un impact asupra lumii lor, indiferent dacă este o lume reală sau fantastică.
Niciodată nu uita de unde ai plecat și ce oameni te-au ajutat să revii înapoi pe drumul tău de la bun început.
Atunci s-a născut din adâncime un rege și într-o vreme de mare pericol a apărut un goil de jad, născut din sticlă și argint, și l-a făcut de nebiruit. Și uite așa, legenda a devenit realitate...
(Anastasia Pocaznoi, 12 ani, Arad)
🔳 🔳 🔳
Fără îndoială, Carne de Piatră de Cornelia Funke te va trimite într-o lume nemaivăzută. Lumea din oglindă în care Jacob a pășit cu sufletul la gură încă de când era mic, este căminul celor mai stranii creaturi. Avem zâne, pitici, o vulpe care se poate transforma în fată, spiriduși, prințese, dar și goyli, un neam de temut, alcătuit din creaturi făcute complet din piatră. Toate bune și frumoase, până când fratele lui Jacob ajunge să fie unul dintre purtătorii blestemului Zânei Negre, ca în câteva zile să se transforme în goyl și cam totul o ia razna. Am menționat că blestemul nu poate fi rupt? Ei bine, acum că am făcut-o, vă dați seama că e genul de carte care încearcă să ne demonstreze că până și Domnul Imposibil se mai înțelege din când în când cu Domnul Posibil.
Acum, că mi-am luat o grijă de pe cap și v-am lămurit cam cine e ce, o să vă zic sincer: chiar dacă apreciez din plin opera scriitoarei și sunt convinsă că numai crearea unei asemenea lumi poate să îți genereze explozie la creier, iar modul în care personajele în care interacționează m-a fascinat, am simțit totuși că a mi-a fost greu să iau cartea în mână seara și rareori simțeam bucuria mea obișnuită de a citi. Poate și pentru că sunt genul de persoană care nu apreciază toate descrierile pompoase care le găsim în manualele școlare, ci mă simt atrasă mai mult de elementele din viața reală la care să pot zice: „Hei! Și eu am făcut asta”.
OK, acum că am fost și eu puțin mai critică, vă pot spune cu certitudine că pentru fanii fanteziei, cartea aceasta poate fi „The One”. Peste tot găsești creaturi care mai de care mai interesante, încât ajungi să te întrebi dacă Funke și Tolkien erau cei mai buni prieteni și se întâlneau din când în când la o cafea pe Centrul Vechi, după ce au stat cu orele prin Cărturești Carusel. (Pentru cine se îngrijorează, știu că așa ceva nu ar putea fi posibil, dar am zis să mai destind și eu puțin atmosfera!)
Odată ce vei deschide cartea și vei citi primele cuvinte, vei pătrunde într-o lume de basm, unde orice e posibil, dar ține minte că prudența nu trebuie sa lipsească, în caz contrar ai putea ajunge să fii purtător al blestemului Zânei Negre! (Iris Lungu, 14 ani, București)
🔳 🔳 🔳
În biroul tatălui său, Jacob Reckless se plimba neliniștit, neștiind ce să facă. Cunoștea faptul că tărâmul de basm aflat pe cealaltă parte a oglinzii era periculos, dar magia, aventura și prietenii ce-l așteptau acolo îl atrăgeau precum un magnet. Tocmai când ușa spre cealaltă lume se deschidea, Clara și Will au intrat în încăpere. Înainte ca Jacob să-i poată avertiza, portalul i-a înghițit pe toți trei, ducându-i spre cea mai mare aventură a vieții lor, din care vor învăța că, dacă iubești pe cineva cu adevărat, îi vei fi alături, orice ar fi.
Acesta este, cred, mesajul cărții scrise de Cornelia Funke și Lionel Wigram, ilustrată cu măiestrie de autoare. Simboluri precum carnea de piatră, oglinda care se deschide doar celor care „nu se văd pe sine”, dar și altele, îi invită pe cei care se vor lăsa purtaţi de lectura romanului să le găsească un sens într-o lume fantastică în care oameni şi goyli, vrăjitoare şi o tânără ce se poate transforma în vulpe, pitici şi personaje înspăimântătoare, alături de oameni obișnuiți, contribuie sau stau în calea rezolvării unei provocări: aceea de a reda umanitatea lui Will. Va reuşi oare Jacob să îşi ajute fratele? Cum va plăti el pentru alegerile „nesăbuite”? Va putea învinge magia Vrăjitoarei Negre? Dar atracția pentru Vrăjitoarea Roșie? Cum îl vor ajuta obiectele fermecate, pe care le-a adunat în timp ce străbătea Lumea din Oglindă? Și ce va învăța din această călătorie? Vor fi mai puternici oamenii, cu slăbiciunile, dar și cu forța iubirii lor, ori personajele care se pot folosi de magie?
