De ce are nevoie filmul românesc ca să existe și dincolo de „ Noul Val” ?
Acum 11 ani, în cinematografia românească se întâmplau două chestii: apărea „Moartea domnului Lăzărescu”, film ce poate fi considerat adevăratul început al „Noului Val” și intra în vigoare actuala lege a cinematografiei, de fapt o ordonanță de guvern de peste 20 de pagini Word (OG 39/2005). Sigur că un vraf de hârtii n-o să capete la fel de multă atenție precum un film catalogat, într-un articol din New York Times de la vremea aceea, drept o „o capodoperă spinoasă”, dar amândouă pot influența decisiv dezvoltarea unei industrii.
De atunci încoace, despre cinematografia în sine și despre reglementările pentru acest domeniu se poate spune - în cel mai bun caz - că au conviețuit. Filme realizate cu finanțări mărunte, făcute de regizori care au reușit să se strecoare în lumea asta și de producători care au avut răbdare să învingă un sistem greoi, proiectate în puținele săli din România, au ajuns să fie premiate la Cannes sau la Berlin. Ministrul Culturii, Corina Șuteu, spunea recent că producțiile astea au mers mai degrabă în ciuda sistemului și că e timpul să aibă sprijinul lui.
Pentru ca cinematografia românească să continue în ritmul ăsta, trebuie să vorbim și despre chestii plictisitoare precum legi și strategii. Corina Șuteu spune că vrea să facă și din sistem un subiect: „Cinematografia nu pare o prioritate pentru că despre ea s-a tăcut. E ca în cazul violurilor din Biserica Catolică: atâta vreme cât s-a tăcut, era un non-subiect. Creatorii au fost un subiect, dar sistemul n-a fost un subiect. Aceasta a fost mutația fundamentală: am arătat că acest subiect are multe elemente, nu e un subiect cu Mungiu și cu Puiu. Problema ei nu este asta, ci că e o industrie ne-exploatată, cu o Arhivă nefolosită suficient, cu un sistem de cinemateci inexistent etc.”
În februarie 2016, la nivelul Ministerului Culturii a fost creat un grup de lucru format din cineaști, specialiști în politici culturale și reprezentanți ai instituției, care să propună schimbări. Printre membrii săi se aflau regizorii Cristian Mungiu, Tudor Giurgiu, Paul Negoescu și Bogdan Mustață, directorul de imagine Florin Mihăilescu, Alex Trăilă, membru al Consiliului de administrație al CNC, Corina Șuteu, secretarul de stat de la acea vreme, Andrei Rus, consilierul pentru cinematografie al ministrului Culturii, sau Oana Radu, specialist în politici culturale. Sunt oameni care reprezintă generații și interese diferite, explică Rus: „Nu poți să organizezi de la început discuții cu 50 de oameni. Într-o primă fază, din rațiuni de eficiență, alegi - cum am făcut noi - câțiva oameni care să fie reprezentativi pentru diverse grupuri de vârstă și de abordări și doi - te consulți și cu ceilalți, după ce ajungi cu acest grup de lucru la un numitor comun, să ai ce să discuți.”
„Cinematografia nu pare o prioritate pentru că despre ea s-a tăcut. E ca în cazul violurilor din Biserica Catolică: atâta vreme cât s-a tăcut, era un non-subiect. Creatorii au fost un subiect, dar sistemul n-a fost un subiect. Aceasta a fost mutația fundamentală: am arătat că acest subiect are multe elemente, nu e un subiect cu Mungiu și cu Puiu.”
- Corina Șuteu, ministru al Culturii
După trei luni de discuții, aceștia au venit cu un set de propuneri de modificări ale ordonanței din 2005, care se refereau, între altele, la accesul mai ușor la finanțări pentru debutanți, completarea surselor de finanțare pentru Fondul cinematografic, mărirea cotelor de difuzare pentru filmele românești, reorganizarea unor instituții din domeniu prin acte normative care să decurgă din noua ordonanță.
Ministerul a încercat o abordare mai cuprinzătoare, mai spune Șuteu: „Dacă e ceva original în demersul nostru, este că am avut o abordare sistemică: am zis că toate acestea compun sistemul cinematografic. Degeaba faci filme dacă n-ai unde le distribui, degeaba ai distribuție dacă nu ai educație, degeaba dai o lege dacă tu, până la urmă, nu ai cinemateci de artă unde să prezinți aceste filme.”
