Citește în premieră un poem-fluviu manifest, în care planul timpului mitic și cel al timpului prezent se îmbină, pentru a crea un puternic îndemn la acțiune feministă. Iris Nuțu este o tânără poetă și doctorandă a Facultății de Litere de la Universitatea din București, a cărei cercetare explorează ficțiunea mitologică feministă scrisă de autoare contemporane - iar poemul publicat aici reflectă întocmai interesele ei academice, pe care le împletește cu teme de o actualitate acută: violența și abuzul împotriva femeilor, vizibilitatea și reprezentarea lor în societate.
Poemul a fost prezentat într-un performance, în lectura autoarei, la prima ediție din cel de-al treilea sezon al seriei de evenimente SWORDS - Spoken Word Sessions. Ediția a avut loc pe 19 ianuarie 2025, la Control Club, și a fost moderată de scriitorul Cosmin Perța și acompaniată de un set audio-vizual de Iulian Morar. Poți urmări lectura lui Iris la finalul poemului.
După video, ai la îndemână un glosar al personajelor menționate în poem. Ori de câte ori dai peste un nume pe care nu-l cunoști sau despre care ai vrea să afli mai multe, folosește funcția ctrl+F/⌘+F, pentru a ajunge la personajul respectiv în glosar.
Cântă, Zeiță, furia care încă freamătă și fierbe
pentru toate femeile despre care barzii
nu au vrut să cânte în versurile lor,
deși tu le-ai oferit întreaga poveste.
Oinone, Laodamia, Lavinia, Alcesta și multe alte nume mute
își așteaptă din falduri de umbre rândul la microfon.
Cântă, Caliope, numele tuturor femeilor uitate
de poeții care te-au invocat de parcă ți-ar fi
ordonat să cânți la masa lor și apoi
n-au mai onorat în cântec numele
tău, așa cum se cuvine.
Poezia lucrează în slujba memoriei,
iar Muzele sunt fiicele Mnemosynei.
Când îți spun să cânți, Caliope,
invocația mea e o rugăminte, nu un ordin.
Pentru că și eu, ca noi toate, știu cum este
să ți se vorbească de parcă unicul tău rol
în narațiunile din care-ți asamblezi în cap
o viață ar fi să-i ajuți pe ceilalți – adevărații
eroi – să strălucească, să salveze situația.
Să fii o anexă, o paranteză, o notă
de subsol, înainte de toate femeie
și abia după om. O propoziție întreruptă
cu mult înainte de final, o voce redusă
la volumul muzicii de fundal; un personaj
secundar, un martor cameraman în propria poveste.
Așadar – cântă, Muză, dă de veste:
s-a tăcut destul, a trecut deja de mult momentul
în care-ar fi trebuit să punem punct și să o luăm
de la capăt. Pețitorii s-au îmbătat și n-au mai
plecat; răbdarea Penelopei e epuizată.
Clio, a venit timpul să scriem o istorie ca o explozie
perfect controlată de la o lansare de rachetă sau un foc
de artificii, să facem întreaga planetă să asculte
aceleași reverberații, să se uite în aceeași direcție.
Erato, povestește-le tu câte generații ne-au trebuit
și cât de greu am reușit să învățăm în sfârșit
să spunem nu. Când l-am zis prima dată, am vrut
s-o fac cu siguranța unui tată, dar m-am auzit
adăugând imediat un mulțumesc pentru
ceva ce nu mi-aș fi dorit de fapt niciodată.
O eroare în felul în care am fost programată în anii
de-acasă, chiar cu cele mai bune intenții, un glitch
rămas din pattern-ul pierdut de fată politicoasă.
Deci cântă, Erato, despre cele care au spus nu
așa cum au putut mai bine. Poate pe tine te ascultă.
Noi l-am spus – și nu o singură dată,
cele care au putut s-o facă l-au și strigat –
iar de auzit poate că s-a auzit, dar de ascultat
de cele mai multe ori nu l-a ascultat
nimeni. Adevărul rămâne însă în numere:
prea puține dintre noi sunt Phaedre
și prea multe Casandre, Persefone sau Meduse.
Euterpe, numele tău anunță că dintre Muze
tu ești cea care știe să ofere plăcere;
flautul tău face furori la petrecerile zeilor,
glumele falice sunt un festin la fileu.
Dar eu altceva am vrut mereu să te întreb:
știi tu oare cum se simte ceea ce oferi?
Știi cum e să primești fără să ceri?
(Ai cântat vreodată după o ușă încuiată
pentru nimeni altcineva în afară de tine?)