Parcurgând romanul Carne de piatră, cititorii pot găsi răspuns la aceste întrebări, călătorind într-o lume fermecătoare, în care se îmbină elemente din poveştile clasice ale Fraţilor Grimm cu aspecte ale realităţii şi detalii desprinse parcă din ecranizările moderne ale unor romane fantasy celebre. Chiar dacă la început lectura nu vi se va părea uşoară, aşa cum am simţit eu când am început să citesc pentru prima dată această carte, vă recomand să nu renuţaţi, pentru că până la final puteți avea surpriza de a descoperi un text care poate să devină unul dintre preferatele voastre! (Sonia Abrudan, 13 ani, Oradea)
🔳 🔳 🔳
Înainte să scriu despre carte, trebuie să încep cu un disclaimer. Nu îmi place fantezia. Când citesc cărți, prefer să ma arunc în lumi noi cu rămășițe din lumea în care mă voi întoarce când las cartea din mână. Cărțile care conțin vrăjitori, elfi, dragoni și zâne nu-mi câștigă admirația prea ușor. Trebuie să aibă personaje cu dileme interioare greu de exprimat și rezolvat, relații și întorsături de situație impredictibile, dar mai ales, trebuie să aibă emoție și un stil de scris care mă atrage.
Unul dintre motivele pentru care Carne de piatră m-a plictisit până la un punct care nu știam că există (și care mi-a stors fiecare picătură de perseverență pentru a o termina) este lungimea, mai ales fiind primul volum din serie. Știm deja că, în orice serie bine scrisă, prima carte ar trebui să funcționeze ca un stand-alone. Ca autor, lumea pe care ai creat-o trebuie să fie destul de bine explicată și înțeleasă de cititor din prima. Dacă ai nevoie de cel mai mic detaliu pentru a cincea carte din serie, atunci trebuie să faci ceva ce se cheamă sintetizare. Din acest punct de vedere, Carne de Piatră nu trece testul. Este ca un puzzle care ar trebui să fie măcar pe jumătate gata, dar lipsesc părți cruciale din mijloc, iar marginile se întind de la o parte la cealaltă a camerei.
Inima narațiunii lipsește. Uneori, pulsul reapare când vorbesc Vulpe și Clara (singurele personaje care se susțin din punct de vedere narativ). Atunci vezi pe monitor câteva bătăi de inimă, dar se sting imediat ce naratorul începe a trăncăni. După primele 200 de pagini, în mintea mea era ceva de genul: Okay, am înțeles, nu mai e mult timp și fratele tău va fi omorât sau ceva asemănător. De ce trebuie să ne repeți? Asta nu ne transmite urgența și importanța deciziilor pe care le iau personajele, doar seamănă cu strigătul care nu se mai termină „Am ajuns deja? Dar acum?”.
În al doilea rând, construcția personajelor mi s-a părut prea șubredă pentru a fi dezvoltată. Conflictul interior ar putea fi dramatizat de la ceruri până la tărâmuri departate, dar, de fapt, este cel mai des întâlnit. Se cheamă, fiți pregătiți... CE ÎNSEAMNĂ ALEGERILE NOASTRE ȘI CUM NE INFLUENȚEAZĂ. Eram sigură că nu va așteptati la asta!
Importanța alegerilor ocupă o mare parte din mesajul cărții. De la primul lucru pe care îl face Jacob, pășirea în tărâmul de după oglindă, alegerea îi influențează viața sa și a fratelui său, în feluri în care nu și le putea imagina în acel moment. Fiecare pas pe care îl fac cei patru prieteni prin lumea fantastică este plin de decizii extrem de importante. Decizia lui Vulpe, de exemplu, este dacă să rămână fată sau animal. Orice cititor avid de fantasy îți va zice că este cea mai folosită dilemă (am întrebat și alți oameni, ca să nu vă dau doar o singură opinie). Cornelia Funke a mai folosit acest lucru în seria ei anterioară, Inimă De Cerneală. Cam repetitiv…
Ce încerc să zic este că nu există cărți rele și bune. Pentru fiecare om există o carte diferită. Pentru mine, cartea asta a fost despre alegeri, importanța lor și vinovăția pe care o simți atunci când vezi efectele. Pentru altcineva, poate înseamna altceva. Dar, chiar dacă există mai multe versiuni, o carte ar trebui măcar să bifeze câteva criterii. Personajele principale să aibă mai mult decât un conflict primar (vreau și eu dramă, motivație secretă!), o aventură cu un fir cronologic care poate fi înțeles atunci când îl citești și o lume care nu a mai fost folosită și împrumutată de la o mie de alți autori de fantezie. Iar această carte nu trece testul.