Am detaliat principalele modificări propuse de membrii grupului, într-o discuție cu Andrei Rus:
1. Suplimentarea surselor de finanțare pentru Fondul cinematografic: „În cinematografie, acest fond nu vine direct din bugetul de stat, ci e format din taxe plătite de televiziuni din publicitate, din taxa de timbru pentru DVD-uri etc. Noi am încercat să introducem sau să reintroducem alte taxe.” Astfel, fondul ar urma să crească prin revenirea unei contribuții a operatorilor economici de jocuri de noroc, din încasările furnizorilor de servicii de internet sau din taxe pe biletele de cinema, contribuție raportată la cota de difuzare a filmelor românești.
2. Introducerea subvențiilor ca modalitate de finanțare a cinematografiei: „Momentan, filmele românești sunt finanțate pe bază de credit, spre deosebire de spectacolele de teatru sau de operă, care sunt subvenționate”. Producătorii ar avea obligația să returneze un procent din ajutorul acordat de stat doar în cazul în care filmul obține profit.
3. Stimularea regizorilor fără experiență, prin crearea unei categorii separate de finanțare la concursurile organizate de Centrul Național al Cinematografiei: „Noi avem acum un Nou Val foarte puternic și valoros. Dar trebuie să ne gândim și cum asigurăm continuitate, și e foarte important să sprijinim tinerii. E foarte greu să concurezi cu cei care sunt deja acolo. Și atunci am considerat că ar fi necesară introducerea unei categorii care s-ar numi «micro-buget», care să-ți permită să gândești creativ - într-o sumă de până-n 60.000 de euro, să zicem - cum să faci un film de lungmetraj. Asta s-ar aplica în primul rând tinerilor, pornind de la premisa că pentru regizorii deja consacrați e mai puțin relevant să facă filme cu bugete mici. Aceste bugete i-ar sprijini pe tineri să realizeze filme, să-și pună mintea la contribuție și să înceapă să se afirme.”
4. Deschiderea către aplicațiile pentru co-producții minoritare, adică filme realizate în colaborare cu parteneri din alte țări: „[Alte] țări au o categorie de concurs, la care poți aplica din România sau din orice altă țară din UE și ai șansa să câștigi o mică parte din buget. România nu are această categorie: alte țări nu pot să aplice la CNC-ul nostru pentru a co-produce filmul. Ceea ce a dus în timp, dincolo de chestiuni ce țin de non-fair-play, la faptul că anumite țări pur și simplu nu mai sunt deschise spre state care nu oferă la rândul lor posibilitatea producătorilor lor să aplice. Asta e o chestiune care va închide și mai mult piața pentru România. Să presupunem că peste 10 ani n-o să mai fie acest boom care e acum, se poate întâmpla ca doi ani să ai o pauză de succese, și atunci o să ți se închidă toate ușile dacă sistemul tău e nefuncțional. Nu poți să mergi la nesfârșit pe acest principiu, că «lasă că dacă s-a întâmplat odată se va mai întâmpla».”
5. Re-organizarea Arhivei Naționale de Filme și crearea altor instituții, precum Institutul Filmului. Noua structură ar urma să se ocupe de educația cinematografică și să sprijine autoritățile locale care au în gestiune săli de cinema să le folosească prin formarea de specialiști în domeniu.
6. Simplificarea legii, pentru a o face mai ușor de updatat în funcție de nevoile vremii. De exemplu, schimbarea regulamentului de concurs la CNC să nu mai aibă nevoie de modificarea întregii legi: „Dacă te uiți la legile cinematografiei din alte țări, o să vezi că au câte opt-zece pagini. A noastră are 40. Sunt prinse și aceste acte care ar trebui defalcate și doar derivate de acolo.”
În iunie, Guvernul a aprobat includerea modificărilor pe o lege de abilitare care să-i permită să emită ordonanțe pe perioada vacanței parlamentare. De aici, însă, treaba s-a împotmolit.
Comisia de Cultură din Senat a considerat că setul de modificări nu reprezintă o prioritate și a dat aviz negativ includerii sale în legea de abilitare.