Cântă, Melpomene, despre morțile tragice
ale unor tinere fete jelite și uitate,
de la Ifigenia și Polixena, cele sacrificate,
la Mahsa Amini și toate femeile din Polonia,
Iran sau de oriunde din lume care și-au pierdut
viețile încercând să-și revendice corpurile.
Cântă despre Megan Rondini și celelalte
fete bete, naive & violate, pe care poliția nu le-a
crezut când au spus c-au fost abuzate, despre cele
transformate din victime în presupuse suspecte,
care s-au sinucis de parcă n-ar mai fi fost nimic
de zis, deși povestea abia începuse.
Cântă-ți imnurile, Polimnia – la microfon, la megafon
pe internet, la cabaret, într-un tunet care precedă
furtuna, doar fă-te auzită. Cântă despre sunetul
pașilor din spate, despre degetele brusc încleștate
pe geantă, chei, telefon, umbrelă sau orice
ai avea în buzunar care într-o confruntare
ar putea deveni instrumentul necesar de autoapărare.
Cântă despre cele care au crezut că-și permit
luxul de a merge cu piesa preferată în căști
pe o stradă întunecată și care nu s-au mai întors
acasă niciodată. MeToo, NotAllMen, YesAllWomen
și atâtea alte măști și nume pentru o problemă veche
de când lumea, Polimnia, iar mânia noastră,
soră cu insomnia, e încă înăbușită de frică.
Dansează, Terpsihora, pentru majoretele cărora
nu le-a făcut nimeni galerie niciodată, pentru fetele
care n-au știut ce înseamnă susținerea adevărată
până n-au devenit femeile furioase care fac dans
la bară după o zi lungă de muncă. Pentru că abia acolo
au învățat cum se simte forța brațelor lor, nu ale celuilalt,
abia acolo s-au mișcat libere, fără privirile încețoșate
de bere care fac din plăcere praf și pulbere.
Râzi, Thalia, dar cu râsul Medusei
– al cărei cap retezat a pietrificat
în mâinile lui Perseu mai mulți oameni
decât o făcuse vreodată în timpul vieții. Râzi,
chiar dacă nu-i amuzant și spune-mi apoi:
care dintre ei doi e monstrul și care e
adevăratul erou al poveștii?
Privește cerul, Urania. Deceniul acesta,
la mai bine de o jumătate de secol de la
un pas mic pentru un om, un salt uriaș
pentru omenire, prima femeie va călca
pe Lună în misiunea de aselenizare
Artemis 3. Cântă-i zeiței, Urania,
Luna era deja a ei, Soarele al lui Apollo,
dar ca de obicei, personajului feminin nu-i aparțin
pe deplin și nu i se cuvin nici cele ce sunt
întru totul ale ei. Ca de obicei,
femeia pierde startul, ceva o ține
pe marginile poveștii – să fie oare
faptul că de la origini poartă
pe umerii ei păcatele lumii?
De la mușcătura Evei din fructul oprit și vasul Pandorei,
(care nu era o cutie – cu capacul ceramic mai ușor de
clintit decât a lăsat traducătorul să se știe), la firul Ariadnei,
mărul discordiei, mânia Iunonei, scutul Atenei,
pânza Penelopei, crima Medeei. Și câte și mai câte
alte jumătăți de povești urcate pe piedestal,
devenite un model fatal, fără zone gri.
Cântă, Muză, și nu te opri. Te ascultă și cântă cu tine o armată
de Furii, Gorgone, Harpii, naiade, nereide, oceanide,
sirene cu aripi, oreade, driade, iele, sânziene,
batalioane de Amazoane și cercuri de vrăjitoare,
sătule până peste cap, cu vârf și îndesat
să fie un corp-obiect aruncat într-o categorie oarecare:
castă sau obscenă, victimă sau agresoare
neputincioasă sau periculoasă,
soție ascultătoare sau malițioasă.
Cât despre tine, domnule spun feminism mai greu
decât spun cancer, de parcă ar fi Voldemort sau
o boală infecțioasă care se ia la rostire,
Ascultă. În povestea asta, Andromeda se salvează
singură de monstrul marin, Ariadna nu-i abandonată
pe o insulă, Callisto nu e transformată în Ursa Mare
și nici Daphne nu devine dafin. Philomela încă vorbește
în propoziții, nu în tapiserii, Atena pedepsește personajul
corect și niciun viol nu mai e voalat de povestitor
în sateliții lui Jupiter sau într-un nume de continent.
În povestea asta, Medusa se privește în oglindă atent
și își piaptănă meticulos, fără grabă, părul
covârșitor de frumos și perfect uman, obișnuit;
din Sibila ne rămâne mai mult decât o voce
spartă, păstrată conștiincios într-un borcan
– din Io mai mult decât un răget de animal chinuit
sau o victimă colaterală în conflictul dintre
cei doi zei olimpieni soți și frați.
