Biblioteca de la Miezul Nopții (Nemira, 2022, trad. Cristina Nan) e un self-help ficțional, melodramatic și enervant, care sintetizează mai vechi și clișeice abordări despre viață. De altfel, regăsit pe lista recomandărilor late-summer reads ale bibliotecii Harvard și văzut frecvent în social media ca lectură extrem de apreciată, bestseller-ul semnat de Matt Haig nu se compară nicidecum cu un roman semnat de Elena Ferrante, de pildă.
Cartea începe relativ promițător, cu un prolog, în care Nora Seed, protagonista, probabil adolescentă pe-atunci, joacă șah cu doamna Elm, bibliotecara școlii. Cele două discută despre viitorul Norei, de care aceasta nu e nicidecum entuziastă, până când femeia primește un telefon. E anunțată că tatăl Norei tocmai decedase.
Două pagini mai încolo, adică nouăsprezece ani mai târziu, o întâlnim pe Nora, luptându-se cu depresia și aflându-se în punctul de a-și lua viața printr-o supradoză de antidepresive. Ceea ce o conduce într-un spațiu bizar, în care timpul e oprit la ora 00:00:00, un prag între viață și moarte, concretizat de o bibliotecă, în care toate cărțile reprezintă posibilități ale vieții ei. Desigur, doamna Elm e dirijoarea întregului sistem.
Biblioteca de la Miezul Nopții
Romanul are, așa cum ziceam, consistența unui self-help destul de enervant și de didactic aranjat, cu pasaje clișeizate: „Viața nu trebuie înțeleasă, ci trebuie trăită”, „A trăi înseamnă a suferi” sau „Puteai să mănânci în cele mai bune restaurante, puteai să te bucuri de orice plăcere senzuală [...], puteai să câștigi medalii la Jocurile Olimpice, dar toate acestea erau inutile în absența iubirii”. Totuși, miza călătoriilor Norei reiese limpede: Haig a vrut să scrie o poveste care să ajute, dacă nu chiar să salveze cititorul.
Protagonista testează, conform principiului universurilor paralele din fizica cuantică, mai multe existențe pe care le-ar fi putut avea, dacă ar fi luat alte decizii decât cele luate în viața ei originară. Principiul de bază e că, atunci când într-adevăr își dorește să trăiască o anumită viață, va rămâne pur și simplu în ea. Ideea e să lipsească dezamăgirea, de orice natură ar fi ea.
Fără să dau prea multe spoilere, deși cartea e exagerat de previzibilă, Nora ajunge să-și reconsidere viața originară, practic renăscând după tentativa suicidală. Prin urmare, toate viețile pe care le experimentase datorită jocului livresc nu au fost decât niște teste care să-i demonstreze că faptul de a trăi și felul în care o face depind numai de ea. Lecția a doua e tocmai opusul: în universurile paralele, Nora descoperă cum unele drame/tragedii, de regulă familiale, nu s-au întâmplat din cauza ei, în ciuda autoînvinuirii în care trăia de mulți ani.
Două lucruri scapă, totuși, romanul de a fi o carte răsuflată, de didactică a vieții. În primul rând, întreaga narațiune e însoțită de un metadiscurs – cel filosofic. Nora studiase filosofia, iar autorul său preferat e Thoreau. Nu sunt multe citate din textele lui, dar, atunci când apar, ele reiau, de fapt, ceea ce doamna Elm sau alții îi repetă Norei sub alte forme, nu neapărat simplificate, dar mai colocvial explicate. Trivializarea disciplinei se face, deci, într-un context în care protagonista, terfelită de propriile „vieți”, are nevoie de ajutor, mai cu seamă de acest tip de ajutor – cel al discursului filosofic, din care își făcuse aproape o meserie. În fond, și o carte de dezvoltare personală reformulează niște statement-uri pe care le găsim, ceva mai inaccesibil spuse, în aforismele filosofilor.
În al doilea rând, Nora fusese un copil-minune: făcea performanță la înot, învățase mai mult singură să cânte la pian, compunea cântece, apoi studiase filosofia și devenise un fel de „mică enciclopedie”. Totuși, nimic din toate acestea nu erau neapărat și dorite de ea, de unde drama ratării, a renunțării la sport și muzică, și, astfel, a provocării durerii celor dragi. E una dintre problematicile care nasc narațiuni dintre cele mai tulburătoare. Filmul-documentar The Most Beautiful Boy in the World (în regia Kristinei Lindström și a lui Kristian Petri) sau romanul Laviniei Braniște, Mă găsești când vrei, au același tip de protagonist/ă, care, ajuns/ă la maturitate, după niște perioade de performanță și/sau faimă, realizează cât de inutil a fost totul, în lipsa propriilor dorințe sau a unor conexiuni autentice cu familia.
Din păcate, Haig nu acordă atenție prea mare niciuneia dintre cele două chestiuni discutate. Scopul cărții e unul cât se poate de bun, dar romanul rămâne doar o lectură de vară, condimentată, sporadic, cu umor și suspans.
Imagine principală preluată de la Pexeles.
