Alex, un tip înalt și cu o voce caldă, e unul dintre primii oameni pe care i-am cunoscut când m-am mutat în Blocul Liric. Nici nu aveai cum să-l ratezi. Era mereu pe afară, în curte sau în fața blocului, prins cu ceva treabă. Țin minte că într-o seară, când m-am întors acasă, l-am văzut cocoțat pe o scară în gangul de la intrare, cu o cutie de vopsea în mână. Era și scriitorul Mugur Grosu acolo, iar Alex îl ajuta să monteze o instalație de „poezie secretă”. Ideea era că, atunci când intrai în gang, se activau niște neoane și senzori de mișcare, și astfel puteai să citești versuri scrise pe perete cu vopsea invizibilă. „Senzația e că textele apar din zid”, zicea Mugur Grosu pe atunci. Textele sunt și astăzi în gang și unele dintre ele au o altă rezonanță pe timp de carantină:
Orașul foșnea frumos aș fi vrut să-l străbat purtat pe brațe de-o palidă silabă adormită
Alex locuiește aici din 2012, când lucra ca inginer și proiecta clădiri de birouri într-un București care se aduna de pe jos după criza globală. Între timp a renunțat și acum e angajat la Greenpeace. Bunicii din Vâlcea voiau să-l ajute să-și cumpere apartament, dar lui Alex i-a luat mult timp până să găsească ceva pe gustul lui.
„În Vâlcea, am copilărit undeva la marginea unui parc și caut mereu asta într-un loc în care mă mut. Poate e și chestia asta de provincial venit în București. Suntem obișnuiți cu ritmul ăla de viață și ne ținem departe de bulevarde zgomotoase și prăfuite”, îmi spune el la telefon.
În primii doi-trei ani nu prea s-a implicat în viața comunitară, dar la un moment dat s-a apucat să grădinărească pe lângă bloc și să planteze una, alta. Toată lumea îi zicea că nu o să crească nimic acolo, dar ușor-ușor s-a creat un mic ecosistem. „Atunci mi-am dat seama că mi-ar plăcea să am mai mulți oameni în jur cu care să facă asta.”
Lucrurile s-au schimbat când l-a cunoscut pe Matei, prietenul lui, cu care locuiește de vreo cinci ani. Cei doi s-au gândit să facă ceva cu curtea interioară („care arăta deplorabil”), așa că au găsit finanțare și o primă idee, să-l invite pe artistul Lucian Sandu Milea să facă o pictură murală în curtea interioară. De la aceste prime acțiuni s-a născut mai apoi și Grupul de Inițiativă Cișmigiu, în care s-au implicat și alți vecini. Au găsit finanțări mai mari și au reușit să pună pe picioare Grădina cu oameni, un program cu zeci de ateliere axate pe grădinărit urban, apicultură, informare despre poluare fonică și ornitologie.
„Ideea era să se creeze un grup de oameni care să facă niște chestii și să nu se plângă la infinit că lucrurile sunt de căcat și primăria nu face nimic. Am încercat să extindem asta și în cartier și să reactivăm grădini dintre blocuri. În unele locuri a mers, în altele mai puțin, în funcție de cât s-au ținut oamenii de acolo de treabă”, spune Alex, care treptat și-a dat seama că vrea să renunțe la inginerie și s-a angajat la Greenpace, organizație internațională care expune și caută soluții pentru probleme de mediu globale. „Profesional eram super bine înainte, aveam clădiri de 15 etaje proiectate de mine prin oraș, dar mi-am dat seama că îmi doresc altceva de la viață”.
Nici în perioada de carantină nu s-a putut ține departe de grădinărit, dar pe de altă parte recunoaște că avea nevoie de o schimbare. Era obișnuit să-și încarce mereu programul, iar izolarea a fost un prilej să-și facă ordine în gânduri. „E un fel de catharsis. Acum ești silit să stai cu tine și să te confrunți cu niște lucruri pe care înainte le puteai băga mai ușor sub preș. E ca o perioadă din aia când te muți într-un alt oraș în care nu cunoști pe nimeni, dar în care ai șansa să te redescoperi pe tine. Pentru noi, pentru mine și Matei, a fost și ca o terapie de cuplu. Și nu cred că doar pentru noi”, povestește Alex.
Înainte să închid telefonul, aud în depărtare sirena unei ambulanțe, coloana sonoră a acestor săptămâni, iar el îmi zice că e mai receptiv acum la zgomote. „La păsările care sunt mult mai prezente”, dar și la ambulanțe. „Și eu, și Matei, putem acum să le recunoaștem și să facem diferența între ambulanța cu izoletă și ambulanța normală”.
