Despre cinema de tomberon, în era colapsului moral al imperiilor.
Am fost la Captain America: Brave New World, ceea ce vă recomand și vouă. Să vă explic. Nu cred că e un film bun, dimpotrivă. Sigur, nu e nici o catastrofă cum sunt majoritatea filmelor autohtone de consum. E fix ceea ce îi place unui prieten să numească „lătură Marvel”, genul de film cu care să-ți furajezi existența fără să-ți suprasoliciți mintea sau sufletul.
Asta nu e neapărat ceva rău. Fericiți cei săraci cu duhul, vorba poetului. Aș îndrăzni chiar să zic că dacă existența ta se reduce la ruminație elitistă pe marginea unei nișe strâmte de film, literatură, teatru, în general de artă înaltă pentru oameni de valoare, normie-ul care-și hrănește existența exclusiv cu ultimul star war sau Brandon Sanderson e o persoană mai îndeplinită și mai fericită în viață decât vei fi tu vreodată. Avem nevoie de steril în viață și în artă ca să recunoaștem ce e aur. Să consideri că (aproape) totul e steril e o greșeală (aproape) la fel de mare ca cea de a polei (aproape) totul din priviri. Mă rog, ce vreau să zic e că nu orice film trebuie să fie I Basilischi (1963), merge și-o Godzilă (2014), iar un Godzilla Minus One (acest Germania, anno zero al filmelor cu șopârle uriașe) e un veritabil deliciu.
Captain America: Brave New World este un film prost chiar și pentru un film Marvel, chiar și pentru un film Captain America. Acum, nu vreau să despic imaginile mișcătoare în patru, pentru că filmele Marvel sunt aproape de nadirul artistic al acestei epoci Hollywoodiene, dar filmele Captain America sunt dintre cele ceva mai ofertante. Primul Captain America (și nu Iron Man) a setat tonul pentru „universul cinematic”, deși era – de bine, de rău – un fel de film „de epocă”. The Winter Soldier (2014) a fost un fel de „spy thriller” decent, cu costume, suprapus peste o ridiculozitate de film cu portavioane zburătoare. Iar Civil War (2016) (și nu Avengers) a fost vârful epocii Marvel, în termeni de popularitate și răspândire culturală.
Acea epocă a apus. Marvel/Disney dă chixuri pe bandă rulantă cu ultimele furaje – seriale ignorate ca Moon Knight (2022), filme pe care nu le-a văzut sau cerut nimeni ca Eternals (2021) sau The Marvels (2023). Tocilarii zic că „vine epoca DC”, cu James Gunn la butoane, dar tocilarii au făcut tumbe și pentru Joker și pentru atrocitățile lui Zack Snyder. Pesimiștii zic – unii chiar se roagă – că epoca turbărilor cu supereroi a apus definitiv, la fel ca a filmelor cu roboți uriași, la fel ca a filmelor cu godzile și dinozauri. E rândul operaticului searbăd al lui Villeneuve și al dansului macabru a lui Eggers. Ciocu’ mic ei, că noi (mafia glumelor letterboxd) suntem la putere acum!
Feige și algoritmii singularității Marvel au ales să flancheze aceste mișcări de trupe și să producă un Captain America woke. Nu spun woke în sensul înfricoșător în care-l folosește bunicul tău, care a învățat de la televizor noul cuvânt-baubau. Nici în sensul inițial, al unei minorități critice. Zic woke în sensul larg, de carton, golit de conținut, o manevră de imagine faux-progresistă, în felul în care se face mișto de Netflix că tot bagă. Cum? Păi, pe scurt, la sfârșitul ultimului Avengers_final_final_v3_ăla_bun căpitanul America și-a pasat scutul și ștafeta către prietenul său The Falcon, care e noul căpitan și mai e și negru. Noul falcon e un băiat glumeț din Miami, papi! Noul dușman secundar e Giancarlo Esposito, care e de ceva etnie latinx ambiguă, cum ne-a obișnuit. Avem și un Captain America „pierdut” din anii ‘50, mai bătrân și tot negru, o agentă de culoare, o altă agentă cu viitor luminos în canonul Marvel, despre care producătorii au vrut să specifice că da, e israeliană, dar nu Mossad! Chiar aș fost curios să văd o dezbatere despre masacrul palestinienilor vs. eliberați ostaticii! între un căpitan de culoare și o supereroină ex-Mossad, dar poate în alt multivers. În orice caz, la asta mă refer prin woke – Marvel a făcut minimul posibil ca să bifeze caseta cu reprezentare, ba a băgat și niște șuste despre cum guvernul a tratat (și încă tratează), nu oamenii de culoare în general, ci pe unul foarte specific, cu puteri de supererou. Sincer, în anul care ne-a dat Nickel Boys (2024), o capodoperă brutală despre rasism și traumă, vrăjelile lui Cap mi se par cap („minciună”, în engleză, pentru tineri).