Președintele Comisiei, Georgică Severin, susține că nu s-a discutat acolo despre conținutul ordonanței, ci despre procedura prin care ea să treacă, iar membrii Comisiei n-au găsit niciun motiv pentru urgentarea sa: „În ce măsură este normal să se scurtcircuiteze Parlamentul, să nu se discute în comisiile parlamentare? (...) Nu există nicio urgență de vreo natură, care să justifice scurtcircuitarea Parlamentului, pe o asemenea lege. Dacă doamna ministru considera că e o urgență atât de mare, avea posibilitatea să introducă un proiect de lege, să solicite procedură de urgență. Se trecea prin toată zona parlamentară. Faptul că s-a încercat să se profite de vacanța parlamentară ca să se introducă niște texte fără dezbatere, fără a se vorbi cu toate părțile implicate din zona aceasta - pentru că să știți că au fost [contestări - n.r.] - e foarte prost.”
Severin mai menționează că a văzut textul ordonanței doar în ziua discuției: „Noi n-am primit la Comisia de Cultură textul ordonanței, ca să pot să discut oficial despre fond”.
După un alt aviz, de data asta pozitiv, din partea Comisiei Juridice, și după o scrisoare deschisă din partea a peste 70 de oameni din cinematografie care susțineau reformele, plenul Senatului a respins includerea modificărilor în legea de abilitare. Decizia parlamentarilor a fost susținută deschis de 40 de cineaști - reprezentați public de către regizorul Cristian Comeagă -, care au invocat „operațiunea (...) concepută în cel mai pur [stil] stalinist-securist” prin care Ministerul a încercat să grăbească procedura. Comeagă a spus că „masa cineaștilor” n-a fost consultată, că noile prevederi ar consfinți o „etatizare a cinematografiei” pe care doar comunismul o făcuse înainte, că regulile ar putea fi schimbate după bunul plac al decidenților de la un anumit moment și că susținerea acordată doar filmelor cu potenţial de a obţine premii „e ca şi cum industria vestimentară ar trebui să producă doar modelele marilor creatori”.
Acum, Ministerul Culturii are mai multe variante pentru a pune în practică modificările, spune Corina Șuteu: să le explice cât mai bine, pentru ca la sfârșitul verii să propună un text complet, care să treacă fie printr-o ordonanță de urgență, fie printr-un text de lege propus Parlamentului în procedură de urgență. „Noi suntem în punctul în care nu mai avem decât de explicitat, convins, renegociat și antrenat toți factorii ăștia care pot produce la un moment dat un soi de tipping point: «poate, dacă povestea asta trece, avem o șansă!»”, mai precizează Șuteu. Vrea să îmbine o filosofie europeană - care presupune implicarea statului în protejarea identității culturale - cu un optimism de tip american, în care fiecare mică victorie să strângă energie pentru o schimbare mai mare: „Una o antrenează pe alta, e ca la biliard”.
Ce spun, însă, cineaștii despre reforma în domeniul lor? Am discutat cu regizorii Corneliu Porumboiu și Radu Jude și cu producătorul Ada Solomon despre nevoile lor legate de acest domeniu.
Întrebările noastre au fost:
1. Care ar fi, în momentul ăsta, nevoile cele mai mari ale unui producător/regizor din România?
2. Putem spune că există azi două tabere în domeniul ăsta? Dacă da, cine/ce reprezintă ele?
„Suntem o breaslă mult prea mică ca să reușim altceva decât să ne înfrânăm dacă ne călcăm permanent pe bătături unii pe alții” - Ada Solomon, producător
1. Sunt așa de multe [nevoi] că nu știu cu care să încep și nici nu vreau să pară că mă plâng. Să încep cu nevoia de a avea un sistem administrativ/fiscal care să priceapă specificitatea producției de film și a producției de spectacol. Un sistem în care să existe formule simple de angajare temporară a tehnicienilor din breaslă (de exemplu, includerea lor în lista meseriilor care pot figura în registrul de zilieri). Tot ceea ce înseamnă relația cu administrația fiscală din România e mult mai complicat și mâncător de energie și timp decât în celelalte țări europene.
O altă nevoie e cea de a putea răspunde printr-un sistem de reciprocitate țărilor care co-finanțează/co-produc filme românești. E o chestiune de conduită elementară că, dacă primești ceva de la cineva, să poți să îi dai și tu ceva data viitoare, când cineva-ul respectiv are nevoie. Exemplu: dacă Olanda a co-produs două filme cu România, două filme bune, care au trecut și ele printr-o selecție în Olanda, normal ar fi să existe posibilitatea ca filme olandeze să fie propuse spre co-finanțare în România – și să primească sprijin cele pe care comisiile de selecție din România le considera cele mai bune sau mai potrivite.
