Să clădești cu mâna mii de tone de lemn. Să dormi în reprize nu mai lungi de trei ore. Să muncești cu lopata la câțiva metri deasupra focului, învăluit zilnic, timp de ore întregi, de fum. Sunt câteva situații banale în ultimele patru decenii pentru Bálint Dénes, de 76 de ani, din comuna Lupeni, județul Harghita - unul dintre ultimii meșteșugari care transformă lemnul în mangal.
La câțiva kilometri distanță de unul dintre ultimele locuri din România unde încă se extrage cărbune, artistul Lucian Muntean a organizat tabăra de creație Cărbunart, la începutul lunii septembrie. S-a inspirat din amintiri, din imaginile spectaculoase pe care le vedea în copilărie, în diferitele locuri unde se producea mangalul în zonă. Timp de o săptămână, șase artiști din Cluj-Napoca, Miercurea-Ciuc și București au descins la Lupeni ca să exploreze valențele inedite, de muză, ale mangalului. Din aduceri aminte ale cărbunarilor locali și discuții cu aceștia, materia primă extrasă din mină a fost fie pictată, fie fotografiată, îmbrăcată în foiță de aur sau folosită la creații ceramice.
În timp ce cărbunele este un combustibil tot mai puțin folosit în Europa, care are și un plan de închidere a exploatărilor până în 2032, noile norme nu fac referire la mangalul folosit în prezent pentru grătar. Ăsta e produsul care se obține în cărbunăriile (sau bocșele) din comuna Lupeni și alte câteva locuri din țară.
Meșteșugul transformării lemnului în mangal în forma lui tradițională, vechi de peste trei secole, este pe cale de dispariție. Mangalizatorul produce cărbune mangal prin arderea mocnită a lemnului în bocșe - stive de lemne clădite manual timp de peste o săptămână. Înainte de 1989, era o îndeletnicire extrem de căutată și bine plătită, cam de cinci ori cât venitul lunar al unui profesor. Aproape toată populația din comuna Lupeni muncea prin țară în acest domeniu. Plecau în martie, de multe ori cu întreaga familie, și se întorceau în noiembrie când frigul nu mai permitea producerea de cărbune.
Mangalul era un produs valoros trimis spre export în toată Europa acum trei decenii. Procedeul tradițional, care se mai păstrează în puține locuri din țară, presupune clădirea unei bocșe, înaltă de aproximativ cinci metri, cu un diametru de cel puțin 15 metri și un volum de circa 15 tone. Ulterior, aceasta e îmbrăcată în paie și pământ, cu orificii laterale, creându-se astfel un cuptor natural, care, prin ardere mocnită, se auto transformă în cărbune în circa două săptămâni. În tot acest timp, bocșa nu poate fi lăsată nesupravegheată și nu are voie să ia foc cu flacără deschisă. Astfel, la fiecare două-trei ore, mangalizatorul urcă în vârful construcției și reașază pământul în locurile unde s-ar putea aprinde lemnul.
Inspirația pentru tabăra artistică Cărbunart a venit din povestea d-lui Bálint, din cele ale altor cărbunari locali și din imaginile cărbunelui în devenire - amintiri și documentare la fața locului. Cei șase artiști au ales forme de exprimare diverse, de la pictură la ceramică.
Aurel Tar, artist din București, a folosit cărbunele sub formă de pulbere aplicată direct pe pânză. Mirosul i-a adus aminte de soba din școala primară, care asigura, la vremea respectivă, încălzirea cu cărbune. Ideea tripticului cu cai pe care l-a pictat în zilele taberei i-a venit în timpul vizitei unei herghelii locale. Alăturarea mangalului cu pictura și caii văzuți la apus i-a venit spontan, în timpul documentării prin zona Lupeni.
Justinian Scărlătescu, a intervenit cu praf de cărbune și acuarele pe fotografiile documentare cu cărbunarii locali. Primul contact cu cărbunele a însemnat și începutul său ca artist. După doi ani de liceu la profilul real s-a transferat la școala de arte unde primele cursuri au presupus desenul în cărbune. „Fotografiile au menirea de a reda inima, atmosfera locului”, spune Justinian, „iar intervenția cu pulbere de cărbune pe imagini a fost o premieră personală”.
Botár László, pictor din Miercurea Ciuc, a pictat o serie de pânze în care negrul cărbunelui nu este dominant. Deși într-o locație unde se produce mangal tonurile dominante sunt de negru și gri, pictorul a introdus pastelul acolo unde el lipsește. Astfel, negrul bocșei este însoțit de o paletă largă de culori acrilice care schimbă complet atmosfera meseriei. „Cărbunele nu se poate folosi doar la fleică, ci și ca materie primă pentru artă”, spune László. „M-am folosit de motivul bocșei și al scării, care nu urcă doar pe grămada de lemne, ci ajută și la transmiterea renumelui comunității pe mai departe”, adaugă artistul.