***
În clipa în care o sun, în ziua de Înviere, Maia îmi spune că tocmai colorează niște meduze pe un caiet. A terminat cu munca pe săptămâna asta, a terminat cu toate cu call-urile și zoomurile, și acum încearcă să-și golească mintea printre culori și tentacule de meduze.
Și ea lucrează la Greenpeace, unde e colegă cu Alex. Cu ocazia asta, aflu și că el i-a făcut rost de mănuși de protecție, cu care Maia iese de fiecare dată la cumpărături.
Maia stă în chirie, într-o garsonieră micuță, cu geamurile spre parc. S-a mutat aici în toamna anului trecut, când noul job a readus-o în București. În anii trecuți mai avusese o tentativă să se stabilească în capitală.
Maia e de loc din Oradea și a absolvit Limbi Moderne la Cluj. După ce a terminat facultatea, s-a întors la Oradea, unde a lucrat ca trăducător și, din 2013, a început să lucreze la Tikvah, un ONG de studiu și comemorare a Holocaustului, înființat chiar de mama ei în memoria bunicii Maiei, supraviețuitoare la Auschwitz și eliberată din Bergen-Belsen de armata britanică.
„Bunica mea s-a născut în 1920, la Șimleul Silvaniei, orășel din care au fost deportați toți evreii”, povesteșe Maia pe un ton blând, molatec. „Bunica mea, cele două surori ale ei și cei doi frați, împreună cu mama lor, au fost toți deportați la Auschwitz. S-a întors doar bunica cu sora ei mai mică. Bunica avea 24 de ani când a fost deportată, iar mama mea a aflat mult mai târziu toată povestea asta, nu știa nici ce era cu acel tatuaj al bunicii. Era cumva un tabu și nu se vorbea în familie despre asta. Dar îmi amintesc că mie deja bunica începuse să-mi povestească când eram mică, mi se destăinuia. Aveam 10 ani când a murit”.
Spre deosebire de tura trecută, când a încercat să se mute în București, acum simte că lucrurile s-au legat mai ușor. Se simte bine în blocul ăsta, printre oamenii cunoscuți, iar faptul că stă lângă Cișmigiu îi dă o altă perspectivă asupra orașului. „Întotdeauna mi-am dorit să stau într-o zonă verde, să nu văd blocuri pe geam. Și mi se pare fabulos că pot să văd lacul, îmi lipsesc însă coverurile după Elvis pe care le cânta zilnic un tip din parc.” Doar că, la câteva luni după ce a închiriat garsoniera, a venit pandemia peste București și parcul a fost închis. Ca și pentru mine, Cișmigiul e acum pentru Maia ca un screensaver pe care îl găsești în fiecare dimineață exact acolo unde l-ai lăsat.
Maia spune despre ea că are două faze: cea în care îi place să călătorească mult și cea în care preferă să stea locului. „Dar tot o introvertită sunt. De aia, chestia despre care se vorbește acum cu izolarea, când stai tu cu tine și cu gândurile tale, nu a fost o noutate pentru mine și nu s-au schimbat foarte multe. N-am avut mari revelații în perioada asta, altele decât cele la care am ajuns în mod curent. Pe de altă parte, având o singură cameră, mi-e destul de dificil să-mi împart lumile, toate call-urile, mesajele, piuiturile, toată energia de peste zi planează în aceeași cameră în care încerc să mă și odihnesc. Și de asta au fost și nopți în care am avut atacuri de panică. Dar hai, totuși, să nu mă plâng, că deschid geamul și parcul e al meu, Cișmigiul e grădina din spatele casei”.
În perioada asta, pentru că nu se poate concentra Maia citește cărți „mai lejere” (tocmai a recitit Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană, romanul despre migrație ilegală al Marinei Lewycka). În schimb, stă foarte bine cu filmele (a văzut recent A Delicate Balance și Look Back in Anger). Pe Facebook intră foarte rar și spune că s-a săturat până peste cap de „păreri, convingeri, sfaturi, shame-uiri și teorii infirmate peste noapte”. Uneori se duce în dreptul ferestrei și face „eternele poze de care abundă Instagramul cu cer, frunze, nori și apus”.
„Apusul de soare în București e ca nicăieri altundeva”, crede Maia. „Probabil e vreo explicație, nu e neapărat ceva poetic la mijloc, dar e incredibil că trece prin atâtea culori, poate și pentru că spațiul e mult mai deschis și suntem mai la sud. Și abia aștept să văd apusurile de pe Elisabeta, de la Cercul Militar, uitându-mă în jos. Să văd baia aia portocalie atunci când apune soarele, aia o să fie prima chestie pe care o fac când ies din nebunia asta”.