Vai de mine! Sunt Jacob și odată ce tatăl meu a dispărut atunci când eram mic, am rămas traumatizat pe viață. Acum trebuie să îmi ajut fratele care se transformă în piatră din cauza alegerilor mele, alături de iubita sa extrem de enervantă. Și mai am doar 320 de pagini să reușesc. Ce ne vom face???!!! (Mara Pădureț, 14 ani, București)
🔳 🔳 🔳
Din prima, m-a fascinat atmosfera întunecată a cărții, amestecată cu magie, intensitatea aventurilor și cât de lin reușește autoarea să îmbine aventurile personajelor cu sentimentele lor.
Cartea este foarte bine echilibrată și la sfârșit totul se încheie în aceeași atmosferă în care este scrisă întreaga poveste, ceea ce mi-a plăcut mult. Incredibil de captivantă, plină de tensiune, exprimată atât de bine, încât te zguduie. Tensiune. Întuneric. Iubire. Soartă. O poveste ce mă lasă în extaz prin întunericul, frica, tensiunea din ea.
De când aveam treisprezece ani, au început să mă fascineze poveștile întunecate, intense, cu un strop de violență și, mai ales, pline de tensiune, chiar abordând teme un pic filozofice, cum ar fi binele, răul, iubirea și frica. Pentru mine. așa a fost și Carne de piatră.
Pe lângă faptul că mi-a plăcut foarte mult narațiunea, împletind aventurile și emoțiile personajelor, m-am regăsit destul de mult și în dorințele lor, mai ales în ale lui Vulpe și Jacob. Pe spatele cărții stă scris: „De când era mic, Jacob trece printr-o oglindă din biroul tatălui său, portal către o lume magică. [...] Aici fuge el de durerea de acasă.”
Și eu am fugit de acasă. Oho, de multe ori! Am fugit în cărți, în caiete, în povești, în natură, în muzică și mai ales… în mintea mea. Toți fugim de acasă, când casa noastră nu ne mai este „casă”, și încercăm să ne găsim o altă „casă”, aceea care credem noi că este mai bună. Căutăm „casa” în lucrurile dragi pe care le avem, în pasiunile noastre, în prietenii noștrii. Și sperăm că acele lucruri să ne fie casă. Numai că din păcate, nu întotdeauna ne sunt.
Uneori, fricile care ne afectează în viața de copil, dacă ar fi să le categorisim după o intensitate relativ obiectivă a noastră, a oamenilor, nu par nici pe departe atât de periculoase și de importante ca fricile prin care treci într-o lume magică, unde trebuie să te lupți cu demoni, să sângerezi, să te doară, să eviți moartea la fiecare pas. Pentru un om care n-a trăit fricile lui Jacob și suferințele lui, frica, pierderea tatălui și tristețea mamei, faptul că trebuia să aibă grijă de Will, să trăiești în Lumea din Oglindă va părea de o mie de ori mai înfricoșător și mai primejdios decât în lumea obișnuită a oamenilor. Dar intensitatea aparentă ce se vede printr-un obiectiv nu se poate compara niciodată cu intensitatea subiectivă pe care o resimte fiecare, când îi este frică, în funcție de experiențele pe care le-a avut.
De aici vine și dorința noastră de a găsi o casă, un loc sigur, ceea ce demonstrează că suntem capabili să facem orice pentru a fugi de durerile noastre, iar primele răni pe care le-am avut vor durea întotdeauna mai tare decât următoarele.
Cornelia Funke nu construiește în glumă lumile astea. Prin întorsăturile de situație, felul în care jonglează cu emoțiile personajelor, intensitatea acțiunii și devotamentul pe care-l oferă lumii ei, creează adevărate capodopere care te lasă în extaz după fiecare carte. Reckless merită citită pentru frumusețea compoziției, pentru acțiunea bogată, care-ți taie respirația și pentru introspecția asupra vieții tale, la care te invită.