Artistul Marius Stanciu a folosit mangalul pentru a crea vase din ceramică. După construirea cuptorului în aer liber din cărămizi vechi și chirpici, Marius a încălzit cărbunele la temperatura de 1.000 de grade, necesară arderii obiectelor ceramice create manual. „Când eram copii și mergeam la bunici, undeva în Oltenia, într-o zonă foarte frumoasă, cu păduri, seara ieșeam la porți, unde făceam semne copiilor din vecini cu tăciuni încinși, luați de la cuptorul de pâine. Asta însemna că am sosit de la București cu walkman, dulciuri, jucării și suntem la poartă, gata de joacă”, își amintește Marius. Miza artistului la Cărbunart a fost să adauge mangal și în lucrările sale de ceramică.
Profesorul universitar Radu Șerban a creat o serie de picturi inspirate fie direct de cărbune, fie de casa memorială a scriitorului maghiar Tamási Áron, născut în comuna Lupeni. „Primele amintiri legate de cărbune sunt din tinerețe, de acum aproape 50 de ani. Am copilărit la Jibou unde încălzirea se făcea și cu cărbune, dar fosil, nu mangal. Mirosul încă era similar, destul de urât. Aici, în zonă, m-au inspirat recipientele în care se depozitează acest cărbune (...) De multe ori caut geometria din natură. Până acum nici nu mă gândeam de unde provine. Nu am avut în preocupare cărbunele ca subiect”, spune Șerban.
Pentru organizatorul taberei, artistul Lucian Muntean, imaginea cărbunelui a apărut încă din anii ’80. Copilărind în apropiere, la Sighișoara, când ieșea din oraș, imaginea cărbunarilor care munceau în zona respectivă era ceva obișnuit. „În toți acești zeci de ani, imaginea distantă a cărbunarilor mi-a tot reapărut la orizont, vedeam astfel de oameni în diferitele reportaje la care mergeam prin țară, dar parcă niciodată nu reușeam apropierea”, spune Lucian. O primă întâlnire s-a întâmplat acum vreo șapte ani, când, într-o discuție cu artistul Andor Komives am descoperit seria sa de desene pe pereții exterior ai clădirilor realizate cu cărbune. Pornind de la crăpături în pereți realiza serii de desene joviale în cărbune, dar totodată efemere. Atunci am început să realizez valențele artistice ale cărbunelui.”
La începutul acestui an, un reportaj l-a adus pe Muntean în zonă și, după câteva întâmplări, a ajuns, împreună cu primarul comunei Lupeni, Kovacs Lehel, care provine chiar dintr-o familie de cărbunari, să viseze la o „tabără de creație în care muza să fie cărbunele. Sensul acestui eveniment este promovarea unei meserii din zonă care este pe cale de dispariție. Cu doar câteva grame de cărbune poți să obții ceva foarte prețios, cum e o operă de artă.”
Lucian a ales să colorizeze manual o serie de fotografii de epocă cu cărbunari din zona comunei Lupeni, dar și să pună accentul pe uneltele primare cu care lucrează cărbunarii chiar și în prezent. Pentru a sublinia importanța uneltelor, partea metalică redată în pictură este învelită în foiță de aur. Aceste creații se adaugă la o serie de acuarele realizate și cu praf de cărbune. Inspirația pentru această serie i-a venit într-o seară când, privind spre vest, spre Sighișoara, a regăsit peisajul învăluit în fum de la bocșe, care aducea cu imaginile păstrate în amintirile lui din copilărie. „Astfel, cumva, se încheie bucla cu primii cărbunari pe care i-am văzut în urmă cu vreo patru decenii”, explică artistul.
Seara târziu, după închiderea atelierelor de creație, pe Bálint Dénes îl găsim la muncă, pe bocșă, la fel ca în ultimii 39 de ani, zi și noapte, șapte zile din șapte. Deși la pensie de peste 20 de ani, cu grupa întâi de muncă, nu s-a oprit deloc. Mai mult, deși simte că meseria va dispărea, l-a învățat și pe unul dintre copiii lui cărbunăritul și acum lucrează cot la cot. De meserie tractorist, după doar câțiva ani în muncile agricole a intrat în cărbunărit unde, înainte de ’89, se câștiga foarte bine. „În acești ani de meserie nu s-a schimbat nimic. Uneltele folosite, lopata, țapina sau furca, sunt aceleași, etapele și modalitatea de lucru păstrate la fel, doar valoarea banilor a scăzut mult.”
Aflu că în satul acesta copiii învățau de la părinți meserie și comuna era pustiită din primăvară până în toamnă când familiile mergeau prin țară la cărbunarit. „Ori îți place, ori nu, e musai, trebuie să ai puțină dragoste de lucru”, îmi spune el urcând pe scară pe culmea bocșei și dispărând în fumul înecăcios.
Bálint Dénes a plecat pentru prima oară ca mangalizator prin țară acum aproape 40 de ani - mai întâi la Bistrița, apoi la Odorhei, Brașov, Argeș, câteva luni la Sovata, Baia Mare și Cincu. Ajutorul în aceste aproape patru decenii a venit de la soția sa, Rózália care l-a însoțit peste tot. Mangalizatorul a plecat singur și, în timp, au ajuns o familie de opt. Cinci fete și un băiat s-au jucat, au învățat, crescut în jurul bocșelor de cărbunărit, a fumului și a muncii grele din care se naște cărbunele din lemn.