Asta s-ar putea pune în practica relativ ușor dacă la concursurile CNC ar exista o secțiune destinată strict co-producțiilor minoritare.
E nevoie de un sistem de facilități fiscale pentru producții străine care se filmează în România, ceea ce ar aduce mai multe astfel de producții aici, ar crește gradul de ocupare al forței de muncă din domeniu și din arii adiacente, ar aduce sume importante care ar fi cheltuite local, ar asigura o interacțiune mai directă a tehnicienilor și artiștilor români cu cei străini etc.
Mai departe, un producător de film are nevoie de sprijinul televiziunilor pentru finanțare – în același sistem selectiv. Importantă nu este doar latura financiară a acestei participări, ci și faptul că dacă o entitate este partener financiar, atunci privește produsul respectiv ca fiind și al său; adoptat fiind, devine parte din familie și îl promovează altfel, îi „pasă” de el. Am constatat asta la cinema-urile care contribuie printr-o taxă la anumite producții și felul cum sunt prezente acele filme românești în programul cinema-urilor respective.
E nevoie de săli de cinema pentru film-produs cultural, nu film-produs de consum, așa cum e nevoie de săli de concerte speciale pentru muzica clasică, nefiind suficient că există săli de concerte rock.
E nevoie de adaptarea legislației la realitățile momentului. Avem o legislație funcțională, dar îmbătrânită, pentru că în ultimii zece ani s-au schimbat multe în principal datorită apariției digitalului și a evoluției spațiului virtual. Se poate vorbi numai despre asta ore în șir: despre ce înseamnă creșterea numărului de producții locale, despre costurile distribuției pe suport digital, față de cele implicate de copiile pe film, despre săli, despre distribuția în spațiul virtual, despre decăderea televiziunilor și reducerea timpului pe care consumatorul obișnuit de film îl petrece în fața televizorului versus timpul pe care-l petrece în fața ecranului computerului, despre România ca membru al Uniunii Europene (ceea ce nu era atunci când a fost făcută legea cinematografiei) etc. - toate aceste realități ar trebui să fie prezente în legislația dedicată cinematografiei și nu-s.
2. Uf, e greu de răspuns la întrebarea asta pentru că, pentru mine cel puțin, e vorba de o singură breaslă, mică și care se autodistruge din prea mult ego. De fapt există două perspective asupra cinematografiei: unii o văd ca industrie, alții ca artă.
Un produs de consum, un produs de „entertainment” pur nu este egal cu un produs primordial cultural. Cei care privesc cinematografia ca industrie țin un discurs care e utopic, uitând că nu poți să concurezi cu industria americană, că nu avem nici resursele, nici veniturile filmelor americane și, în consecință, nu se poate face business pur din film în România. (Puțină lume știe că, practic, din incasările unui film în cinema-uri, la producător ajung în final sub 20% - după ce se scad taxele, partea cinema-ului, cheltuielile și partea distribuitorului.)
Sa zicem că există o tabără conservatoare și o tabără inovatoare. Dar ce mă preocupă pe mine nu e cine în ce tabara e, în fond fiecare e liber să își construiască propria viziune, propria abordare, propriul sistem de valori – cred că e loc sub soare pentru toată lumea.
Ce mă preocupă este cum să fac ca publicul și mai ales decidenții să înțeleagă ce forță are cinematografia românească, filmul românesc ca produs cultural, ce fel de beneficiu de imagine aduce României în lume cinematografia de mai bine de 10 ani. Și că asta nu se întâmplă nici des, nici multor altor țări, cu atât mai mult să continue după mai bine de 10 ani!
La fel, nu știu cum să fac oamenii să pună semnul egal între teatru și film și, dacă admitem că e firesc ca teatrele naționale să fie subvenționate în proporție de 90%, să admitem și că un anumit gen de cinema e firesc să fie subvenționat într-o proporție sensibilă. Și teatrele și cinema-urile vând bilete și le pasă de numărul de bilete vândute. Oricine vrea ca opera sa să fie văzută, e o ipocrizie majoră să spui „pe mine nu mă interesează câtă lume îmi vede filmul”; dacă întorc cuvintele nițel, asta s-ar traduce prin: „eu nu vreau să-mi vadă prea multă lume opera!” Există muzică de consum, literatură de consum, așa cum există artă muzicală, artă literară: de ce nu se poate accepta că există film de consum și artă cinematografică - respectiv filme al căror scop primordial nu e să facă bani, care nu generează profit material, ci un alt fel de profit?