Dacă ne auziți, ascultați – și nu încercați să ne ignorați
dacă nu sunteți pregătiți să vă astupați urechile
în van. Venim din urmă cu elan și vă vorbim
cu siguranța Future Perfect-ului, prin ochii Casandrei
vedem viitorul de parcă ar fi trecutul și vă spunem
o singură dată: avem prea multă literatură de recuperat,
tăcere de astupat, prea multe stereotipuri de spart
și răni de vindecat ca să ne mai permitem să fim
întrerupte. Suntem multe, mai multe decât am fost vreodată
și unele dintre noi încă simt că se dezbracă mai mult
atunci când vorbesc în public decât dacă ar fi
goale pe stradă la amiază.
Venim din urmă cântând la unison despre cât de mult contează
cine spune povestea – și cântecul nostru nu-l estompează nici
timpul, nici spațiul, nici căștile cu active noise cancellation.
Glosar al personajelor menționate, în ordinea apariției lor în poem
N.b.: Dacă un personaj apare de mai multe ori în poem, se regăsește în glosar doar la prima mențiune.
Oinone: Nimfă (naiadă) de pe muntele Ida și prima soție a lui Paris Alexandru (fiul lui Priam și al Hecubei), pe care acesta o părăsește pentru Elena din Sparta, ulterior devenită Elena din Troia. În timp ce Elena este adesea criticată în epopeile homerice și-n piesele antice pentru că și-a abandonat soțul (Menelau) și fiica (Hermione), legătura lui Paris cu Oinone și existența fiului lor, Corythus, sunt cel mai adesea trecute cu vederea și menționate în prea puține surse antice.
În Bibliotheca lui Apollodorus și în Posthomerica lui Quintus din Smyrna, după zece ani de absență, nimfa îl revede pe Paris când, grav rănit pe front, acesta se întoarce pe Muntele Ida și cere ajutorul puterilor ei vindecătoare. Conform acestei versiuni, ranchiuna pe care Oinone încă i-o purta lui Paris generează un inițial refuz vindicativ, urmat de o răzgândire tardivă – căci prințul Troiei este deja mort când nimfa aduce remediile, iar Oinone își pune capăt zilelor, cuprinsă de remușcări – ca atât de multe alte personaje feminine ale literaturii universale. În Heoridele lui Ovidiu, Oinone e femeia care alege să-și canalizeze ura nu către cel care a înșelat-o, ci către cealaltă femeie – așa că îi scrie lui Paris o epistolă în care îi dorește Elenei durerea pe care o simte ea ca soție părăsită, apoi jură să-i rămână credincioasă soțului ei infidel și schimbător.
În romanul O mie de corăbii al scriitoarei și clasicistei britanice Natalie Haynes, autoarea compară cazul nimfei cu cel al lui Menelau astfel: „Menelau își pierde soția, astfel încât strânge o oștire întreagă ca s-o ia înapoi, cu prețul a nenumărate vieți și a nenumărate văduve, orfani și sclave pe care tot el le-a creat. Oinone își pierde soțul și își crește fiul pe care l-au avut împreună. Care dintre ei s-a purtat mai eroic?”
Laodamia: Soția lui Protesilau, fiul regelui Tesaliei și comandantul a patruzeci de corăbii negre în Războiul troian. Conform unui oracol, primul aheu care avea să calce pe pământ troian avea să fie și primul soldat grec ucis în această luptă de zece ani – iar Protesilau (al cărui nume înseamnă chiar ,,cel dintâi care sare/se avântă”) devine acest personaj. Moartea lui și existența unei soții îndurerate și nenumite sunt menționate în Catalogul corăbiilor din Cântul II al Iliadei.
În Heroidele, Laodamia îi scrie lui Protesilau la Aulis, locul de întâlnire al flotelor armatei grecilor, și îl imploră să lupte doar cât să supraviețuiască și să se întoarcă la ea. Tot în această epistolă, Laodamia menționează că o statuie din ceară de o asemănare izbitoare cu Protesilau îi ține de urât în absența lui și că o compătimește pe soția celui care are să moară primul la Troia, fără să-și imagineze că tocmai ea era aceea.
În Bibliotheca, zeii sunt atât de impresionați de suferința tinerei Laodamia, încât îl aduc pe Protesilau înapoi pentru o zi. La întoarcerea lui în Hades, Laodamia se sinucide. În alte versiuni ale mitului, Laodamia devine obsedată de statuia soțului ei, pe care o tratează ca și cum ar fi cu adevărat el și se sinucide aruncându-se în flăcările în care statuia este distrusă.