O lumină îl orbi. Știa ca ceea ceva urma n-avea să fie deloc pe placul lui. Încă își aducea aminte de Will în coridorul întunecat din palatul împărătesei. Dar trebuia din nou să înfrunte frica, cea de care fugise întotdeauna și care-i fusese în același timp mereu prieten. Cea care fusese casa lui. Și trebuia să nu o uite pe Vulpe. (Ioana Pistol, 14 ani, Vâlcea)
🔳 🔳 🔳
Această carte spune povestea lui Jacob, un băiat care își pierde părinții și care trebuie să-și salveze fratele de la un blestem care îl distruge treptat. Ca multe dintre poveștile mari, cartea conține două lumi – cea a oamenilor și cea a fanteziei, lumea de dincolo de oglindă. Acest obiect care delimitează cele două universuri se află în camera tatălui său. Băiatul o găsește și descoperă astfel un tărâm necunoscut oamenilor, în care evadează din realitate pentru o lungă perioadă. Aici are o altă identitate, preocupări noi, periculoase, dar și palpitante. Într-o zi însă, fratele său, Will, îl urmează și se pune în pericol – este zgâriat de ghearele unui goyl și pielea i se transformă în piatră. Urmează o serie de aventuri de-a lungul cărora Jacob este ajutat de mai multe personaje fantastice. Vă invit să vedeți dacă reușește să-și salveze fratele, citind acest volum!
Scena mea preferată este cea în care Jacob este salvat de Zâna Roșie, pentru că numai în astfel de lumi imaginare răul nu are putere definitivă, ci poate fi transformat în bine.
Sunt Jacob și vreau să vă întreb ce ați face dacă ați avea acces la o lume secretă, plină de minuni, pe care ceilalți oameni nu ar cunoaște-o? Ați prefera-o celei reale? Ați evada în ea? Dar dacă ar avea propriile pericole? Cum v-ați pricepe să le faceți față? Are imaginația forța de a vindeca? (Andrei Dinu, 13 ani, Buzău)
🔳 🔳 🔳
Pentru o carte fantasy, când am deschis prima oară Carne de piatră, mi s-a părut ciudat de cât de puţine pagini avea, cât şi de mărimea textului, încadrarea aerisită în pagină şi grosimea paginilor. Mi-am dat seama doar răsfoind-o că aceasta era foarte uşor de citit, dar o carte care îţi face cunoştinţă cu o complet altă lume nu ar trebui să te ajungă cu descrierile lungi şi amănunţite care să-ţi transpună imagini exacte în faţa ochilor? Se pare că nu în toate cazurile.
Desigur, felul în care este scrisă o carte şi cât de cinematografice vrei să fie descrierile, sunt lucruri ce ţin de preferinţele fiecăruia. Aceasta este una dintre cărţile care nu îţi conduc imaginaţia pe un drum prestabilit, ci îţi permit să vezi fiecare element aşa cum doreşti.
În Carne de piatră este vorba despre cum Jacob încearcă să îşi salveze fratele, pe Will, din a se transforma în piatra din care erau făcuţi goylii, fiinţe ale Lumii din Oglindă. Piatra creşte cu repeziciune în pielea moale de om a acestuia, iar în final, când nimic nu mai pare că îl poate ajuta, tocmai frica şi dragostea fratelui său mai mare creează o portiţă prin care se întrezăreşte o urmă de speranţă.
Una dintre ideile care arată aproape în întregime acţiunea şi partea estetică a cărţii este dragostea, dar nu orice fel de dragoste, ci mai degrabă modul în care poţi iubi atunci când pielea ta este una moale, ca a unui om, fie una tare, de piatră, ca a unui goyl, fie rece, ca cea a zânelor, fie atunci când pielea este înlocuită cu o blană roşie, ca cea de vulpe. Astfel sunt descrise personajele, fiecare având un anumit tip de piele, cât şi o viziune diferită a lucrurilor, viziune care modifică felul în care sunt capabile să iubească.
Probabil că în circumstanţele date, Jacob nici măcar nu şi-ar da seama că tocmai frica de propriul sine din lumea sa originară era şi motivul pentru care Lumea din Oglindă nu mai pare decât un vis ciudat în care fratele său ajunge din greșeală. În acest fel, motivul pentru care Jacob nu se dă niciodată bătut în încercarea sa, ar fi nevoia pe care el și Will o au unul față de altul, căci dragostea de care poţi da dovadă este şi dragostea pe care ceilalţi o au faţă de tine, iar atunci când nu ştii să-ţi iubeşti propriul sine, mereu va fi cineva acolo să o facă.
(Ștefania Lăzărescu, 14 ani, București)