Iar ce e cel mai bizar în toată povestea este că, până una-alta, filmele românești cele mai premiate sunt și filmele românești care, atunci când au ieșit în cinematografe, au făcut cel mai mare număr de spectatori și cele mai mari încasări dintre producțiile românești ale anilor respectivi (exemple: 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Eu când vreau să fluier, fluier, California Dreamin’, Poziția Copilului, Aferim!), iar producțiile voit „de public” din ultimii ani au performat relativ modest.
În orice caz, după mintea mea „cea proastă de femeie” (e un citat din Eugen Barbu, sic!), suntem o breaslă mult prea mică ca să reușim altceva decât să ne înfrânăm dacă ne călcăm permanent pe bătături unii pe alții. Cred că e firesc să fie ascultați mai cu atenție cei care au performat constant în ultimii ani, și nu cei care pretind că știu mai bine doar pentru că au mai multă experiență, exprimată numai în numarul anilor. Și așa cum consider că e firesc că în deciziile majore privind viitorul trebuie ascultați cu atenție cei tineri pentru că îi privește mai ales pe ei, așa cred că și în acest domeniu trebuie ascultați cei tineri cu mai multă atenție (obiceiul fiind ca cei tineri să fie ignorați, căci ce știu ei, nu-i așa?!) Notă: nu e despre mine, eu nu mai pot fi încadrată de ceva vreme la categoria „tineret”.
De asemenea, cred că trebuie să ținem cont de faptul că în era digitală percepția asupra filmelor și circulația acestora se schimbă major și cu o viteză mai mare decât se poate anticipa.
„Cred că e important ca debutanții să fie sprijiniți. Nu doar regizorii, ci și producătorii tineri” - Radu Jude, regizor
1. Pe lângă lucruri care țin strict de mai corecta finanțare a proiectelor la concursurile CNC, ar fi nevoie de niște modificări prin care fondul cinematografic să fie mai mare, să existe mai mulți bani pentru filme. Fondul se adună acum dintr-o serie de taxe și este destul de mic. Din câte știu, legea asta nouă are niște prevederi în sensul ăsta. Evident, pentru noi, ca cineaști, astea sunt lucruri extrem de importante. Dar pe lângă astea, mai sunt alte lucruri care țin, de exemplu, de reorganizarea Arhivei -, care sunt foarte importante. Mai e un lucru pe care știu că [proiectul de] lege îl prevede: facilitarea accesului producătorilor debutanți și a regizorilor debutanți, prin crearea unei secțiuni separate de concurs. Și cred că e important ca debutanții să fie sprijiniți. Nu doar regizorii, ci și producătorii tineri. Există o formă de punctaj la CNC și, în condițiile actuale, mai ales pentru producătorii aflați la început de drum e foarte dificil. Legea rezolvă, într-o anumită măsură, problema asta.
2. E foarte simplu: nu e vorba de tipuri de cinema. Cinema-ul poate fi practicat în foarte multe feluri, și rezultatele pot fi bune sau proaste, indiferent de direcția abordată de un cineast sau altul. Există un grup care susține că filmele de succes românești - așa-numitele „filme premiate", de care se aude - sunt de fapt niște filme elitiste, la care publicul larg nu are acces. În realitate, e o formă de populism ieftin și foarte îndoielnic: dacă ne uităm la încasări, vom observa că tot aceste filme - numite disprețuitor „filme de festival", „filme de artă", „filme inaccesibile" - au succes de public. Dacă e să mă refer strict la cazul meu, filmul Aferim!, care e considerat un film de festival, a avut 70 și ceva de mii de intrări în cinematografe, în timp ce filme care sunt considerate din start ca fiind comerciale au avut 2.000 sau 3.000 de spectatori. Domnul Comeagă cam atât a avut. Mi se pare o formă de nesimțire și de ipocrizie să vii să spui că vrei cinematografie populară, pentru public, comercială, cu bani de la stat. Ceea ce, oricum, e o contradicție în termeni: dacă e comercială, înseamnă că se susține prin vânzări. În realitate, cu două-trei excepții, aceste filme așa-zis „de festival” sunt și filmele care au cei mai mulți spectatori. Și cred că e nevoie, apropo de chestia asta că spectatorii nu gustă tipul ăsta de film - ceea ce, în anumite cazuri, e adevărat - că problema e, de fapt, în altă parte. Și mai cred că e nevoie de foarte multe programe de educație audio-vizuală, de educație cinematografică, de educație media, pentru ca oamenii să înceapă să guste tipul ăsta de cinema.