Lavinia: Fiica regelui Latinus și a reginei Amata și un personaj-cheie în Eneida, unde devine centrul disputei dintre Eneas și Turnus, fiecare dorindu-și-o de soție. Dar rolul ei în această narațiune este pe cât de important, pe atât de pasiv: Lavinia apare doar cât să roșească și nu rostește nici măcar un cuvânt de-a lungul întregului text, deși ea este miza legendarei bătălii dintre cei doi eroi.
Alcesta: Soția regelui Admet, dispusă să moară pentru ca soțul ei să trăiască. Când zeii îi oferă lui Admet șansa de a-și amâna sfârșitul, cu condiția de a găsi pe cineva dispus să-i ia locul în moarte, părinții lui refuză, iar Alcesta acceptă. Conform lui Pseudo-Apollodorus, Admet este cruțat, în timp ce soția lui coboară în Hades, de unde este ulterior salvată de Heracles (Hercule), care se luptă cu Moartea (Thanatos) și o readuce la viață. În versiunea lui Euripide, la întoarcerea ei din Hades, Alcesta trebuie să tacă timp de trei zile înainte de a-și relua viața printre cei vii.
Caliope: Muza poeziei epice, invocată de poeți la începutul epopeilor și poemelor antice pentru inspirație și elocvență, cel mai adesea portretizată fie cu o tăbliță de scris și un stilus sau, mai târziu, cu o liră. Caliope este și mama lui Orfeu, cel mai renumit muzician al Greciei antice, cunoscut pentru talentul său și mai ales pentru încercarea de a-și recupera soția (Euridice) din Infern.
Mnemosyne: Zeița memoriei în mitologia greacă și mama celor nouă Muze, concepute împreună cu Zeus. În cultura antică, memoria era esențială pentru poeți și rapsozi, care își bazau arta pe recitarea și transmiterea orală a miturilor și epopeilor.
Penelopa: fiica lui Icar (fratele lui Tindar, regele Spartei), soția lui Odiseu, verișoara Elenei, a Clitemnestrei, a lui Castor și Polux. Își așteaptă soțul vreme de douăzeci de ani împreună cu fiul lor, Telemah, care între timp devine adult și, la zece ani după încheierea Războiului troian, pleacă în căutarea unor vești despre ce s-a întâmplat cu tatăl lui și cu flotele sale, singurele care nu se întorseseră acasă. În tot acest timp, Penelopa face față presiunilor celor o sută opt pețitori prezenți la curtea palatului din Itaca și devine o soție-model a Antichității grecești, datorită fidelității și a ingeniozității de care dă dovadă. Pentru a amâna alegerea unui nou soț și rege al Itacăi, le spune pețitorilor că țese un giulgiu pentru bătrânul ei socru, Laertes, și că atunci când îl va termina va alege un nou partener și rege al Itacăi – dar în fiecare noapte, Penelopa cea îndelung răbdătoare descoase tot ce a țesut peste zi.
La întoarcerea lui Odiseu, ea este cea care le propune pețitorilor un concurs de tras cu arcul pe care știa că nimeni altcineva în afară de soțul ei nu ar fi putut să-l câștige. Penelopa asistă la încercările eșuate ale acestora, apoi îi ia apărarea străinului în haine ponosite care vrea să concureze, atunci când pețitorii îl iau în derâdere. Chiar după ce îi dă acestui cerșetor permisiunea să încerce, Penelopa este trimisă la culcare de Telemah și nu asistă la încercarea lui – străinul este însă Odiseu (deghizat de Atena) și, ca atare, reușește cu ușurință să treacă săgeata prin toate cele douăsprezece cercuri, apoi îi ucide împreună cu fiul lui și câțiva servitori credincioși pe pețitori și ordonă spânzurarea celor douăsprezece slujnice ale Penelopei.
După ce își Odiseu dezvăluie identitatea soției sale, Penelopa îl testează ordonând de față cu el ca patul nupțial să fie mutat. Patul avea însă la bază trunchiul unui măslin cu rădăcinile încă în pământ, lucru pe care doar ei doi îl știau, căci Odiseu însuși îl construise. Atunci când îi spune asta Penelopei, ea îl recunoaște în sfârșit ca fiind cu adevărat soțul său.
În Penelopiada, Margaret Atwood explorează, în retrospectivă, gândurile Penelopei și dezvăluie cititorilor o versiune a ei care nu mai tace și țese, ci una care le vorbește din Hades și le spune versiunea ei a poveștii. Vocea Penelopei este însoțită de cea a Corului format din cele douăsprezece slujnice ucise (după ce au terminat de spălat sângele pețitorilor) de către Odiseu și Telemah, pentru păcatul de a li se fi ,,dăruit” pretendenților de la curte, când erau proprietatea regelui și nu dețineau drepturi asupra propriului corp. Aceleași douăsprezece slujnice fuseseră singura familie pe care Penelopa o avusese în absența de două decenii a soțului ei.