Cu toate astea, dacă a nimerit ceva Captain America: Brave New World, ăla e momentul istoric. Din ce înțeleg, din motive obiective de grevă și scene suplimentare, noul film a ieșit nu în mijlocul administrației Biden (din nou, cum ar fi picat oare un supererou israelian, DAR NU MOSSAD! în primăvara lui 2024 în America?), ci fix în primele 100 de zile ale noii administrații Trump.
Prost să fii, noroc să ai. Iată cum un film destul de prost, incoerent, asamblat algoritmic și cu bucăți mari refilmate (care se simt) devine brusc rezistența! Efectiv, îmi vine să râd când mă gândesc la acest film. Ideea lui e banală: avem un supererou nesigur pe el, la prima tură ca portstindard pentru truth, justice and the American way, care intră într-un fel de conflict cu un președinte american, care a cam semănat vânt și acu’ culege furtună. Cine e adevăratul eidolon al Americii? Băiatul negru fără superputeri, dar cu suflet de aur și dragoste pentru adevăr? Sau președintele militarist, care ar face orice ca să-și asigure viitorul și care – prin pură coincidență – se poate transforma într-un Hulk mare și roșu?
Sincer, admir faptul că nu l-au făcut acum, pe ultima sută, un Hulk portocaliu. Că altfel, scenele cu Captain America ferindu-se de steagul american, rupt din vârful Casei Albe de președintele Trulk, ar fi trecut direct în parodie. Nu că n-ar fi destule de râs în acest Captain America. Intervenționism în Mexic? Avem! America pe picior de război cu aliații? Avem! Conspirații în jurul președintelui? Avem, dar îi pare rău! Bine, acum am și eu niște întrebări geopolitice – gen ce caută flota japoneză la scandal prin Oceanul Indian, dar o să le păstrez pentru Henry Kissinger-ul sau poate Noam Chomsky-ul Marvel din următorul Avengers.
Dar nu geopolitica e importantă, ci momentul cultural din care se desprind bucățele și ne cad în brațe supereroic. Ce are de zis eroul Marvel despre complexul militar-industrial american? Zice de bine, mai ales de marină. Vedem portavioane plecate la război, SEAL Team 6 arestând teroriști-mercenari, scene de Red October în orange February. Și aici se vede cine trage sforile: când Căpitanul America tre’ să se bată cu avioane americane (controlate bineînțeles de un Om Rău) n-are voie să se bată decât cu alea vechi – F-18uri. Că nu se poate să distrugă eroul nostru tehnica de luptă de ultimă generație. Ce distruge sunt drone inventate de Marvel, iar soldații americani controlați de Omul Rău sunt doar „incapacitați”, nu omorâți, pentru că America e justă și calculată în exercițiul forței sale!
E… foarte amuzant. Într-un moment istoric care deja pare că vine a doua oară, ca farsă, într-un moment în care asistăm, unii șocați, alții cu un zâmbet superior (deloc toxic!) pe buze la colapsul (al doilea colaps? Al treilea?) moral al Secolului American, Captain America se bate cu președintele Hulk pe acoperișul Casei Albe. Aventurismul american în vânătoarea de resurse noi se termină cu tratate, nu de pace, ci de prietenie! Și o eroină israeliană (dar nu Mossad!) ajută la restabilirea echilibrului Binelui în lume.
Pentru că totul se termină, ca în orice basm Hollywoodian, cu bine. Aliații sunt înțelegători, se împacă cu America la sfârșit, deși a ales președinte un monstru de culoare incertă, care aproape a cauzat un conflict global. Președinte care până la urmă abdică de bunăvoie și e băgat la pârnaie. Și nu despre asta e vorba, de fapt, în filmele astea fantastice? Despre lucrurile pe care dorim să le vedem în viața reală? Persoane de culoare în poziții de autoritate, președinți ce răspund pentru propriile fapte și-și dau demisia la timp, un pic de dramă geopolitică prin Oceanul Indian, dar pace în lume. Basme moderne, care ne fac să ne simțim bine, să fim cu toții normies. Dacă stai să te gândești, e și asta o fațetă a temutului wokism.
