Ce nu te ucide, te face mai puternic, zice o vorbă. Profund afectat de pandemie, teatrul și-a găsit în ultimele luni nu doar motive de decepție, ci și surse de inspirație. În continuarea unui demers constant de chestionare a societății în raport cu provocările realității, regizorul David Schwartz și o echipă de artiști au creat un spectacol despre sistemul medical românesc, surprins de criza coronavirusului în deplinătatea disfuncționalităților sale. Spectacolul nu se rezumă să inventarieze eșecuri instituționale și ratări punctuale, ci încearcă să identifice și rețeaua de cauzalități care a dus la degradarea serviciilor medicale.
Prezentat la Centrul Educațional de Teatru Replika la începutul lunii octombrie, în scurta perioadă de revenire a teatrului în spațiile fizice închise, Capete înfierbântate 2020 reia titlul unui spectacol din 2010, care chestiona discursul public despre mineriada din iunie 1990 printr-o arhivă de personaje reale, intervievate de o echipă de documentare și interpretate, toate, de un singur actor. Echipa de atunci (David Schwartz- regie, Mihaela Michailov - dramaturgie, Alexandru Potocean - actor) se regăsește în cea de acum și asta nu este singura conexiune dintre cele două producții. Capete înfierbântate 2020 este tot o arhivă de situații și personaje reale, dar ficționalizate, materializate (majoritatea) din știrile din perioada stării de urgență (documentarea e făcută de Dora Constantinovici). Medicul obligat să părăsească locuința închiriată pentru că lucrează în mediu „contaminat”, doctorița demisionară de la Terapie Intensivă, clinica privată care nu (mai) acordă asistență medicală și cea de dializă care ascunde cazurile de infectare cu Cov-Sars 2, Viorel Cataramă care vrea să se infecteze voluntar ca să arate inofensivitatea virusului, dotarea comunității rome de la groapa de gunoi cu dușuri etc. Sunt patru actanți, doi actori, Oana Rusu - o actriță uimitor de talentată și subtilă, descoperită în Cultul personalității, unde o juca pe Ana Pauker, confirmată în Mama și reconfirmată aici, unde face, oricât de banal ar suna, un adevărat un tur de forță -, și Alexandru Potocean - care „joacă” persoane publice precum Cataramă, dar construiește și caractere ficționale ca medicul care protestează aproape nud la tv împotriva lipsei de materiale sanitare - și reflecțiile lor muzicale, Maria Sgârcitu și Teodora Rategan. Toți sunt configurați coregrafic de Mihai Mihalcea într-un spațiu modular, creat de Irina Gâdiuță din cuiere și cutii de depozitare.
Situațiile și personajele sunt cunoscute publicului larg, dar ele nu sunt pur și simplu reproduse factual; conceptul în care funcționează aceste schițe de situații presupune deconstruirea lor prin prezentarea unor detalii care modifică perspectiva, căci fiecare suportă și un alt unghi de vedere decât cel inițial. Lupta unui angajat de la morgă cu negaționismul afișat de rudele celor decedați din cauza virusului trezește empatie până când se stinge în corupția cotidiană. Demisia doctoriței de ATI în plină criză este dublată de bullying-ul online la care este supusă și de obiectificarea ei ca femeie. Dușurile pentru populația romă din ghetourile moderne nu s-au făcut din grijă pentru aceasta, ci pentru populația majoritară, pe care ar ar fi putut-o contamina. Cel mai clar antagonism teză - antiteză este în scena omului de afaceri care consideră riscul pandemiei insignifiant în raport cu cel economic. Discursul personajului este dublat de un altul, al unei îngrijitoare românce dintr-un cămin de bătrâni din Italia. Fanfaronada și cinismul unuia sunt răsturnate de relatările calde, resemnate ale celei de-a doua. În asta rezidă și una dintre calitățile spectacolului, în capacitatea de a arăta că orice situație poate fi privită din diferite unghiuri și că, uneori, punctele de vedere opuse pot fi, în grade diferite, valide sau măcar de înțeles.