Clio: Muza istoriei în mitologia greacă. Numele său derivă din grecescul „kleos” (glorie). Era cel mai adesea reprezentată ținând în mână un pergament.
Erato: Muza poeziei erotice, de obicei înfățișată cu o liră.
Phaedra: Fiica lui Minos și a Pasiphaëi, sora Ariadnei și a Minotaurului, soția lui Tezeu. Phaedra se îndrăgostește de fiul ei vitreg, Hipolit, iar în versiunile lui Ovidiu, Pseudo-Apollodorus și Seneca îi mărturisește acestuia dragostea și este respinsă. De teamă ca Hipolit să nu-i spună lui Tezeu, Phaedra își sfâșie hainele și-l acuză pe fiul ei vitreg de viol, iar Hipolit moare în urma rugăciunilor tatălui său către Poseidon de a-l pedepsi, cu Phaedra urmându-l în moarte la foarte scurt timp după, când își ia viața fie de durere, fie de rușinea de a se fi aflat că mințise. În Hipolit, piesa lui Euripide, Phaedra este victima puterilor Afroditei, dar refuză să-și confeseze iubirea și se sinucide înainte de a fi simțit suferința morții lui Hipolit, lăsând în urmă scrisoarea care-l acuza pe acesta de viol, atunci când doica îi dezvăluie tânărului secretul ei.
Casandra: fiica lui Priam și a Hecubei, prințesă și preoteasă a Troiei. Casandra primește de la Apollo darul profeției, însă, pentru că îi respinge ,,iubirea”, este condamnată de același zeu ca profețiile ei să nu fie niciodată crezute. Astfel, deși prevestește căderea Troiei, avertismentele nu-i sunt ascultate. În timpul asediului grecilor, Casandra e violată de Aiax, iar după cucerirea cetății troienilor, devine sclava și proprietatea lui Agamemnon. Amândoi mor la întoarcerea în Micene, cel mai adesea uciși de Clitemnestra și/sau Egeu.
Persefona: Fiica Demetrei și a lui Zeus, zeiță a primăverii și fertilității, cunoscută îndeosebi din pricina episodului răpirii sale de către Hades, în urma căruia devine regină a lumii subpământene. În Imnul homeric Către Demetra, Hades o forțează pe Persefona să mănânce șase semințe de rodie, care ulterior o obligă să petreacă șase luni pe an în imperiul lui Hades. Astfel, cât timp Persefona se află în lumea subpământeană, natura din lumea celor vii trece prin toamnă și iarnă, iar reuniunea mamă-fiică asigură în fiecare an venirea primăverii și întoarcerea vegetației la viață. În mitologia romană, numele ei este Proserpina.
Medusa: Una dintre cele trei surori Gorgone, prezentată în Bibliotheca lui Pseudo-Apollodorus ca împărtășind înfățișarea surorilor ei (Stheno și Euryale): șerpi în loc de păr, colți de animal, mâini de bronz și aripi de aur cu care zburau – dar și ochii care împietreau pe oricine le întorcea privirea. Dintre cele trei, Medusa era singura Gorgonă muritoare. Este ucisă de Perseu în somn, cu ajutorul Atenei și a câtorva instrumente magice primite de la zei, printre care sandale înaripate, un coif care conferă purtătorului invizibilitate, o seceră adamantină și o tolbă din argint cu ciucuri de aur menită să transporte capul Medusei.
În Metamorfozele lui Ovidiu, autorul o descrie pe Medusa ca fiind o tânără de o frumusețe strălucitoare, iar părul îi este prezentat ca trăsătura fizică cea mai admirată. În această versiune a mitului, Ovidiu plasează scena violului ei de către Poseidon nu într-o dumbravă, ca în Teogonia lui Hesiod, ci în templul Atenei, iar Medusa este cea care plătește prețul profanării spațiului sacru al zeiței: drept pedeapsă, Atena îi preschimbă cea mai atrăgătoare însușire într-o armă menită să asigure că nimeni nu va mai încerca să se apropie de ea vreodată.
Euterpe: Muza poeziei lirice, portretizată cu un aulòs, strămoș al flautului.
Melpomene: Muza tragediei, cel mai adesea înfățișată purtând o coroană de iederă și ținând o în mâini o mască tragică și o sabie.