„O lege a cinematografiei trebuie să acopere și o zonă de experiment, și o zonă de documentar, și o zonă de public.” - Corneliu Porumboiu, regizor
1. Trebuie o lege flexibilă, care să asigure un tip de finanțare. E mai complicat, pentru că trebuie văzut cumva în ansamblu: o lege a cinematografiei trebuie să acopere și o zonă de experiment, și o zonă de documentar, și o zonă de public. Nu există o educație cinematografică. Când vorbim de concursuri, dosarele sunt secretizate, iar resursele sunt limitate. Apoi, cred că trebuie avut în vedere și ce facem cu distribuția filmelor. Știm foarte bine că în România situația e destul de dură, pentru că nu mai sunt săli. Uneori, filmele nu ajung în orașe destul de mari, de 50-60.000 de locuitori. Din păcate, am pierdut atâtea cinema-uri. Dacă ne uităm doar în București, s-a închis acum și Studio. Practic, falia între ce se produce și public se mărește din ce în ce mai mult. Dacă intrăm într-o logică de distribuție clasică, de mall, acolo un film rezistă trei săptămâni. Și dacă nici n-ai bugete mari pentru distribuție, pentru reclamă, evident că ajungi într-o situație cu care m-am confruntat și eu: te întreabă lumea „filmul când va fi pe ecrane?” „Păi a fost deja”. Trebuie o lege care să gândească cinematografia pe termen mediu și lung.
2. Eu nu cred în tipul ăsta atât de larg de a defini cinema-ul: de public, comercial și de autor. Evident acum că depinde de cei care organizează și cu cine se consultă. Evident că trebuie discutat cu toată lumea. Eu nu cred în tipul ăsta de diferențiere. Dacă ne uităm, și unele filme definite grosso modo „de autor" - unele au și influențe de thriller, au influențe și de western sau sunt discuții cu genuri. Nu mai cred într-o definire dintr-asta în alb și negru a cinema-ului. (...) Dacă ne uităm la industriile naționale, funcționează anumite genuri. Uitându-mă la ce se întâmplă și în teatru, eu cred că în România ar putea funcționa într-o zonă cât de cât comercială comediile, dar cu bugete destul de mici. Dacă ne uităm la intrări la filmele americane mari, și dacă scădem costurile de reclamă și de distribuție, cred că ajungem la bugete destul de mici. Și e o piață care trebuie să crească organic. De exemplu, în Spania se consumă foarte mult thriller. În Franța merg foarte bine comediile. Bine, Franța e o țară cu un cinema foarte puternic. E greu acum să te gândești că un film poate să aibă succes comercial, având în vedere câte săli sunt, la cât poate sta un film într-o sală de fapt, și la ce bugete au filme românești pentru a investi în partea de marketing. După aceea: sunt foarte puține săli de cinema. Am văzut acum câțiva ani un sondaj care arăta că foarte puțini oameni merg la cinema în mod real pe an. Mi se pare că avem cea mai mică rată din Europa. Publicul român și-a pierdut obișnuința de a merge la cinema. E acum o generație care a venit odată cu mall-urile, care în special consumă film american. E generația asta pe la 30-40 de ani, oameni care obișnuiau să meargă, dar nu mai merg, și o generație ceva mai tânără, din care foarte mulți probabil n-au fost la film, pentru că coincide cu o perioadă, anii '90, în care cinematografele au devenit altceva. Practic, noi am pierdut o generație de spectatori. Mai e o problemă: cinematograful comercial funcționează în principal pe ideea de star de cinema. Noi nu avem staruri de cinema. Citeam un studiu: la teatru, 75% din spectatorii de teatru din România intră după numele de pe afiș. Or asta în cinema nu avem. Au fost încercări de a aduce staruri din zona de TV, din zona muzicală, dar n-au funcționat în cinema. Sunt lucruri care probabil trebuie rezolvate în timp.