Mai puțin reflexivă este abordată relația public - privat din sistemul medical. În cele două exemple de clinici private, una care a redus asistența medicală în starea de urgență și alta în care s-a înregistrat un focar de infecție, mușamalizat, acțiunile lor nu au și un revers. Comportamentul lor ține exclusiv de logica afacerilor, nu de cea a Jurământului lui Hipocrate. Se configurează aici relația dintre stat și privat, cu plasarea responsabilității integrale asupra serviciilor medicale publice, în caz de criză sanitară, și păstrarea unui rol de medicină „cosmetică” pentru cele private. Poziția critică la adresa monetizării asistenței medicale, a medicinei de tip corporatist (focarul de infecție de la clinica de dializă este înecat într-un discurs publicitar) vine în succesiunea a două evenimente: promovarea unei propuneri (deocamdată abandonată) de lege prin care operatorii medicali privați pot accesa fonduri publice, ceea ce ar accentua criza de resurse în spitalele de stat, și instalarea pandemiei, când clinicile private au lăsat sistemul public să se descurce singur, deși era depășit de situație.
Spectacolul asigură și un fundal cu elemente conexe subiectului prin intermezzo-urile muzicale care alternează cu scenele dramatice. De exemplu, achizițiile de mobilier pentru parcuri, făcute de autorități locale în plină pandemie, când cel mai des invocat motiv pentru lipsa materialelor medicale a fost cel financiar. Se extinde astfel perspectiva asupra cauzalităților care duc la degradarea sistemului medical, mergând până la punerea lui în afara priorităților de guvernare din orice viziune politică. Și aici, finalul spectacolului funcționează ca turnesolul: concentrează toate premsiele și revelează o nouă problemă. Creat ca o parafrază la halucinația lui Richard al III-lea, când victimele i se arată și îl condamnă la moarte, finalul din Capete înfierbântate 2020 face conexiunea cu spectacolul din 2010, în care personajul tutelar era Ion Iliescu. Iliescu reapare, bântuit de scheletele sistemului medical. Dincolo de umor - Potocean nu forțează caricaturizarea -, scena concentrează problema responsabilității căci pe de o parte, vina pentru distrugerea sistemului medical este rezultanta unor factori congruenți (de la subfinanțare la forțarea rentabilității în detrimentul pacientului), iar pe de altă parte este sondată aici și ideea de „proiecție” a furiei colective în ceea ce-l privește pe Iliescu.
În starea de urgență, realitatea a căpătat un halou în care s-au îngrămădit nu doar conspirațiile, ci și fricile, singurătățile și vulnerabilitățile noastre, așa că devierile de la logica bunului simț și intoleranțele au apărut din toate părțile. Capete înfierbântate 2020 descrie acest univers în culori, refuzându-i reducerea la alb și negru. Mai mult însă, spectacolul prezintă un sistem medical în prag de colaps, ros de corupție, subțiat de subfinanțare și căpușat de operatori privați. Vizionat azi, când situația sanitară s-a agravat, spectacolul este frisonant, în ciuda umorului.
Spectacolul poate fi vizionat online pe 30 si 31 octombrie & 1,3,4 noiembrie, începand cu ora 18.00, într-un interval de 12 ore. Acces gratuit aici.
Capete înfierbântate 2020
Text: Mihaela Michailov & David Schwartz
Cu: Alexandru Potocean, Oana Rusu, Teodora Retegan, Maria Sgârcitu
Scenografia: Irina Gâdiuță
Muzica: Teodora Retegan & Maria Sgârcitu
Mișcarea scenică: Mihai Mihalcea
Colaboratoare documentare: Dora Constantinovici
Regia: David Schwartz
Parteneri: Friedrich Ebert Stiftung, Centrul de Teatru Educațional Replika, Galeria 26, Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, Asociația Constantin Hamangiu, SNSPA București, Universitatea București – Facultatea de Sociologie
Mulțumiri speciale: Teatrul Masca
Echipa de filmare - imagine și lumină: Dragoș Hanciu; operatori cameră: Dragoş Hanciu, Jaro Minne, Alexandru Radu; sunet: Flora Pop; mixaj sunet Teodora Retegan; producție, regie, montaj și colorizare: Alexandru Radu.
Spectacolul a fost filmat la Centrul de Teatru Educațional Replika.
Spectacolul face parte din proiectul „Capete înfierbântate 2020”, co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