Ifigenia: Fiica lui Agamemnon (comandantul armatei grecilor în Războiul troian) și a Clitemnestrei, sacrificată la Aulis înainte de începerea oficială a Războiului troian. Când flotele armatei grecilor sunt blocate la Aulis, în așteptare unor vânturi prielnice pentru a naviga spre Troia, Calchas, preotul grecilor, îi spune lui Agamemnon că o înfuriase pe zeița Artemis și că vânturile necesare nu vor veni până când Ifigenia nu va fi sacrificată. Așa că fiica lui este chemată la Aulis sub pretextul nunții sale cu Ahile, care să ofere oamenilor o ultimă bucurie înainte de război. În Ifigenia la Aulis, prințesa miceniană află că urmează să fie ucisă când ajunge în tabăra aheilor și, după îndelungi încercări de a-l convinge pe Agamemnon să nu cedeze presiunilor grecilor și să-i cruțe viața, alege să-și accepte soarta și să moară nu ca o victimă, ci ca o eroină.
Conform unor versiuni ale mitului, Ifigenia este salvată în ultimul moment și/sau transformată într-o căprioară de către zeița Artemis, căreia continuă să-i slujească apoi ca preoteasă. În Ifigenia la Taurida, se reunește cu fratele ei, Oreste, iar în Orestia lui Eschil, moartea ei este invocată ca motiv al răzbunării Clitemnestrei, care-l ucide pe Agamemnon la întoarcerea lui acasă din Războiul troian.
Polixena: fiica lui Priam și a Hecubei, sacrificată la mormântul lui Ahile la finalul Războiului troian. Asemenea Ifigeniei, Polixena își acceptă soarta și o îmbrățișează cu demnitate, pe de o parte pentru a le refuza inamicilor Troiei satisfacția fricii sale, dar mai ales pentru că prefera sincer moartea unei vieți în care ar fi devenit o sclavă în proprietatea unui soldat grec.
Mahsa Amini (2000–2022) a fost o tânără iraniană care a murit pe 16 septembrie 2022, după ce fusese reținută și torturată de Patrula de Îndrumare, așa-numita „poliție a moralității” din Iran, pe motivul că nu ar fi respectat corect codul vestimentar impus femeilor, anume prin purtarea inadecvată a hijabului. Moartea său a generat proteste de amploare atât în Iran, cât și la nivel internațional.
Megan Rondini (1996–2016) a fost o studentă din Texas a Universității din Alabama, SUA. În 2015, a raportat că fusese agresată sexual de un om de afaceri influent, însă poliția a anchetat-o în încercarea de a o face să admită că mințea și că de fapt își dorise să întrețină relații sexuale cu abuzatorul ei, dar regretase ulterior. Anchetatorii i-au spus că ar fi putut fi acuzată nu doar pentru mărturie falsă, ci și pentru furt (Megan furase câțiva dolari în fuga din casa agresorului pentru a avea cu ce ajunge acasă) și pentru declanșarea accidentală a unei arme în mașina lui (accident care nu produsese victime) și au convins-o că cea mai bună alegere era să-și retragă plângerea. Când a încercat să meargă la consilierul universității, acesta i-a spus că e prieten cu familia abuzatorului și că nu o putea ajuta. După o perioadă de bullying și shaming, Megan s-a retras de la facultate și s-a sinucis. Povestea ei apare în documentarul „Victim/Suspect” (2023).
Polimnia: Muza imnurilor religioase.
Terpsihora: Muza dansului.
Thalia: Muza comediei, înfățișată cu o mască comică în mână și o coroană de iederă pe cap.
Urania: Muza astronomiei și a astrologiei, reprezentată adesea cu un glob pământesc.
Artemis: Fiică a lui Zeus și a lui Leto, Artemis este zeița vânătorii, a lunii și a castității, sora geamănă a lui Apollo. Protectoare a fecioarelor, este gata să pedepsească orice abatere de la jurămintele de puritate sau orice profanare a intimității – cum a fost în celebrul caz al lui Actaeon, care a surprins-o pe Artemis scăldându-se într-un izvor și a sfârșit transformat de zeiță într-un cerb sfâșiat de proprii ogari.
Pandora: Prima femeie din mitologia greacă, Pandora a fost creată de către zei la ordinul lui Zeus ca parte a pedepsei asupra oamenilor, după ce Prometeu le oferise focul. Conform lui Hesiod, Pandora este modelată de Hefaistos din lut și înzestrată cu daruri de toți zeii; numele ei înseamnă „cu toate darurile”. Este cunoscută datorită expresiei ,,cutia Pandorei” și a mitului din spatele ei, conform căruia Pandora a fost oferită ca soție lui Epimeteu, fratele lui Prometeu, și trimisă pe pământ cu o ,,cutie” care conținea toate relele lumii – boala, suferința, mânia, tristețea etc. și pe care Pandora nu s-a putut abține să nu o deschidă, împrăștiind toate nenorocirile în lume. Se spune că doar speranța a rămas înăuntru, fie întemnițată, fie ocrotită, în funcție de interpretări.
Însă Pandora nu a avut, de fapt, o cutie. Confuzia s-ar fi născut atunci când Erasmus din Rotterdam a tradus Munci și zile din greacă în latină. Fie ar fi confundat poveștile a două personaje, Psyche & Pandora, fie două cuvinte grecești: pithos (vas, ulcior) și puxos (cutie). În textul lui Hesiod, cuvântul este pithos, care era un vas de depozitare de aproximativ un metru, îngust la bază, cu circumferință largă și capac, de multe ori greu și instabil. În traducerea lui Ion Acsan, el este chiar un butoi – iar în picturile care o reprezintă pe Pandora înainte ca traducerea lui Erasmus să se răspândească, ea e încă înfățișată cu acest vas. Astăzi, când ne gândim la Pandora, dincolo de faptul că este prima femeie a mitologiei antice grecești, o asociem cu Eva și din pricina acestei cutii, pe care Pandora o deschide așa cum Eva mușcă din măr.
Dar, indiferent dacă Erasmus a confundat cele două femei sau cele două cuvinte, cea care are de pierdut, spune Natalie Haynes în Pandora’s Jar, este Pandora. Pentru că este nevoie de efort sau cel puțin de intenție pentru a deschide o cutie, dar e mult mai ușor să spargi sau să răstorni capacul unui vas de ceramică. Și totuși, în conștientul colectiv, Pandora e asociată, dacă nu cu malițiozitate, cel puțin cu o curiozitate incontrolabilă considerată și astăzi a fi tipic feminină.
Ariadna: Fiică a regelui Minos și a reginei Pasiphaë, Ariadna joacă un rol esențial în mitul lui Tezeu și al Minotaurului. Datorită firului pe care i-l dă acestuia, Tezeu reușește să iasă din labirintul construit de Daedalus după ce ucide Minotaurul, apoi pleacă împreună cu Ariadna, pe care o abandonează pe insula Naxos. În cele mai răspândite versiuni, Dionis o găsește și o ia de soție, ridicând-o la rangul de divinitate.
Iunona: sau Hera, sora și soția lui Zeus, zeița căsătoriei și protectoarea femeilor. Este adesea portretizată ca o regină demnă, dar geloasă și răzbunătoare, care își persecută rivalele și pe copiii născuți din aventurile soțului ei.
Atena: Zeiță a înțelepciunii și a strategiei de război, fiica lui Zeus și a zeiței Metis – deși uneori mama este omisă cu totul și Atena considerată doar fiica tatălui ei. Speriat de profeția conform căreia Metis avea să nască un fiu mai puternic decât tatăl lui, Zeus o înghite când aceasta o purta deja în pântec pe Atena și așa ajunge ea să se nască în armură și gata de luptă direct din capul tatălui său – în unele versiuni, tăiat de Hefaistos, în altele, de Prometeu. Atunci când Medusa este abuzată de Poisedon în templul său, Atena nu-și pedepsește unchiul – un alt zeu olimpian – pentru profanarea locului său sacru, ci pe Medusa, căreia îi transformă părul în șerpi și ai cărei ochi îi face să împietrească pe oricine îndrăznește să-i privească. Mai târziu, Atena îl ajută pe Perseu să o ucidă pe Medusa, iar chipul gorgonei devine emblema scutului zeiței, menită să inspire frica în adversarii ei.
Medeea: Fiica lui Aietes (regele Colchidei, Georgia de astăzi) și nepoata vrăjitoarei Circe, al cărei talent pentru farmece și poțiuni îl moștenește. În Argonautica lui Apollonius din Rodos, se îndrăgostește de Iason și îl ajută să fure Lâna de Aur, proces în care își trădează tatăl, țara și își ucide fratele. Povestea ei culminează în Medeea lui Euripide și în cea a lui Seneca, care cuprind episodul celebru pe care toată lumea îl știe despre ea (atunci când nu o confundă cu Medusa) – anume uciderea propriilor copii ca răzbunare împotriva lui Iason, care o părăsește pentru fiica regelui Creon.
Andromeda: Fiică a regelui etiopian Cefeu și a reginei Cassiopeia, Andromeda este condamnată să fie sacrificată unui monstru marin drept pedeapsă pentru vanitatea mamei sale, care afirmase că ea și fiica ei sunt mai frumoase decât Nereidele. Andromeda este înlănțuită pe o stâncă de lângă țărm, dar salvată în ultimul moment de Perseu, care tocmai o ucisese pe Medusa și folosește capul gorgonei pentru a împietri monstrul. Personajele acestui episod mitologic dau numele unor constelații vecine în zona cărora se află punctul radiant al Perseidelor (ploile de meteori de la final de august): Perseu, Andromeda, Cefeu, Cassiopeia.
Callisto este o nimfă care se închina zeiței Artemis. În Metamorfozele, Zeus se îndrăgostește de Callisto și, pentru a se apropia de ea, ia înfățișarea zeiței, apoi o abuzează și își dezvăluie identitatea. Când se descoperă că este însărcinată, Callisto este alungată de celelalte nimfe ca pedeapsă pentru pierderea castității. După ce îl naște pe Arcas, este transformată de Hera într-o ursoaică.
Ani mai târziu, când Arcas este deja un adolescent la vânătoare, se sperie de ursoaica pe care o găsește în pădure și aproape că o ucide, fără a ști că ursoaica este de fapt mama lui. Chiar înainte să trimită o săgeată înspre ea, Zeus îi ridică pe amândoi în aer cu un vânt puternic care-i poartă apoi în cer, unde devin constelațiile Ursa Mare și Ursa Mică.
Daphne: Nimfă și fiică a râului Peneus din Tesalia, Daphne este cunoscută în special din relatarea mitului ei în Metamorfozele lui Ovidiu. Fiică a fluviului Peneus, ea îi respinge avansurile lui Apollo, care, rănit de săgeata de aur a lui Eros, se îndrăgostește de ea. Daphne a jurat însă să rămână virgină și fuge de zeu, iar când vede că nu are șanse de scăpare, îl roagă pe tatăl ei să o salveze și Peneus o preschimbă într-un laur (dafin). Când Apollo o prinde din urmă și constată că nu o mai poate avea, sărută copacul și încă simte sub scoarța lui inima Daphnei bătând, apoi decide că, dacă nu și-o poate însuși pe nimfă, își va însuși planta în care s-a transformat – și așa a apărut coroana de lauri.
Philomela Fiică a regelui Pandion al Atenei și soră a Procnei, Philomela este violată de cumnatul ei, Tereus – care, pentru a o împiedica pe Philomela să povestească ce s-a întâmplat, îi taie limba. Philomela reușește însă să comunice totul surorii sale, țesând povestea abuzului. Procne se răzbună ucigând copilul pe care-l are cu Tereus și servindu-i-l acestuia la masă. După ce descoperă ce a mâncat, când soția îi arată capul fiului ucis, Tereus vrea să le ucidă pe cele două surori, dar, conform Metamorfozelor, zeii îi transformă pe toți în păsări: Philomela devine privighetoare, Procne rândunică, iar Tereus pupăză (sau șoim, în alte versiuni).
Sibila din Cumae: Preoteasă a lui Apollo. În Metamorfozele, îi spune lui Eneas, pe care-l ajută să coboare în Infern, povestea ei: când era tânără, Apollo făgăduise să-i îndeplinească o dorință, iar ea a luat un pumn de nisip și i-a cerut zeului să trăiască atâția ani câte fire de nisip avea în mână. Sibila nu a cerut însă și tinerețe veșnică, pe care Apollo i-a propus-o apoi cu prețul virginității ei – un preț pe care ea ales să îl refuze. Când îi spune povestea ei lui Eneas, trăiește deja de șapte secole.
În Satyricon (roman antic de Petronius), soarta ei apare într-o replică a personajului Trimalchio – replică pe care T.S. Eliot avea să o preia ca epitaf pentru The Waste Land: ,,Căci eu însumi cu ochii mei am văzut-o pe Sibila din Cumae cum atârnă închisă într-o sticlă și când băieții i-au spus: «Sibilă, care ți-e dorința?», ea răspunse: «Vreau să mor.»”
Io: Naiadă și fiică a râului Inachus, Io este una dintre numeroasele victime ale infidelității lui Zeus și furiei Herei. În Metamorfoze și în Bibliotheca, în încercarea de a o ascunde de soția lui geloasă, Zeus o transformă pe Io într-o junincă albă, dar Hera suspectează șiretlicul și cere să-i fie oferită juninca, forțându-l pe Zeus să accepte. Când Io se reîntâlnește cu tatăl ei sub noua formă, Ovidiu scrie că, ,,încercând să plângă, din gura ei ieșeau doar mugete; și se temea de glasul pe care-l auzea, se speria de propria voce.”
Fotografie principală de Daniela Luca.
